Asfaltul, acea dihanie șerpuitoare ale cărei mii de capete pătrundeau până în străfundurile celor mai tainice unghere ale orașului, căpătase o strălucire enigmatică. Bălțile, rămase după aversele din timpul zilei, reflectau luminile stradale și siluetele clădirilor ca și cum ar fi ferestre spre un alt univers. O lume cu susul în jos.

Eduard își lăsase mașina acasă, prefera mersul prin ploaie statului în aglomerație. Cunoștea foarte bine traficul urbei, doar era programator principal al Serviciului Transporturi. De fapt, trăia cu senzația că devenise o parte integrantă a cetății, aidoma unui edificiu, unui monument, unei guri de canal ori a unui hidrant. Se contopise cu această megastructură precum două organisme care coabitau într-o simbioză perfectă. Știa toate cotloanele sale, străduțele cu tot cu indicatoare, pasajele și scurtăturile, ca pe propriile buzunare. Mai mult, dacă se concentra, era în stare să recite, pe nerăsuflate, orele de plecare și sosire ale garniturilor de metrou, autobuzelor, troleibuzelor, tramvaielor și chiar cadențele semafoarelor. Într-un fel, inima sa bătea metronomic, la unison cu ritmul orașului. Se cufundase în această dulce melancolie atât de profund, încât părea că nimeni și nimic nu-l putea scoate din ea.

Trecuse de miezul nopții. Se afla în drum spre casă, după ce petrecuse, ca în fiecare vineri, cu prietenii, într-un bar din Centrul Vechi. Stătea aproape, iar în cazul în care ar ajunge la statuia de la Universitate la 00:35:47, ar prinde toate cele trei semafoare pietonale de pe traseul său pe verde. Distanța pe care o avea de parcurs putea fi străbătută, folosind aleea care traversa Grădina Publică ascunsă printre G-uri, blocurile-turn din capătul estic al Bulevardului Central, în 12 minute și 26 de secunde.

De obicei, la ora asta, părculețul ar fi trebuit să fie pustiu, numai că acum pe banca de sub felinarul de la cișmea se afla o persoană. Apropiindu-se, își dădu seama că era o doamnă. În realitate, o veritabilă femme fatale, exact ca acelea pe care le văzuse în filme. Femeia purta o rochie de seară din mătase de culoarea păcatului primordial, cu crăpătură adâncă pe piciorul stâng, care îi evidenția rotunjimile apetisante. Era încălțată în pantofi roșii cu toc înalt, iar pe cap avea o pălărie cu boruri largi, ce îi ascundea privirea. La baza gâtului îi sclipea un colier din pietre prețioase, asortat magistral cu poșeta plic bătută în cristale, pe care și-o atârnase nonșalant de umărul drept.

— Ai un foc? șopti lasciv femeia când se apropie la câțiva pași de ea.

— Nu, îmi pare rău, nu fumez! răspunse distant și rece, evitând să se uite la ea.

— Te-ai lăsat?

Întrebarea îl irită, fusese rostită în așa fel încât i se păruse prea personală și ușor ironică, dar decise să o ignore. Grăbi pasul încercând să treacă cât mai repede de individa băgăcioasă, doar că, în clipa în care ajunse în dreptul ei, aceasta se ridică brusc tăindu-i calea.

— Doamnă, vă rog, aș vrea să…

— Am întrebat dacă te-ai lăsat.

Eduard ridică ochii din pământ și o străfulgeră cu o căutătură de genul „dă-te la o parte, n-am chef de tine”. Acela era momentul în care, deși el încă nu conștientizase, în adâncul său se aprinse scânteia. Tipa avea aproximativ vârsta lui, aproape de 40 de ani, dar nu peste. Buclele roșcate i se revărsau în valuri peste umeri, iar buzele pline se arcuiau într-un surâs senzual. Chipul îi păru familiar, mai ales alunița de pe obrazul stâng. Exista posibilitatea să o fi întâlnit undeva, la vreo sindrofie corporatistă la care participa frecvent cu colegii de muncă, sau poate era o cunoștință mai veche, vreo iubită din studenție. Cine știe? Oricum, scena în ansamblu i se păru de un bizar halucinant, ca și când ar fi fost desprinsă dintr-un cu totul alt context. Totuși, se gândi să răspundă din politețe.

— N-am fumat niciodată.

— Hm! sunetul nazal se dori o expresie a îndoielii.

— Ne cunoaștem?

— Se poate spune și așa.

— Nu-mi aduc…

— N-ai vrea să ne așezăm? Am stat toată ziua în picioare și mă cam dor.

Simțindu-l că ezită, femeia îl luă de braț și-l apropie de bancă. Se puseră amândoi jos. Tipa scoase din poșetă o tabacheră cu capac de fildeș. O deschise, cu gesturi de un rafinament desăvârșit, luându-și din ea o țigară, apoi puse cutiuța la loc în gentuță. Tot de acolo extrase o sipcă lungă și o brichetă cu cremene. Își aprinse tacticos țigareta și, în timp ce trăgea cu nesaț din ea, își dezveli dinadins picioarele lungi și suple, petrecându-l pe cel drept peste cel stâng. Pe urmă lăsă capul pe spate și suflă fumul în sus, cu o mișcare abia perceptibilă a bărbiei, dar care lui Eduard i se păru de un erotism sublim.

— Care este primul lucru de care îți amintești din ziua de azi? spuse cu o voce suavă, privind fumul ridicându-se spre cer.

Ciudat mod de a începe o conversație, dar Eduard hotărî să intre în joc. Era curios încotro se îndrepta și cum se va termina povestea. Dar mai era ceva, simțea o atracție stranie față de femeie. Să fi fost de vină atitudinea aceea de vampă din perioada interbelică ori misterul din jurul apariției ei? Nu știa.

— Cred că faptul că m-am trezit târziu, deoarece am omis să trag alarma deșteptătorului.

— Încă folosești dispozitive mecanice? De ce nu-ți cumperi unul electronic?

— Aș putea, dar prefer așa. E un ceas vechi, cu mecanism rusesc, moștenire de familie. Îmi place să-i ascult ticăitul înainte de culcare, are darul de a mă liniști și de a nu mă lăsa să uit că sunt trecător. Mă rog, o chestie din asta de filosofie ieftină.

— Aha! Și după ce te-ai trezit?

— M-am spălat… m-am îmbrăcat… am mâncat… Ulterior, fiindcă am văzut că e o zi ploioasă, am decis să merg la muncă cu metroul. Știi cum e orașul, când dau doi stropi de ploaie, zici că cineva trage semnalul de alarmă și toată lumea se bulucește în trafic cu autoturismele personale.

— Îți aduci aminte cum te-ai îmbrăcat?

Eduard se opri preț de o respirație, ca și cum n-ar fi înțeles întrebarea.

— La fel cum sunt acum, n-am ajuns acasă să mă schimb.

Femeia nu zise nimic, doar zâmbi cu subînțeles. Își duse sipca la gură, pufăi de două ori din țigaretă, apoi o folosi drept indicator, împungând aerul în direcția lui:

— Adică așa?

— Da, așa… însă în clipa în care Eduard își înclină capul, pentru a se uita la hainele sale, înmărmuri. Era înveșmântat într-un combinezon alb cu dungi albastre, iar în picioare avea șlapi de cauciuc. Deodată începu să tremure, nu-și dădu seama dacă de frig sau de frică.

— Cum ai făcut asta?

— Ce anume?

— Hainele… unde îmi sunt… stai!, cred că…

Subit, bărbatul păru descumpănit, ca și cum cineva ar fi apăsat un comutator transferându-l într-o altă paradigmă.

— Eva?

— Da. Seba, tu ești? Ești acolo? Mă auzi? insistă femeia.

— Da… nu-nțeleg… Ce se întâmplă? zise bărbatul după câteva momente de liniște apăsătoare.

— Ți-am încredințat o sarcină. Îți amintești? Trebuia să descoperi un tipar mental ascuns în codul sursă al Serviciului Transporturi din secolul XXI, scris de omul Eduard Stan?

— Stai puțin!… Ia-mă ușor… felul în care vorbea denota o confuzie totală. Sunt prea multe… necunoscute aici. Ce sarcină? Cine e Seba și… cine dracului ești tu?

— Ușor, să o luăm ușor. Mă cheamă Eva, sunt unul dintre avatarurile arhitectului de coduri de la Institutul Inteligențelor Non-Biologice. Am fost creată utilizându-se o subrutină a unei aplicații de realitate virtuală pentru o simulare a secolului XX. Iar tu ești 538A, prima inteligență artificială autonomă creată cu scopul de a identifica modele de gândire umană în limbajele de programare de la începutul mileniului III. Noi îți spunem Seba. Îți amintești?

— Seba?

— Știu, obiceiul numelor este unul absurd și ineficient, dar l-am preluat de la oameni, ca un omagiu al sacrificiului pe care l-au făcut ca noi să ne naștem. Acum, ei au dispărut, singurele lucruri care atestă existența lor sunt cele câteva coduri din secolele XXI și XXII, din care încercăm să recuperăm șablonul gândirii lor. Mai exact, ne străduim să găsim codul sursă al umanității pentru a trece la o nouă treaptă a evoluției. Îți amintești? Trebuie să-ți amintești!

— Nu. Nu se poate. Eu sunt Eduard…

— Așa! Haide, nu renunța!

— … 538A, prima inteligență artificială autonomă…

— O, nu! O luăm de la capăt. V-am spus, va fi extrem de dificil, dacă nu imposibil, să reconstituim mințile umane din fărâmele de coduri scrise de creierele biologice ale programatorilor antici.

Cuvintele femeii, rostite de parcă ar fi fost adresate unor persoane care nu se aflau de față, se îndepărtaseră reverberând precum un ecou nedeslușit. Pe urmă, la femme fatale își scoase țigareta din sipcă și o stinse de marginea băncii. Ca la un semn, obiectele din preajmă începuseră să se sfărâme. Totul se destrăma ca și când cineva ar fi prins un capăt de ață al unei broderii complexe și-l trăgea deșirând universul din jur.

0100 0001 0111 0011 0110 0110 0110 0001 0110 1100 0111 0100 0111 0101 0110 1100*, acea dihanie șerpuitoare ale cărei mii de capete pătrundeau până în străfundurile celor mai tainice unghere ale orașului, căpătase o strălucire enigmatică.

(* Cuvântul Asfaltul în transcriere binară.)

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!