Proză distinsă cu premiul al II-lea (ex aequo) la Concursul național de proză scurtă SF Helion 2017.

Când am participat la prima cursă de cronomotociclete, am ocupat un modest loc treisprezece. Ghinion, ar spune unii, dar aveam numai 18 ani și, cum eram doar la prima mea cursă printre veteranii acestor tip de curse, rezultatul mie mi s-a părut de-a dreptul formidabil.

Pentru că s-au făcut nenumărate reportaje și transmisii în direct despre cursele de cronomotociclete, bănuiesc că se știe destul de multe despre ele, așa că nu am să insist pe această temă. Am să spun în schimb câteva lucruri despre culisele acestor curse, lucruri mai puțin cunoscute marelui public, dar care fac parte la urma urmei din însăși substanța lor intimă.

După cum se știe, toate cronomotocicletele pentru curse sunt dotate cu un generator standard de 200 de cronowați putere deci, în principiu, ar trebui ca toți concurenții să ajungă la fel de departe în timp. Faptul că nu se întâmplă așa le conferă acestor curse tot farmecul și face să fie urmărite de milioane de fani.

O dată lansat în cursă, un concurent are de înfruntat curenții timpului care, într-o trecere normală și firească, este normal să nu fie simțiți, dar când străbați timpul invers te lovești de ei ca de un zid dacă nu te ferești la timp. Comparația cu zidul este poate puțin forțată și cred că ar fi mai potrivit să spun că este vorba de un zid cu o oarecare elasticitate care, chiar dacă nu te împiedecă să treci, îți încetinește foarte mult viteza. În asta constă de fapt măiestria fiecărui concurent, de a ocoli aceste fuioare de ceață temporală elastice și perfide care, dacă nu ești atent, te pot opri cu totul sau te lasă să mergi numai câteva sute de ani în trecut.

După ce concurentul ajunge la limita maximă în trecut scoate pistolul și trage cu markerul radioactiv în vestita stâncă de granit de la Yorkshire rămasă neschimbată de milioane de ani. Din acest motiv, toți concurenții – și nu numai ei – o numesc Stânca Țintă.

La întoarcere, comisia de arbitri extrage etuva radioactivă a fiecărui concurent și, în funcție de gradul de dezintegrare radioactivă a probei, stabilește clasamentul.

După cum am spus, la prima cursă am ocupat un onorabil loc treisprezece deși, sincer să fiu, nu speram nici atât. Spun asta pentru că, exact înainte ca motorul meu temporal să se înece și să dea rateuri, am văzut în jurul vestitei stânci de granit câțiva oameni care, chiar dacă păreau destul de primitivi, erau totuși oameni așa că nu puteam să fi ajuns prea departe. În timp ce timpul își încorda în spatele meu puterile ca să mă tragă înapoi în prezent, am ridicat pistolul și am tras, cu o clipă înainte să fiu smucit cu forță spre prezent.

Am simțit un șoc puternic și, dacă nu aș fi fost prevenit de brutalitatea lui, poate că l-aș fi scăpat din mână. Dar așa, l-am ținut strâns și abia după ce m-am întors mi-am făcut curaj să îl pun înapoi în teacă.

În timp ce comisia examina probele radioactive, de mine s-a apropiat un bărbat între două vârste, brunet și cu o față expresivă și plăcută.

— Bravo, tinere! mi-a spus el și mi-a întins mâna ca să mă felicite. Ai făcut una dintre cele mai frumoase curse.

Am privit lung la el să văd dacă își bate joc de mine, dar omul părea sincer așa că i-am răspuns:

— Bine pe naiba, domnule! Nu cred că am trecut de zece mii de ani. Poate nici atât.

Bărbatul zâmbi și mă liniști:

— La prima mea cursă, eu am călătorit doar atât cât să o întâlnesc pe bunica mea dacă ar fi fost pe lângă Stânca Țintă.

Am râs amândoi de gluma lui, el din toată inima, iar eu mai mult din politețe. Mi se părea cunoscut, dar nu știam de unde să-l iau așa că, dându-și seama de confuzia mea, se prezentă:

— Am crezut că mă cunoști! Sunt Steven McTroy, cel care are plăcerea să organizeze aceste concursuri.

Fotografiile lui împânzeau locul așa că, în mod sigur ar fi trebuit să îl recunosc, dar cum înscrierea în concurs am făcut-o prin intermediari nu am avut ocazia să vorbesc până atunci personal cu el.

Am dat să mă scuz, dar m-a oprit cu un gest:

— Nu e cazul, tinere. Aici tot ce contează sunt rezultatele și îți spun sincer că după ceva antrenament o să ajungi pe primul loc. Va trebui în cursele viitoare să ocolești curenții contrari din evul mediu care ți-au consumat aproape jumătate din impuls. Dacă îți faci timp, o să studiem mai târziu diagramele cursei.

Am acceptat plin de entuziasm. Auzi la el: dacă îmi făceam timp pentru așa ceva!?

Acel puțin antrenament de care vorbea McTroy ca să pot ocupa locul întâi a durat nu mai puțin de cinci ani, dar a meritat fiecare clipă pe care am petrecut-o acolo. Am ajuns la un moment dat să simt curenții timpului, pentru că alt cuvânt nu găsesc, astfel că am ajuns mai departe decât orice alt concurent, ba până acolo unde Stânca Țintă încă nici nu apăruse, astfel că Comisia de jurizare a trebui să găsească alte metode de datare. Oricum, am ajuns până acum șaizeci și cinci de milioane de ani și am putut să le confirm oamenilor de știință că extincția dinozaurilor s-a datorat unui cumul de factori, dintre care cel mai important a fost ciocnirea unui asteroid cu pământul. Ceea ce li s-a părut cel mai uluitor din toate datele aduse de mine a fost faptul că, de fapt, nu a fost o ciocnire pur și simplu ci o cădere. Planeta noastră captase asteroidul și abia după multe mii de rotații pe o orbită tot mai joasă a căzut în cele din urmă undeva în apropierea Mexicului. Iar din fotografiile aduse au dedus că asteroidul nu avea deloc zece kilometri în diametru așa cum se calculase, ci fusese aproape dublu.

Dar astea rămân amănunte care erau interesante doar pentru oamenii de știință; pe mine, sincer să fiu, nu prea mă interesau pentru că devenisem campion într-unul dintre cele mai populare sporturi cu tot ce înseamnă asta: bani, faimă și femei.

McTroy încerca să mă tempereze, dar eu ajunsesem de neoprit mai ales după ce am aflat că abilitățile mele temporale se datorau mai ales unor caracteristici genetice, așa că nu îmi refuzam nimic din ceea ce banii și gloria ar fi putut să îmi dăruiască.

Institutul de cercetare a Timpului, unde se descoperise și se dezvoltase primul generator temporal nu mai contenea cu criticile la adresa curselor de cronomotociclete, motivând critica lor prin faptul că astfel se altera structura intimă a timpului. Ca să nu mai spun de criticile aduse de ei mie personal, afirmând că nu este deloc normal să se dea pe mâna unui om lipsit de responsabilitate și pasionat numai de chefuri și femei un cronogenerator.

Până la urmă s-a vădit că aveau dreptate, dar mai era mult până atunci și nu prea mă preocupa viitorul, pentru că eu tocmai descoperisem o joacă nouă. Pe fetele care se dovedeau mai recalcitrante la propunerile mele și pe care nu le impresiona nici măcar statutul meu de campion, le momeam cu câte o excursie în  Jurasic. Mai ales că îmi făcusem un fel de „cărare”, astfel că puteam ajunge acolo și cu ochii închiși. Îmi plănuiam excursiile în așa fel încât să ajung chiar când asteroidul care urma să cadă peste pământ trecea pe deasupra noastră. Oamenii de știință încă se mai contraziceau după ce le-am adus fotografii cu el evoluând la joasă înălțime și lăsând în urma lui o dâră groasă de fum negru. La un moment dat, m-au suspectat pe mine că am falsificat fotografiile numai ca să-i bag pe ei în ceață, dar mie zău că nu îmi păsa de ei. Eu îmi perfecționasem un repertoriu de genul „vezi ce se poate întâmpla în orice moment și în vremurile noastre, așa că hai să ne trăim viața!” Cele mai multe acceptau și, cu toate că excursia în trecut nu dura mai mult de câteva secunde, se pare că le impresiona pe vecie.

Asteroidul trecând tumultuos pe deasupra noastră, dinozauri urlând disperați în depărtare ca și cum și-ar fi presimțit sfârșitul erau lucruri mai puternice decât putea îndura o tânără fată și, după ce timpul își încorda mușchii și ne târa în prezent, toate se abandonau fără nicio ezitare în brațele mele.

Problemele au început atunci când am întâlnit-o pe Eliza, un șoricel micuț de bibliotecă cu ochelari și aparent fără niciun fel de farmec. De fapt, zic greșit când am întâlnit-o, pentru că ea a fost cea care m-a căutat pe mine după ce auzise de la colegele ei despre excursiile mele în trecut. Era studentă la biologie și tocmai învățase la un curs despre apariția angiospermelor, așa că voia să verifice pe viu când au apărut pentru prima dată plantele cu flori. La facultate i s-a spus că ele au apărut pe la jumătatea mezozoicului, dar ea suspecta că se iviseră ceva mai devreme, așa că aș fi eu atât de bun să o transport până în urmă cu o sută douăzeci de milioane de ani ca să se convingă?

Fata asta cred că mă confunda cu un taxi temporal, altfel nu se explică siguranța cu care mă abordase.

— Fată dragă, i-am spus eu direct, nu știu dacă ți-au spus colegele tale care te-au trimis la mine, dar o asemenea călătorie costă…

Am lăsat fraza să plutească în aer, dar ea a aprobat încântată din cap și atunci am suspectat-o pe vreuna din colegele ei că a vrut să își bată joc de mine.

— Mi s-a explicat, a spus ea cu ochelarii strălucind de emoție. De trei luni nu mai cheltui niciun ban din bursă tocmai pentru așa ceva.

Am rămas cu gura căscată și am privit precaut în jur să văd pe cele care mi-au organizat o asemenea  farsă subtilă, dar nu am văzut pe nimeni. Și atunci mi-a dat prin cap să le întorc farsa și să duc șoricelul de bibliotecă să-și vadă florile fără nicio plată.

Ne-am dat întâlnire a doua zi și fata s-a prezentat punctuală la întâlnire:

— Când vă plătesc? a întrebat ea precaută. Acum sau la întoarcere?

Am privit-o lung încă o dată, dar nu avea chiar nimic atrăgător la ea, iar cei câțiva bănuți pe care îi strângea în palmă nu cred că mi-ar fi ajuns nici măcar pentru un pahar de Martini la unul din barurile frecventate în mod obișnuit de mine.

— Astăzi lucrez pro bono! am spus eu și, după cât de ciudat m-a privit, am avut impresia că am folosit expresia asta latină într-un context nepotrivit, dar nu mi-a păsat și i-am făcut semn să se așeze pe șa în spatele meu.

În parte trebuie să recunosc că este vina mea pentru ce s-a întâmplat, dar nu mi-am putut imagina că cineva poate să fie atât de năuc ca fata asta. Pentru că făceam oarecum în silă excursia asta, recunosc că nu i-am dat atenția necesară și, din cauza asta, nu am efectuat un minim de instructaj cu ea. Voiam să scap cât mai repede și am accelerat cu toată viteza dată de cei cinci sute de cronowați ai cronomotocicletei recent achiziționate. Nu se vindea la liber, dar pentru mine, campion de atâția ani, nu era o problemă să obțin autorizațiile necesare. Problema este că uneori uitam cât de puternică era și cât de tare întindea ea firele timpului mai ales atunci când acceleram așa ca acum. Uneori abia reușeam să rămân în timpul în care doream câteva secunde pentru că, la fel ca o coardă de „bungee jumping” foarte întinsă, timpul mă trăgea înapoi acolo unde îmi era locul.

La fel mi s-a întâmplat și acum: ajuns în timpul unde voia fata, am accelerat până la limita puterii pe care mi-o dădea generatorul ca să ne menținem pe loc, într-un timp cât de cât static. Eliza mă strângea înfrigurată de mijloc și cred că privea cu nesaț în jurul ei când, dintr-o dată, am auzit-o chițăind ca un șoarece și arătându-mi cu mâna o floare undeva în apropierea noastră.

— Am avut dreptate!  a exclamat ea încântată și, înainte de a apuca să-i spun ceva, și-a desfăcut centura și a făcut câțiva pași spre floare.

— Trebuie să o iau și să le arăt la toți că am dreptate! a spus ea.

— Tâmpito! treci înapoi pe motocicletă am strigat eu la ea și am văzut că întoarce o față mică și gata să izbucnească în plâns spre mine:

— Te rog să vorbești frumos cu mine! a spus ea și astea au fost ultimele cuvinte pe care l-am mai auzit spuse de ea pentru că, în aceeași clipă, timpul m-a înhățat și m-a tras brutal în prezent.

Am ajuns în garajul de unde pornisem în fatidica mea călătorie, dar nu am întârziat mai mult de câteva clipe, cât să-mi schimb acumulatorul și am pornit înapoi după toantă. Șansa să nimeresc aceeași secundă și să o găsesc era infimă și, după cum m-am așteptat, căutările mele, pentru că au fost mai multe, au rămas infructuoase.

Cum prevăzusem, a durat câteva zile până când lipsa ei s-a observat și, după ce s-au studiat diagramele călătoriile temporale, au ajuns în mod inevitabil la mine.

Se pare că o asemenea infracțiune încă nu era prevăzută de lege așa că a durat destul de mult până când am fost incriminat, dar, în cele din urmă, am fost căutat de oamenii legii care, după ce mi-au explicat buclucul în care intrasem, tot ei mi-au oferit o alternativă.

Trebuia doar să efectuez o călătorie în timp pentru cercetătorii de la Institutul de cercetare a timpului, să fac câteva fotografii și apoi aș fi fost exonerat de orice acuzație. Cu gândul la ochii înspăimântați ai Elizei din clipa când am abandonat-o în Jurasic, am acceptat și abia apoi m-am întrebat de ce naiba nu făcea unul din specialiștii lor această călătorie.

Abia când mi s-au explicat termenii călătoriei mi-am dat seama că probabil cei de la Institut au încercat și nu au reușit, aşa că acum își puneau toată speranța în mine. Cu ani în urmă, după ce făcusem un set de analize complet McTroy mi-a explicat că aveam cea mai extraordinară combinație de gene întâlnită până atunci și care mi-a fi permis performanțe nemaiîntâlnite la alți temponauți.

Conform propunerii lor, ar fi trebuit să ajung în trecutul Terrei cândva în urmă cu 3,8 miliarde de ani și, prima dată când am auzit de această cifră, am izbucnit în râs: nici măcar până la un miliard de ani în urmă, cel puțin după știința mea, încă nu ajunsese nimeni.

— Ei, nu este chiar așa, mi-a explicat un bătrân profesor de la Institut și mi-a arătat diagramele de la ultimele lor experiențe.

Din câte am înțeles eu cel mai bun om al lor ajunsese până în urmă cu două miliarde și apoi ceva se blocase. Am depistat imediat câteva greșeli făcute de el și i le-am arătat lui Iwao Suzuki, așa se numea bătrânul profesor cu o figură severă de samurai.

Acesta a zâmbit mulțumit când a văzut că am depistat atât de rapid greșelile făcute de omul lor, apoi m-a prezentat echipei care avea să-mi pregătească cronomotocicleta, dacă o mai puteam numi cumva așa. Era imensă, avea peste un mega de cronowați și echipată cam cu tot ce și-ar fi putut dori cineva pus pe bântuit prin timp.

În timpul călătoriei va trebui să îmbrac un costum ușor și flexibil, cam în genul celor folosite de astronauți, prevăzut cu rezervoare de oxigen care îmi ofereau o autonomie de patru ore.

— În Precambrianul timpuriu, unde sperăm să ajungi, oxigenul respirabil nu este încă pe deplin format, așa că vei avea nevoie de acest costum ca să supraviețuiești.

După ce am fost instruit pe îndelete asupra călătoriei, am fost informat și cu privire la scopul ei. Mie mi se părea o prostie, dar am tăcut, pentru că, dincolo de toate aspectele științifice, campionul din mine jubila: aveam să rămân în istorie ca omul care călătorise cel mai mult în trecutul planetei!

Din câte mi-a explicat echipa care avea să mă trimită în Precambrian, în ultimii ani au fost avansate tot felul de ipoteze referitoare la apariția vieții pe Pământ. Se luptau pentru supremație două ipoteze: prima care spunea că viața a apărut în timp de miliarde de ani în supa organică din apele de mică adâncime de la țărm și a doua ipoteză care presupunea că primele manifestări ale vieții au apărut datorită faptului că germeni străini au fost aduși de meteoriți pe Terra. A doua ipoteză se numea Panspermie și nu făcea altceva decât să arunce pisica moartă în curtea vecinului, pentru că tot nu explica cum lua naștere viața din substanțe anorganice, ci doar muta problema pe alte planete de unde urma să fie aduse de meteoriți.

De parcă toate aceste probleme nu ar fi fost de ajuns, chiar și adepții Panspermiei se împărțeau în două: unii care spuneau că viața a luat naștere pe o altă planetă din adâncimile spațiului care, în cele din urmă, a explodat din cine știe ce motive, iar bucăți din ea au ajuns și pe Pământ sub formă de meteoriți.

Al doilea grup era de acord că viața a fost inseminată din exterior pe Terra, dar susțineau că treaba asta nu s-a întâmplat din greșeală, ci că a fost dirijată de o inteligență extraterestră care se ocupa cu inseminarea tuturor planetelor propice vieții din Univers.

După multe cercetări și simulări, au putut afla cu precizie locul și timpul unde începuse viața pe pământ, iar eu urma să călătoresc până în momentul calculat, să fac fotografii și să văd ce aveam să întâlnesc acolo: un meteorit plin cu germeni ai vieții sau o sondă spațială lansată de extratereștri.

În ziua hotărâtă, m-am îmbrăcat cu costumul meu spațial, am așteptat până când i-au fost verificate toate funcțiile, apoi am urcat pe tancheta mea temporală că nu o mai puteam numi cronomotocicletă la cât era de masivă și dotată cu de toate.

La momentul fixat, am fost lansat și, deși știam că așa ceva era imposibil, aproape am simțit cum am fost împins în spate de viteza temporală cu care fusesem propulsat. Aș fi vrut să fie gata invenția la care se lucra acum în Institut și care ocolea în mod automat vârtejurile temporale, dar, cum nu era încă aşa, a trebuit să îmi încordez atenția la maximum.

Am trecut ca fulgerul prin perioada istorică, apoi am ajuns în preistorie și am accelerat, așa că acum a durat numai câteva minute până să ajung în perioada unde am pierdut-o pe Eliza și, chiar dacă am privit după ea, eram conștient că nu aș fi putut opri nici chiar dacă aș fi zărit-o. Dar nu am văzut-o, în primul rând pentru că experiența avea loc în cu totul altă parte și apoi pentru că tahometrul temporal își defila mult prea repede cifrele pe afișaj pentru a mai putea urmări ceva.

Am modificat scala la milioane de ani pe secundă și, în curând, am ajuns la o adâncime temporală de un miliard de ani. Poate este greșit să spun că mă „scufundam” în timp, dar exact senzația asta o aveam. Încercam aceeași presiune pe care am simțit-o atunci când am efectuat prima mea scufundare reală, pe undeva prin mările sudului.

Când am ajuns la două miliarde de ani presiunea a devenit aproape palpabilă și am strâns mai tare ghidonul motocicletei, de parcă aș fi vrut să mă asigur de suportul material al unui obiect cunoscut.

Programul motocicletei temporale era reglat să mă ducă acolo, în punctul și la timpul calculat de savanți, dar rolul meu nu era numai acela de a face fotografiile, ci și de a ocoli nodurile temporale. Am strâns din dinți și am condus mai departe printr-o lume tot mai pustie și mai întunecată: cerul devenise negru și stelele erau vizibile în permanență. Când m-am apropiat de timpul prevăzut, viteza temporală a motocicletei a scăzut, iar conform softului implementat scala a trecut de data asta automat la mii de ani pe secundă.

Se pare că savanții au calculat exact timpul sosirii germenilor extratereștri. La fel de exact au calculat și locul, încât ceea ce a sosit din cer a căzut la mai puțin de câțiva metri de mine.

Am folosit de data asta funcțiile clasice ale motocicletei și m-am apropiat cât mai mult de obiectul care fumega și sfârâia în apropiere.

Era chiar pe marginea unei băltoace și, când m-am apropiat, am văzut că savanții din a doua categorie au avut dreptate. Obiectul era format din două corpuri conice care erau prinse la bază una de alta și am observat că se deșurubau încet unul de celălalt pentru a-și elibera, fără îndoială, încărcătura de spori.

Am făcut la repezeală câteva fotografii apoi, pentru că am simțit cum corzile elastice ale timpului se încordează, m-am aplecat și am ridicat dublul con ținându-l strâns în brațe ca să nu îl scap în timpul șocului când voi fi retras spre prezent.

Am zâmbit victorios: eram cu adevărat un campion pentru că, în loc să le aduc savanților un set de fotografii, aveam să le aduc ceva palpabil.

După cum am mai spus, pe drumul de întoarcere rolul meu era mai mult decorativ, pentru că motocicleta era trasă pur și simplu înapoi în prezent pe vechiul drum temporal fără să trebuiască să o mai conduc deloc. Iar întoarcerea, în loc să se facă tot într-o oră cât durase drumul spre precambrian, avea să se desfășoare de data asta în doar câteva minute. Aveam, așadar, mai mult timp la dispoziție ca să admir locurile sau poate ar fi mai bine să zic timpurile prin care mă întorceam, așa că am simţit că ceva nu era în regulă încă înainte de a ajunge în Jurasic. Cerul care ar fi trebuit să devină albastru imediat după apariția oxigenului în atmosferă rămânea în continuare negru. Când am ajuns cu 65 de milioane de ani în urmă, în locul unei planete forfotind de viață am văzut în jurul meu doar stânci pustii și câțiva vulcani erupând în depărtare. Asteroidul a căzut și el peste aceeași lume fără viață.

În brațele mele cele două conuri încercau să se desfacă zumzăind, dar eu, în dorința de a le aduce intacte savanților, le țineam cu toată puterea astfel că nici nu am văzut că am ajuns în prezent decât atunci când tahometrul a scos un clinchet de final de cursă.

Am privit în jur așteptându-mă la aplauze și urale, dar, în loc de asta, nu am văzut decât stâncile pustii care arătau exact la fel de dezolante ca și cele din Precambrian.

Din cauza surprizei, am scăpat cele două conuri îmbinate din mână și, în numai câteva secunde, ele s-au desfăcut și și-au vărsat conținutul lichid pe solul sterp al Pământului.

Au trecut multe minute până să înțeleg, dar am făcut-o în cele din urmă și, privind la lichidul germinator care se scurgea în sol însămânțând planeta, mi-am dat seama că va dura aproape încă patru miliarde de ani până când o civilizație asemănătoare cu cea pe care am cunoscut-o va lua, în cele din urmă, naștere.

Mai aveam o rezervă de oxigen pentru încă vreo două ore, dar acumulatorii motocicletei erau pe zero, prin urmare că am hotărât să nu mai aștept o agonie dureroasă și inevitabilă așa că mi-am scos casca. Înainte ca totul să se întunece în fața ochilor mei, am reușit să zâmbesc și să sper că peste patru miliarde de ani un alt campion nu va avea inițiative similare care să forțeze viața să o ia iar și iar de la capăt.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!