Proză distinsă cu premiul al II-lea la Concursul național de proză scurtă SF Helion 2015.

Stăteam în coconul meu de zealit şi citeam. Altceva nu prea îmi rămânea de făcut între două misiuni, aşa că citeam. Tocmai terminasem povestirea Bucla de histerezis a scriitorului Ilia Varşavski, în care un cercetător rus se teleportează cu ajutorul maşinii timpului în vremea lui Iisus – pe care îl caută pentru a-l studia – şi este confundat cu el într-un final, înainte de a fi extras din acele timpuri. Cercetătorul avea o pelerină de plastic care îl ajuta să plutească pe apă, avea şi o sticlă de votcă cu aspect de apă din care i-a cinstit pe pescari, avea texte comuniste prin care îi indemna la solidaritate socială şi mai avea antibiotice cu care a înzdrăvenit o bolnavă care li se păruse moartă celorlalţi.

Înainte să mă întreb ce părere ar avea comandaţii mei dacă ar afla că citesc din scriitorii ruşi – posibilii noştri inamici la un moment dat – eu mă gândeam dacă aş putea încerca măcar cândva, în viitor, ceva asemănător. Nu prea am avut timp să adâncesc ideea, pentru că un maior dichisit s-a apropiat de modulul meu, individ pe care – cu toate că îl văzusem din timp pe monitoarele care mă înconjurau – l-am lăsat să turuie câteva minute fără să activez microfonul exterior. Era distractiv şi cei care mă monitorizau aveau să adauge, fără îndoială, câteva semne de întrebare în dreptul numelui meu pe fişele lor de observaţii.

La dracu’! Uneori chiar mă săturam să fiu la fel de ascultătoare ca Max, câinele sergent folosit pentru depistarea minelor. Bietul câine se bucura de câte ori cineva îi dădea un cât de mic semn de afecţiune.

Priveam la maior cum dă aiurea din gură şi mă simţeam răzbunată pe câine. Era clar că ceva nu e în regulă cu mine, aşa că am scuturat din cap ca să-mi revin şi-am activat microfonul, pentru că maiorul luase o piatră de jos şi începuse să bată cu ea în sferă. Era ca şi cum ar fi bătut cu o floare într-un tanc, dar nu eram eu cea care urma să-i explice situaţia.

Am dat sunetul la maxim şi-am rostit:

― Spune, domnule maior!

Nu ştiu precis câţi waţi aveau difuzoarele incintei de zealit, dar mi s-a spus că au hăulit toate dealurile din jur atunci când le-am mai folosit la putere maximă, de câteva ori, în cazul alarmelor.

Efectul asupra spilcuitului maior a fost de-a dreptul comic. Mai întâi a căzut în fund, apoi s-a ridicat cu viteza unui sportiv de performanţă şi-a vrut să fugă spre dealuri, să-şi caute scăparea. Dar chiar în timp ce făcea primii paşi şi-a amintit că are o misiune de îndeplinit, aşa că s-a întors şi s-a scuturat nervos de praf. Apoi a spus ţâfnos, privind în direcţia unde bănuia el că s-ar găsi obiectivul prin care îl observam:

― Sergent Erin Green, eşti chemată urgent la general!

I s-a părut că nu a fost destul de clar, aşa că a adăugat:

― La comandantul diviziei, generalul Bill Carson.

„Să mă pupi în fund împreună cu generalul tău!” am gândit eu, dar cu voce tare am spus doar:

― Auzi, maior Ray Wells, dacă am citit eu bine numele pe ecuson, pentru că îl ai acoperit de praf. Du-te şi întreabă-l pe generalul tău dacă are habar de regulamentul după care se conduce divizia lui.

Difuzorul rămăsese dat la maxim. Probabil au auzit şi generalii de la diviziile vecine despre îndoielile mele.

Aş minţi dacă aş spune că nu mi-a făcut plăcere să-l văd cum se înroşeşte de furie neputincioasă. În mod sigur era primul sergent care i se adresa aşa. Din câte ştiam, sfera de zealit rezista unui lovituri directe de 40 de megatone, deci cu atât mai mult unei priviri de maior, oricât de furios ar fi fost el.

Tuşi, strănută, dracu ştie ce-a mai făcut pentru că îşi reveni suficient în cele din urmă încât să mă întrebe cu o voce seacă:

― Ce vrei să spui cu asta?

― Ce vreau să spun? Ce vreau să spun? l-am maimuţărit eu. Păi vreau să spun că, dacă generalul s-a instalat ieri la comanda diviziei şi nu cunoaşte cu ce se ocupă fiecare om din subordinea lui, ar fi trebuit să fie informat de unii ca tine că eu NU POT părăsi incinta de zealit decât în caz de atac nuclear. Acu’ pricepi ce mama dracului am vrut să spun?

Nu ştiu precis cât a înţeles, dar şi-a strâns bucăţelele de orgoliu de pe jos şi s-a dus să mă raporteze generalului. Aşa se zice în armată, „să raporteze” cică. Unul ca el ar fi fost sigur numit pârâciosul clasei în şcoală.

Probabil că au citit regulamentul ăla până la urmă. Cel puţin partea care se referea la mine şi n-am mai fost deranjată un timp. În schimb am observat că au mutat cortul în care fusese instalat Statul Major ceva mai aproape de sfera de zealit unde eu îmi tocam mărunt nervii. Având ceva vechime, ştiam şi de ce. Ca să ajungă repede la mine în caz de alarmă.

Sunt un Timer. Cei mai mulţi pronunţă Taimer, alţii îmi zic Tumberline. Dar am auzit că unii îmi spun Prinţesa din Palatul de Cleştar, deşi puţini m-au văzut la faţă, cât să-şi dea seama dacă sunt sau nu asemănătoare unei prinţese. Întâmplător, pe vremea când mai ieşeam în lume, mi se spunea că sunt frumuşică. Dar acum mă puteam şterge la fund cu părerea lor despre mine, pentru că nu a mai văzut nimeni cum arăt de peste un an de zile. Fac doar o dată pe săptămână duş şi mi-e dor de o baie cu spumă ca de mama. În restul timpului stau cuminte în sfera mea – construită din cel mai scump şi mai dur material din univers – şi aştept să se întâmple o nenorocire. Atunci, folosindu-mă de un talent pe care nu îl înţeleg nici eu şi probabil că nici alţii, mă deplasez cu câteva ore înapoi în timp, dau alarma şi îl anunţ pe comandantul de divizie că acolo va cădea în curând o rachetă. Înainte de a mă întoarce în timp lansez o dronă care filmează locul impactului, astfel ca generalii care conduc divizia să ştie cât de mult să o mute şi unde anume.

Cum de rezista sfera unui asemenea impact direct? Habar n-am! Dacă doriţi amănunte, ar fi mai bine să întrebaţi un specialist în fizică cuantică, deşi nici ăia nu cred că ştiu prea multe datorită secretului militar. Oricum, era construită dintr-un material dat dracului şi pot să spun că am încasat ceva rachete în plin şi abia dacă le-am simţit. Iar unele păreau în mod sigur mai mari de 40 de megatone, cel puţin din discuţiile pe care le-am auzit ulterior.

Cum de mă puteam deplasa în trecut câteva ore? Iar nu am habar şi nici nu ştiu la cine să vă trimit să întrebaţi de data asta. În timpul unor controale de rutină, care se fac la încorporare, s-a observat că unele candidate aveau această abilitate. Nu exista nici o modificare genetică la cele care puteau face aşa ceva şi nici nu se descoperise o altă metodă de a le depista decât experimentul în sine. Însuşirea asta o aveau numai femeile şi era destul de rară, de una la câteva milioane. Iar cele mai multe nici nu vroiau să audă de angajarea în armată, ci doreau să uite de „talentul” lor şi să-şi trăiască viaţa ca orice fată normală. Pentru că talentul ăsta dispărea pe măsură ce posesoarea lui înainta în vârstă. După 30 de ani, încetul cu încetul, capacitatea de a se întoarce în timp se micşora cu fiecare an care trecea astfel că, în jurul vârstei de 35 de an, dispărea cu totul sau se reducea la doar câteva minute complet nefolositoare pentru armată şi erau pensionate.

Dar eu aveam abia 21 de ani şi odată m-am întors în timp cinci ore, ceea ce era un fel de record, aşa că mi se făceau aproape toate mofturile. Mi se aducea mâncare şi apă o dată pe săptămână şi tot atunci se golea şi toaleta. Mă aşteptam să văd mutre îmbufnate la soldaţii care se ocupau de treaba asta, dar nimeni nu mai făcea nazuri că trebuie să-mi strângă rahatul după ce le salvasem de câteva ori fundurile. Ba mai mult, ştiind că îi pot vedea pe monitoare, de cele mai multe ori îmi făceau semne voioase cu mâna când treceau pe lângă sferă.

O dată am încercat să văd până unde pot să întind coarda şi am cerut un grătar de vită kobe. Am motivat că am visat aşa ceva şi că există riscul să-mi pierd puterile dacă nu mănânc. În 24 de ore a sosit cotletul de vită kobe şi bucătarul generalului l-a gătit pe un grătar chiar acolo, lângă uşa ovală prin care se făcea comunicarea cu exteriorul.

L-am scuipat îngreţoşată după ce l-am gustat şi l-am pus deoparte pentru Max. Pentru că, din când în când, atunci când mă credeam neobservată, deschideam uşa de aprovizionare şi îl chemam încet pe Max ca să-l răsfăţ cu bunătăţile de care dispuneam. De fapt, bietul Max cred că venea nu de dragul mâncării – îl hrăneau şi pe el destul de bine – ci pentru că era dornic şi el să fie băgat în seamă. Cum dimensiunea uşii era destul de mare, o dată a intrat cu totul înăuntru şi m-a umflat râsul. Cum ar fi fost să-l păstrez doar pentru mine şi să nu-i mai dau drumul? Apoi mi-am dat seama că sărmanul câine, pe lângă nevoia de afecţiune, mai are nevoie şi de mişcare astfel că, după vreo câteva ore în care a fost căutat peste tot, cu părere de rău, i-am dat drumul în cele din urmă.

Cred că momentul în care am clacat a fost acela când sora mea mai mare m-a anunţat că se mărită şi am fost informată de comandanţii mei că nu voi putea participa la nuntă. Se aşteptau câteva atacuri serioase, iar eu nu aveam înlocuitoare. De fapt, plecatul meu la nuntă era mai mult un moft, dar a fost picătura care a umplut paharul. La urma urmei, poate că a fost mai bine că n-am participat. Mie oricum nu îmi plăcea de Mike, băiatul pe care îl alesese sora mea să-i fie soţ. Era un băiat de treabă, dar plictisitor până peste poate, aşa că aveam de gând să-l pun să îngenuncheze de câteva ori în faţa miresei, folosindu-mă de abilităţile mele ascunse, pentru a mai pigmenta puţin momentele de plictiseală.

Sunt sigură că o asemenea folosire a talentului meu nu ar fi fost deloc pe placul comandanţilor mei, dar ce puteau să îmi facă? Să mă bage la arest? O singură dată a avut tupeul un comandant să mă ameninţe că o să mă aresteze dacă o să mă mai port obraznic cu ofiţerii şi s-a blocat când l-am întrebat nevinovată: „ Mă scuzaţi, dar nu sunt arestată deja? Eu aşa am crezut!”

De obicei mă împăcam bine cu generalii ce comandau divizia la care eram arondată, care erau schimbaţi destul de des din cauza stresului. Ei erau stresaţi pentru că mureau şi ştiau că mor dar se pare că eu, care îi vedeam murind, nu trebuia să fiu stresată deloc. Ciudat mod de a gândi mai au şi cei din armată. Oricum, chiar dacă nu aveau încredere în mine, cred că nici unei minţi luminate de la Pentagon nu i-a trecut prin cap ce le coceam eu.

 

De generalul Bill Carson nu mi-a plăcut de cum a sosit la comanda diviziei. Nu îmi plăcea pentru că era încrezut şi, mai ales, pentru că îl suspectam că mai era şi laş pe deasupra. Mi-a confirmat bănuielile încă de la primul atac, când s-a urcat în elicopter şi a şters-o, lăsându-i pe cei din subordine să organizeze deplasarea diviziei în afara razei de acţiune a rachetei.

Racheta a sosit pe la ora zece. Inamicii noştri nu aveau deloc imaginaţie sau poate că aveau şi ei un program de respectat. Nu era o rachetă mare, dar a pustiit totul în jurul sferei de zealit. Monitoarele au atenuat automat luminozitatea, astfel că am văzut cu claritate cum toate cele din jurul meu au fost azvârlite în aer. De data asta epicentrul exploziei a fost destul de departe de sferă. Dacă ar fi fost mai aproape, totul ar fi fost transformat instantaneu în praf incandescent. Aşa am avut plăcerea să văd cortul generalului trecând cu viteză pe lângă sferă şi o clipă am avut impresia că-l văd şi pe general zburând pe lângă mine. Mi-am dat seama că totul nu era decât un produs al imaginaţiei mele în momentul când mi s-a părut că acesta îmi trimite din zbor bezele. Am izbucnit în râs, fără să-mi pun problema ce vor spune cei care îmi analizau cu grijă comportamentul, că eu izbucnesc în râs când mor zece mii de oameni în jurul meu – sau câţi vor fi fost în divizia mea.

Cu gândul la generalul care zbura pe lângă mine, trimiţându-mi bezele, am făcut prima greşeală. În loc să-mi drămuiesc puterile, m-am întors în timp cât de mult am putut, adică vreo cinci ore. După asta ar fi fost nevoie de cel puţin 24 de ore ca să-mi revin cât de cât şi să mă pot întoarce o oră, cel mult două. De obicei aveam nevoie de 48 de ore de odihnă deplină pentru a-mi recăpăta forţele şi pentru a mă putea întoarce în timp tot cinci ore. În principiu, dacă nu-mi foloseam toate cele cinci ore pentru primul salt, se presupunea că îmi mai rămâneau ceva rezerve. Calculele nu se făceau prin simplă scădere, dar îmi rămânea destul timp la dispoziţie.

Aşa cum am spus, după ce-am recuperat drona care a filmat dezastrul din jurul meu, cu gândul la generalul zburător m-am întors cinci ore fără să mai îmi las nici un minut rezervă. Am dat alarma şi-am predat înregistrările compartimentului tehnic, apoi m-am prăvălit în fotoliu încercând să-mi recapăt puterile. Racheta a fost una destul de prăpădită. Abia dacă a pârjolit vreo câţiva kilometri în jurul epicentrului, deci la o distanţă de 20-30 de kilometri depărtare explozia abia dacă depăşise efectul unui uragan. Şi să deplasezi o divizie la 30 de kilometri în cinci ore, mai ales când te aştepţi la un atac, era un fleac.

Ei bine, fleacul ăsta a fost lăsat de generalul Bill Carson pe seama celor din statul major şi el a tăiat-o la o distanţă sigură, de vreo 50 de kilometri.

Sfera de zealit avea posibilitatea să se deplaseze singură aşa că, după ce-am ajuns la locul unde s-a stabilit divizia, m-am întors cu faţa spre locul unde urma să aibă loc explozia. De la 32 de kilometri – unde ne aflam – explozia abia dacă a părut ceva mai puternică decât un fulger îndepărtat. Soldaţii au început să amplaseze corturile şi să execute lucrările de geniu stabilite din timp pentru asemenea situaţii. Generalul Bill Carson s-a întors şi el după o vreme şi se învârtea în jurul cortului unde urma să-şi instaleze statul major. Îşi certa subordonaţii cu o voce ascuţită care mă călca pe nervi, aşa că am închis microfoanele exterioare. Gesticula cu mâinile de parcă ar fi condus mari armate, dar de fapt cerea să-i fie mutat cortul mai aproape de sfera mea. Era un om laş şi detestabil. În ciuda acestui fapt, mă aşteptam să-şi deplaseze fundul până la sfera mea, să-mi mulţumească măcar formal pentru că i-am salvat viaţa şi divizia. Nu a făcut-o şi cred că atunci când mi-am dat seama că nici nu va veni şi-a semnat sentinţa.

Max, câinele-sergent care era dresat să descopere minele, se învârtea de colo-colo, debusolat şi mi-am zis că, în graba mutării, cei de la intendenţă au uitat să-i dea de mâncare.

Tocmai mă gândeam să-l chem la mine să-i dau eu ceva de mâncare, când a avut loc a doua explozie. Nu cred că au trecut mai mult de două ore de la prima explozie şi, după cât de tare a fost zguduită sfera, de data asta m-am aflat mult mai aproape de epicentru sau, pur şi simplu, racheta o fost una mai puternică. Ultimul lucru pe care l-am văzut înainte ca monitoarele să-şi atenueze aproape complet strălucirea a fost Max ce alerga spre sfera mea, dând vesel din coadă. Când monitoarele şi-au recăpătat strălucirea, în jurul meu nu se vedea decât un pustiu înfiorător. În mod clar, de data asta a fost o rachetă de mare putere, iar faptul că a sosit atât de repede după cealaltă, era un semn că cineva din tabăra cealaltă începea să gândească.

Adică nu era posibil ca, după ce trânteşti o rachetă cu un focos de 20 de megatone în capul unei divizii, să o regăseşti peste numai câteva ore, întreagă şi nevătămată la 30 de kilometri distanţă. Într-un fel sau altul aflaseră şi despre modul în care mă întorceam eu în timp să anunţ atacul. Şi, mai ales, aflaseră faptul că nu-mi pot regenera instantaneu puterea de a călători în timp.

Am scuturat din cap şi-am încercat să mă întorc cât am putut de mult: patru minute. La dracu! În patru minute nu aveam timp nici măcar să dau alarma, necum să mai scot drona ca să analizez distrugerile. Generalul Bill Carson se învârtea în jurul cortului unde urma să-şi instaleze statul major şi îşi certa pentru a doua oară subordonaţii. Pentru mine era a doua oară şi, revăzându-i gesturile pline de importanţă, m-am hotărât. L-am strigat uşor pe Max şi am şoptit:

― Max, hamburger!

Ştiam că nu refuză niciodată aşa ceva şi la fel a făcut şi-acum. Am deschis chepengul de aprovizionare, l-am lăsat să intre şi l-am închis exact la fix. Max m-a privit puţin speriat cât timp sfera s-a zguduit de explozie, dar s-a liniştit atunci când i-am dat hamburgerul promis.

*

În cele din urmă, după ce şi-au dat seama că nu mai este nici o primejdie, locul din jurul sferei a început să se populeze. În ultimul timp de foloseau încărcături „curate” pentru rachete, astfel că imediat ce se aşeza praful şi se răcea locul, se putea vizita fără nici un pericol pentru că nu era nici urmă de radiaţie reziduală.  Soldaţii de la intendenţă au început să ridice corturi pe cenuşa celor spulberate de explozie şi, foarte aproape de sfera mea, a apărut iar cortul de stat major.

Totul s-a încadrat oarecum în şablonul obişnuit, până când am predat specialiştilor înregistrările şi-au văzut isprava mea. Când s-a aflat că am salvat un câine în locul unui general, locul a început să semene cu un cuib de viespi. Lângă cortul de stat major a mai apărut unul, iar dintr-un elicopter, sosit puţin mai târziu, au coborât câţiva generali cu trese ciudate. După ce-am căutat prin baza de date, am aflat că erau din magistratura militară. Au privit încruntaţi spre sfera de zealit şi-au intrat în cort.

Lucrurile aveau să devină în scurtă vreme interesante, aşa m-am grăbit să fac un duş pentru că presimţeam că voi fi chemată să dau socoteală.

Un maior – tot un maior! – mi-a adus un ordin, câteva minute mai târziu, prin care mi se comunica faptul că literele a, b şi c din regulament erau momentan suspendate, iar eu eram convocată în faţa Curţii Marţiale, constituită în scopul analizării faptelor mele de indisciplină şi a încălcării unor ordine directe.

În spatele lui au apărut şi doi zdrahoni din poliţia militară care m-au condus, fără să spună nici un cuvânt, spre cortul cel nou.

Am intrat şi m-am oprit în uşă, dar unul din poliţiştii militari m-a împins şi mi-a arătat un scaun în faţa unei mese la care erau nu mai puţin de şapte generali şi doi colonei. Parcă îmi doream să cadă acum o rachetă în capul nostru, să le mai taie puţin din aerele pe care şi le dădeau.

Mi-am manifestat teama pentru o asemenea posibilitate, dar am fost pusă la punct de comandantul curţii marţiale, care m-a informat că s-a convenit la un armistiţiu cu partea adversă pe durata procesului şi să fac bine să iau o dată loc şi să nu mai răspund decât când sunt întrebată.

― Am înţeles! Să trăiţi!

Am luat loc şi am fost informată despre actele mele de indisciplină şi despre alte chestii care au considerat ei necesar să mi le comunice. Nu eram foarte atentă la ce spuneau când unul, când altul şi priveam în jur, dar nu-l vedeam pe Max. Dacă planul meu reuşea, vroiam ca măcar o fiinţă dragă mie să mă însoţească în necunoscutul ce ne aştepta.

Într-un târziu, când procurorul a terminat de încadrat faptele mele, a început să vorbească apărătorul meu din oficiu. Acesta părea chiar mai pornit împotriva mea decât procurorul.

L-am lăsat şi pe el să vorbească, apoi am spus:

― Îl vreau martor pe sergentul Max.

― Cine-i sergentul Max? a întrebat comandantul completului de judecată.

― Câinele pe care inculpata l-a salvat în locul generalului Bill Carson, a răspuns avocatul meu din oficiu, privindu-mă ciudat.

Cred că avea impresia că vreau să mizez pe cartea nebuniei temporare, dar nici vorbă de aşa ceva.

L-au adus şi pe Max care, atunci când s-a văzut în sala plină de oameni necunoscuţi, a venit şi s-a aşezat lângă scaunul meu. A ridicat capul spre mine, iar eu i-am zâmbit încurajator.

M-am ridicat în picioare şi-am spus:

― Recunosc toate acuzaţiile care mi se aduc. Vă rog să pronunţaţi sentinţa!

― Nu dumneata spui curţii când să pronunţe sentinţa! a tunat procurorul de caz, dar comandantul completului i-a făcut semn să ia loc şi, după o scurtă dezbatere, am fost condamnată la moarte. Având în vedere că faptele au fost comise pe timp de război, nu se acordă drept de recurs, iar sentinţa va fi executată imediat.

― S-o credeţi voi, am mormăit eu şi m-am ridicat în picioare, îndreptându-mă spre uşă.

Cei doi poliţişti militari m-au condus afară şi…

…am intrat iar în cort şi m-am oprit în uşă, dar unul din poliţiştii militari m-a împins şi mi-a arătat iar un scaun în faţa unei mese, la care erau aşezaţi nu mai puţin de şapte generali şi doi colonei. Parcă îmi doream să cadă acum o rachetă în capul nostru să le mai taie puţin din aerele pe care le afişau.

Mi-am manifestat iar teama pentru o asemenea posibilitate, dar am fost pusă din nou la punct de comandantul curţii marţiale, care m-a informat că s-a convenit la un armistiţiu pe durata procesului, să iau loc odată şi să nu răspund decât întrebată.

― Am înţeles! Să trăiţi! am răspuns eu iarăşi.

Am luat loc şi-am încercat să mă port exact la fel ca data trecută, cu speranţa că astfel îi voi face şi pe cei din faţa mea să se comporte identic. Până acum mă ţineam întocmai de planul meu şi se părea că nimeni nu îşi dădea seama că în Timp se săpau făgaşe adânci.

― Îl vreau martor pe sergentul Max, am spus eu iar.

― Cine-i sergentul Max? a întrebat comandantul completului de judecată.

― Câinele pe care inculpata l-a salvat în locul generalului Bill Carson, a răspuns avocatul meu din oficiu, privindu-mă iar ciudat.

L-au adus şi pe Max care, atunci când s-a văzut în sala plină de oameni necunoscuţi, a venit şi s-a aşezat lângă scaunul meu. A ridicat capul spre mine, iar eu i-am zâmbit încurajator. Din câte auzisem, Eternitatea poate fi foarte lungă, aşa că mă bucuram că-l aveam lângă mine.

M-am ridicat în picioare şi-am spus din nou:

― Recunosc toate acuzaţiile care mi se aduc. Vă rog să pronunţaţi sentinţa!

― Nu dumneata spui curţii când să pronunţe sentinţa! a tunat procurorul de caz, dar comandantul completului i-a făcut semn să ia loc şi, după o scurtă dezbatere, am fost condamnată iar la moarte. Având în vedere că faptele au fost comise pe timp de război, nu se acordă drept de recurs, iar sentinţa va fi executată imediat.

― S-o credeţi voi, am mormăit eu iar şi m-am ridicat în picioare, îndreptându-mă spre uşă.

Cei doi poliţişti militari m-au condus afară şi în faţa mea a venit un tânăr căpitan preot care m-a oprit şi, cu un gest, i-a îndepărtat câţiva paşi pe poliţişti.

― Ştiu ce vrei să faci, mi-a spus el. Dacă şi a treia oară repeţi aceeaşi scenă prin Timp, se vor săpa asemenea urme, încât nimeni nu o să vă mai poată scoate de acolo. Am privit spre gardul de sârmă ghimpată construit de soldaţii de la intendenţă, lângă care se aduna deja plutonul de execuţie. Am zâmbit şi-am spus:

― Asta şi vreau!

I-am arătat spre soldaţii din plutonul de execuţie:

— Alternativa de acolo nu-mi convine.

— Putem rezolva asta cumva… a spus el şi mi-am dat seama, după voce, că era la fel de preot pe cât eram eu Papă, aşa că i-am răspuns:

— Ar fi trebuit să o faceţi până acum.

Mi-am dat seama că trăgea de timp, în speranţa că-mi va întrerupe planul aşa că…

… am intrat şi m-am oprit în uşă, dar unul din poliţiştii militari m-a împins şi mi-a arătat un scaun în faţa unei mese, la care erau nu mai puţin de şapte generali şi doi colonei.

Şi de data asta totul a decurs la fel, aşa că l-am cerut iar pe Max.

― Îl vreau martor pe sergentul Max.

― Cine-i sergentul Max? a întrebat comandantul completului de judecată.

― Câinele pe care inculpata l-a salvat în locul generalului Bill Carson, a răspuns avocatul meu din oficiu, privindu-mă ciudat.

L-au adus pe Max a treia oară care, atunci când s-a văzut în sala plină de oameni necunoscuţi, a venit şi s-a aşezat lângă scaunul meu. A ridicat capul spre mine, iar eu i-am zâmbit încurajator. L-am mângâiat pe cap şi m-am gândit că era singura fiinţă dragă mie care avea să mă însoţească în eternitatea care ne aştepta.

M-am ridicat iar în picioare şi am spus:

― Recunosc toate acuzaţiile care mi se aduc. Vă rog să pronunţaţi sentinţa!

― Nu dumneata spui curţii când să pronunţe sentinţa! a tunat procurorul de caz, dar comandantul completului i-a făcut semn să ia loc şi, după o scurtă dezbatere, am fost condamnată la moarte. Având în vedere că faptele au fost comise pe timp de război, nu se acordă drept de recurs, iar sentinţa va fi executată imediat.

― S-o credeţi voi, am mormăit eu şi m-am ridicat în picioare, îndreptându-mă spre uşă.

Cei doi poliţişti militari m-au condus afară apoi…

… am intrat iar în cort, pentru a patra oară, din infinitatea de dăţi în care aveam să o fac.

De data asta, în loc să aştept să fiu împinsă de poliţiştii militari, m-am ferit şi m-am oprit în loc. Poliţiştii au împins aerul, iar completul de judecată a început să certe scaunul pe care ar fi trebuit să stau eu.

Aşa cum am bănuit, numai ceilalţi erau obligaţi să joace mereu, şi mereu, aceeaşi piesă. Eu, în calitate de regizor al acestei piese suprarealiste eram exonerată. Eram bucuroasă că prevăzusem asta, altfel cred că aş fi căpiat. Nu am fost aşa de bucuroasă când am văzut că bietul Max, atunci când a intrat în cort, a trecut pe lângă mine şi s-a dus să se gudure pe lângă scaunul meu gol.

A zecea oară am început să mă plictisesc. Am luat cariocile de pe masă şi-am început să le desenez mustăţi şi bărbi celor din completul de judecată. La fiecare reluare, desenele mele se ştergeau, aşa că am avut destul de lucru încă vreo cinci reluări, până când am început să mă plictisesc. L-am mângâiat pe Max, dar nu părea să mă bage în seamă, atent cum era la ceea ce vedea el pe scaun.

Am ieşit afară din cort, însă nu mă puteam îndepărta mai mult de câţiva metri. O ceaţă groasă şi lăptoasă, de consistenţa cauciucului dur, înconjura tot cortul.

Am ţinut evidenţa până pe la vreo două sute de repetiţii, apoi am renunţat. Am luat pistolul din tocul unui poliţist militar şi-am tras un foc în sus. Glonţul s-a pierdut dincolo de pânza cortului. Când m-am dus afară şi-am tras un foc în zidul de ceaţă, glonţul a ricoşat din el şi mi-a trecut şuierând pe lângă urechi.

La următoarea reluare pistolul poliţistului avea iar încărcătorul plin şi, înainte să-l pun în toc, am rămas multe minute cu el în mână. Da, asta ar putea fi o soluţie, o posibilă ultimă soluţie, deşi nu eram sigură că după două ore nu m-aş fi sculat din moarte să asist iar şi iar la dezbaterile completului de judecată.

Am renunţat la ideea cu pistolul şi-am început să mă gândesc. Nu eram un om de ştiinţă adevărat… dar aveam 21 de ani, o curiozitate de pisică şi o infinitate de timp înainte mea ca să rezolv rahatul temporal în care intrasem singură.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!