În sat, la mijloc

Știți acele așezări mici, cu câteva case răsfirate în pustă, cu grădini mari, dar fără garduri, cu pomi schilozi și cu șire de paie sau fân pe colțuri și cu grămezi de nisip sau moloz pe la porți. Iarna, satul desfrunzit lasă la vedere pereții caselor mici, acoperite cu țiglă murdară, multe povârnite pe câte un zid ce s-a prăbușit deja ori e gata să se prăvale. Toamna, sunt înglodate în clisa de pe ulițele ce arată răzleț insule cu piatră, măcinate mereu sub roțile unor tractoare imense, săpând ogașe în drumul lor către câmpul negru gata de arat ori acoperit cu lanuri nesfârșite de porumb rebegit parcă de ploi, de brumă și de primele înghețuri. Vara, locul e năpădit de un soare năpraznic, ce face câmpul maroniu și casele sure, pârjolește curțile și retează de timpuriu frunzele vișinilor și caișilor. Ajunsesem acolo într-o zi de vară, într-o stare emoțională tulbure, abia reușind să țin drumul drept. Starea mea era tot mai apăsătoare, noroc că intrasem pe un drum județean acoperit cu piatră, foarte rar circulat.

Oprisem mașina în mijlocul satului și nu știam ce să fac. Plouase torențial mai devreme, iar acum ultimii stropi se scurgeau mari, lăcrimoși, ca niște ghiulele de plumb topit, plesnind pe parbriz, sunând în tabla autoturismului, plesnind țiglele căsuțelor din apropiere. Căutam din ochi primăria și eram contrariată că nu o găsesc. De obicei, e o clădire mai răsărită, cumva mai îngrijită, plasată pe la mijlocul localității, adesea aproape de o biserică sau două-trei, căci unele sate bănățene au mai multe. Nu zăream nimic cu aspect oficial. Biserica lângă care oprisem era una romano-catolică. Fusese semeață cândva. Acum avea turnul prăbușit, pereții scorojiți, acoperișul găurit, ferestrele cu gratiile ruginite și cu geamurile sparte. O ușă era smulsă, cealaltă dată într-o parte, însă nu se putea intra. Cineva bătuse câteva scânduri în neorânduială, rare, iar în fața lor fuseseră aruncate câteva tufe de porumbar.

La primărie

Știți cât de mohorâtă poate fi o zi într-un loc necunoscut, mai ales când plouă, iar norii grei nu dau niciun semn că se vor îndepărta curând. Mi-am luat inima-n dinți și am vrut să cobor. O răpăială dintr-un nor îndărătnic m-a făcut să renunț. Ușa a fost trasă la loc. Mi-am izbit capul de volan și am rămas nemișcată, răsuflând greu, cu lacrimile curgându-mi nesimțite pe obraji. Cu o zi înainte, 26 iunie, aflasem că am cancer limfatic. Mă simțisem rău mai bine de o săptămână, cu dureri difuze și cu mari valuri de sudoare. Abia mă mișcam și părea că totul mi-e potrivnic. Fusesem la medic din prima zi și toată săptămâna făcusem la teste, speriată și inertă în același timp, tot mai convinsă, pe măsură ce timpul trecea, că se întâmplă ceva rău. Medicii se comportau evaziv, cum doar ei știu să o facă. Erau îngrijorați, vedeam starea aceasta în ochii lor, deși mă asigurau permanent că, în zilele noastre, există tratament pentru aproape orice.

După un timp am coborât și, ca prin ceață, urmărindu-mă pe mine ca într-un film alb-negru de proastă calitate, am pornit să caut clădirea administrației locale. Am dat cu ochii de o tablă albastră, iar pe ea, cu litere albe de sub care se ițea decisă rugina, am putut citi că mă aflam în fața Primăriei și Consiliului Local Teapa. Construcția avea un singur nivel, dar și acesta arăta de parcă ar fi fost îngropat pe sfert în pământ. Ușa fusese cândva verde, acum având o tentă de kaki spălăcit. Desigur, acolo unde vopseaua nu sărise, lăsând să se vadă locurile unde vremurile își imprimaseră urmele, ca niște gheare ascuțite. Am împins ușa, ferindu-mă să ating clanța de aluminiu, șlefuită de la atâtea atingeri, iar ușa nu a căzut, ci s-a lipit de perete. A lăsat vederii un hol întunecos, luminat în fundal de un gemuleț murdar, orientat către nord. După câțiva pași, m-a izbit mirosul de veceu prost curățat și am simțit că îmi vine să vomit.

Într-un birou (vorba vine birou) am dar de o doamnă slăbănoagă, scormonind cu un vătrai într-o sobă de teracotă ce stătea să cadă. Femeia era îmbrăcată cu o bluză maronie, din cele cu mâneci lungi și largi, cu floricele dantelate pe margine. Era tunsă scurt, băiețește, iar părul avea multe fire cărunte. Părea că are o mare suferință, zărită în ochii uscați când i-a ridicat spre mine. Purta pantaloni bleu-marin, cam mototoliți și, probabil, uzați, căci nu vedeam prea mult prin deschizătura biroului la care stătea. M-am mirat de faptul că făcuse focul în sobă în plină vară, deoarece era destul de cald. Apoi mi-am amintit că prin sate focurile sunt făcute în bucătării, pentru gătit. Asta făcea și femeia. În jarul din tulpini de floarea-soarelui se coceau câțiva cartofi, probabil prânzul doamnei din acel birou sordid.

Să lupt!

Discuția a durat o jumătate de oră. Am ieșit și am mers să fac fotografii. Câțiva copii își pășteau caprele printre tobogane rupte, căsuțe de tablă sparte, huțulușe ce se mai țineau doar într-o bară, printre scheletele unor bănci, care avuseseră cândva și scânduri. Băieții se distrau împingând o fetiță slabă și murdară într-o băltoacă formată după ploaie. Copila se ridica și privea la ei tâmp. Era frumoasă și avea un tricou pe pieptul căruia scria „I am a Doctor”. Am declanșat aparatul, încercând să prind caprele, copiii, aparatele de joacă sfărâmate și turnul căzut al bisericii catolice. Mi s-a făcut rău. Ținându-mă de bara ruginită a unui gard, am înaintat de la un stâlp la altul, până am ajuns pe marginea unei fântâni largi. Nu știu cât am stat acolo. M-am trezit când o femeie lovea cu găleata metalică în buza de beton a fântânii. M-a întrebat dacă îmi e rău, iar eu am negat mișcând anemic din cap.

Știți cum sunt după-amiezile acelea de vară după ploaie. Aburii se ridică molcomi din iarba pârjolită, din buruienile uscate și lemnoase cu promisiunea unui nou verde crud, inuman de pur. Câteva raze timide de soare se înfig în norii subțiați, își fac loc cu mâini plăpânde parcă, se consumă în plumburiul îndărătnic, însă biruie până la urmă. Soarele se reivește mare, arzător, bubuitor, stăpân trufaș peste lume. Așa s-a întâmplat când am ieșit din Teapa și m-am înscris pe județeanul prost asfaltat ce ducea la Jimbolia. Când am intrat pe ruta națională nu mai era nicio urmă de ploaie, mohoreala intrase în pământ sau se topise în văzduh. Și starea mea se mai înviorase. Era cald de te topeai, instalația de climatizare zumzăia puternic, aruncând felii încinse de aer. Dar am coborât geamul și am lăsat curentul să mă izbească în față. Am să lupt, mi-am spus atunci. Orice s-ar întâmpla, cu ultimele resurse de energie mă voi agăța de viață. Am să lupt.

Rahatul de dedesubt

Pe când treceam prin Săcălaz mi-am aruncat ochii pe unul dintre acele panouri electrice cu informații de bază. Era ora 17,30. Mergeam încet, pentru că o căruță încărcată cu fân se străduia să ne facă loc. De sus, unul dintre ocupanți dirija circulația, făcând semn șoferilor fie să încetinească, fie să accelereze când din partea opusă nu se apropia o altă mașină. Am întârziat cu ochii pe panou și am văzut temperatura: 39 de grade Celsius în plin soare. Eram convinsă că aș fi putut prăji un om pe asfalt. Apoi a apărut data: 25 iun. 2017. Am zâmbit ca la o glumă. Instalația era, desigur, defectă. Probabil de la caniculă, căci eram în 27 iunie.

Greu, printre muncitori năclăiți de căldură, având pe ei doar vestele portocalii, printre utilaje nervoase ca și cei din cabinele lor, printr-un praf dens ca o felie de unt râncezit, am înaintat în oraș, oprind și demarând atunci când se mai elibera câte un metru-doi în fața mea. Am ajuns în parcarea din spatele blocului udă leoarcă, cu o mâncărime nebună în păr. Am dat să parchez și m-am enervat, deoarece locul îmi era ocupat de un BMW cu numere de Bulgaria. L-am recunoscut. Îl mai întâlnisem acolo cu două zile înainte. O coincidență care avea darul să mă supere. Regula la noi în bloc era că fiecare parchează pe locul lui. Chiar ne scrisesem numerele de înmatriculare pe jos cu vopsea. Mă gândeam că trebuie să iscodesc printre vecini, să dau de posesorul mașinii și să-l informez cu privire la ordinea din parcarea noastră, fapt ce m-a iritat. Am oprit lateral, jumătate în parcare, jumătate pe spațiul verde, iar când am coborât am avut o strângere de inimă. Era monotonia unor gesturi făcute zi de zi, însă supărarea cu BMW-ul o avusesem și cu două zile înainte. Am pășit în umbra unor garaje străjuite de câțiva plopi piramidali extrem de bătrâni, pe un drum cât se poate de obișnuit. Dar atunci am auzit răcnetul. Nu a trebuit să întorc ochii ca să văd scena. Știam. Un copil din vecini își scăpase piciorul drept prin capacul ruginit al unui canal. Știam, căci se repeta o scenă din 25 iunie… Am rămas pironită locului, vorbindu-mi în gând și în șoaptă în același timp: acum vine tatăl băiatului, acum îl înjură („Ce pizda mă-ti ai căutat aici!?”), acum îi dă o palmă, acum vine și un vecin, căruia îi cere să sune la serviciul de urgențe, înțelegând că nu poate să riște, căci copilul nu poate scoate piciorul din rahatul de dedesubt fără să se taie în tabla ruginită.

Și noapte, și zi

Când am ajuns în casă, l-am găsit pe soțul meu în sufragerie, răsturnat gol într-un fotoliu, cu un ventilator pornit în fața lui. Tocmai sorbea dintr-o cutie de bere. Au început să-mi tremure picioarele, m-am sprijinit de tocul ușii și am alunecat încet la podea. Eram sigură. Seara zilei de 25 iunie se repeta! Mai trăisem acele ore și momente, dar atunci nu venisem de la Teapa, ci de la un lung seminar despre atragerea de fonduri europene în perioada 2017-2022. Se ținuse la Săcălaz, la un hotel drăguț de acolo, cu piscină, băuturi și mâncare la discreție. Îmi fusese rău. Simțisem că îmi vine să vomit și mă gândisem că sunt însărcinată. Apoi mi-am spus că e de la lungile vizite la spital, de la analize și de la privirea tot mai umbrită, tot mai ferită a medicilor. În seara aceea, soțul meu a sărit să mă ridice și m-a dus în dormitor. Îi simțeam respirația acră, răsuflarea de bere răsuflată, cleiul transpirației pe trupul lui încă vânjos. M-a dus în dormitor, a pornit aerul condiționat și a tras perdelele, căci soarele bătea ușor în ferestrele noastre dinspre nord-vest.

Am zăcut toată noaptea, fără să dorm, fără să vorbesc. Nici măcar la baie nu m-am dus. Am refuzat ceaiul și mâncarea. Am băut doar o gură de apă de la frigider. Nu știu de ce, dar paharul aburit, când mi l-a adus soțul meu, mi-a dat o senzație reconfortantă. Am băut cu înghițituri mici, rar, ca din ceva extrem de prețios. Aveam perioade de leșin și mi se părea că văd, ca prin vis, umbre pe la fereastră, frunzele copacilor zbuciumate în noapte, furtuni delicate răzuind fațada, sclipiri violete și verzi. Mă întorceam cu gândul la Teapa și mă întrebam ce s-a întâmplat acolo. Dar răspunsul nu se năștea, imaginile nu se traduceau în cuvinte, nu puteam nici măcar să aproximez un răspuns. Leșinam iar. Și iar mă trezeam având senzația că am plutit printr-un cosmos lichid, plin de papură, alge și lintiță. La început mă făceam una cu apa pură de lac din creierul munților. Îmi era bine, deveneam lichidă, dispăream, rămâneau să plutească în jur doar celulele canceroase, firave, fragile. Apoi apa băltea, masa lichidă se colora, clorofila umplea locul, mă revigora. Mai târziu însă deveneam și eu papură, algă și lintiță. Grețoasă. Aproape sufocată mă trezeam și rămâneam cu ochii ațintiți în tavan și-mi era indiferent, vlăguită, dacă noaptea se mai termină sau nu.

Dimineață, mă voi duce, din nou, la spital. Și din nou sau pentru prima dată voi afla că am cancer. Dar nu mai știu dacă în ziua următoare voi mai merge la Teapa sau la propria mea înmormântare.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!