Johann Kepler a văzut dragonul pentru prima oară în iunie 1926, în orășelul Lauda din Baden-Wurttenberg. Urbea idilică, bine-cunoscută pentru viile și căile sale ferate, fierbea de agitație. Johann avea șase ani și încă nu aflase că tocmai a devenit orfan. Adulții din jurul său alergau de colo-colo, strigând și țipând, lovindu-se unul de altul. Se împiedicau în propriile picioare, înjurau cu voce tare și cărau găleată după găleată de apă de la fântâna din colțul curții. Ziua era însorită și dogoritoare, iar flăcările se zvârcoleau aproape nevăzute în lumina orbitoare a amiezii. Se încolăceau în vârtejuri uleioase, înnegrind cerul uluitor de albastru. Cineva a reușit până la urmă să organizeze îngrămădeala de oameni într-un lanț care să poarte gălețile din mână în mână. Un act disperat, dar mai degrabă simbolic în fața inevitabilului.

Casa familiei Kempler era  un adevărat haos. Incendiul pornise dintr-o cameră de la parter. Înainte ca Senta, mama lui Johann, să apuce să facă ceva, deja flăcările se întinseseră peste lambriurile din tavan, înfigându-și flămânde colții în lemn. Senta își luase fiul și fugise afară. După-l ce-l făcuse să promită că o să stea cuminte pe loc, se repezise înapoi în casă, pentru a-l trezi pe soțul ei Ewald, care dormea la etaj. Emma, vecina lor, a văzut fumul și s-a repezit în curte, unde l-a găsit pe Johann plângând lângă fântână. Casa era deja complet înghițită de flăcări, iar părinții lui Johann nu se mai vedeau nicăieri.

Johann simțea că pielea îl înțeapă de la atâta fierbințeală și avea buzele acoperite cu lacrimi și muci. Când și-a șters cu o mânecă ochii, pielea din jurul lor era încrețită. Față de dragon, vecinii și gălețile lor erau minusculi, ridicoli. Apa nici măcar nu ajungea la flăcări, ci doar stropea inutil iarba din fața casei. Temperatura era atât de ridicată, încât nimeni nu avea curaj să se apropie de clădire la mai puțin de 10 metri. Din spatele pârjolului a crescut urletul sirenelor de la mașinile pompierilor. De obicei sunetul îl încânta pe Johann, pentru că ar fi alergat degrabă să vadă pompierii și cisternele lor, iar după aceea ar fi povestit toată seara cum va fi și el voluntar când va crește, la fel ca tatăl și bunicul său. Dar nu și în acea zi. În acea zi era deja încremenit, nici măcar nu mai plângea. Lacrimile de pe obraji se datorau fumului.

Nu flăcări vedea el, ci ochii aurii și solzii de pară și foc de pe creștetul unui dragon, mare cât casa pe care o sfâșia și rodea de pe dinăuntru.

Îi amintea de javra de câine corcit din vecini când era complet înfuriat. Johann și ceilalți copii îl întărâtau până ajungea înnebunit de furie și mușca din aer, trăgând de lanț, cu speranța că-i va scăpa gâtul din zgardă, cu atâta putere încât se sufoca. Vecinul, un veteran bețiv pe nume Drechsler, doar râdea.

Casa incendiată era zgarda balaurului, prin care se străduia să-și strecoare gâtlejul, urlând și hărtănind din colți. Fălcile sale erau palele de foc, iar vârtejurile de pârjol îi erau ochi. Vântul și-a schimbat direcția și fiara s-a întors, pregătită să-i înghită pe omuleții cu găleți. Ei au căzut pe spate zbierând, s-au tăvălit și au fugit din calea urgiei. Clădirea era atât de mică încât de-abia putea să-și strecoare căpățâna prin ea – dar insista, se împingea în pereți cu atâta furie încât unul s-a prăbușit, iar incendiul s-a întins peste iarbă și i-a schimbat culoarea în negru. Și tot nu se mai sătura.

Căldura i-a ars lui Johann pielea de pe față și i-a încâlcit părul. Uitase complet de părinți, prieteni, casă. Nu mai știa decât un singur lucru: dragonul. Mulți ani după aceea s-a întrebat cum de nu l-au văzut și ceilalți. La început și el a avut doar flăcări în față, dar deodată vâlvătăile s-au transformat cu hotărâre și a luat formă. Poate-a fost doar o coincidență, poate că se uita el din unghiul potrivit. Sau poate special era chiar Johann și avea ceva-n el care-i permitea să vadă adevărul de dincolo de flăcări. Niciodată nu a fost sigur de răspuns.

Zdrăngăneala camioanelor de pompieri și urletul sirenelor au acoperit răgetul focului. Pompierii au răcnit ordine și au desfășurat rotocoale uriașe de furtun. Când jeturile de apă au izbit casa, Johann s-a pus pe țipat și plâns. A alergat la camionul cel mai apropiat și a început să-l lovească, strigând furios, dar inutil. Balaurul a sâsâit și a dat înapoi, și-a retras capul în clădire, s-a îngropat în jarul sclipitor, s-a făcut nevăzut. Fumul negru a început să se amestece cu abur alb, murdar. Aerul vâjâitor s-a umplut cu funingine și cenușă, iar prin ferestre și uși s-au revărsat valuri de apă uleioasă, întunecată.

Dragonul fusese rănit, pângărit.

Până la urmă, Johann a ajuns, pentru prima oară, să călătorească în cabina unui camion de pompieri. Cu doar o zi înainte ar fi fost în culmea fericirii, dar de data aceasta a urât gălăgia și troncăneala mașinii, cu toată ura nestăvilită de care e capabil un băiețel de șase ani. Până la spital, Emma l-a ținut în brațe, cu capul pe pieptul ei, un copil protejat de lumea întreagă. Johann nu-și dorea îmbrățișarea. Nu din cauza șocului tremura, ci de furie.

O oră mai târziu, ajuns pe masa de examinare a unui doctor, s-a văzut într-o oglindă. Și-a ridicat mâna, iar reflexia i-a imitat gestul. Și-a aplecat capul la stânga și la dreapta, studiind fața imaginii din oglindă. Dintr-o dată, a realizat că există. Mobila din cabinet era făcută din piele și lemn închis la culoare. Aerul mirosea a dezinfectant, tăbliile erau acoperite cu obiecte sclipitoare de metal și sticlă. Prin fereastră se strecura o fâșie de lumină, iar geamul părea o pictură în contrast cu penumbra dinăuntru, o viziune dintr-o altă lume.

Johann i-a zis doctorului despre dragon și imediat și-a dat seama că a greșit. Medicul s-a dus în camera vecină ca să discute cu Emma și altă vecină, Gisela. Emma era tânără, calmă și deșteaptă, Gisela bătrână, moale și înfricoșată. Băiețelul nu a putut să audă cuvintele, ci doar tonul conversației. Și-o putea imagina pe Gisela plângând, răsucind batista între degetele-i dolofane, povestind că mintea bietului copil a fost zdruncinată și vede lucruri care nu există, fiindcă i-au murit părinții, sărăcuțul de el. Emma a vorbit și ea, calmă, cu precizie. A întrebat, a explicat, a ascultat.

Johann și-a întors capul. La fel a făcut și copia sa din oglindă. Johann exista.

Nu-și mai amintea bucătăria de acasă și masa pe care s-a urcat atunci când a luat un chibrit, a aprins o lumânare și-a scăpat-o din mână lângă draperii.

 

Migrenele au apărut când avea zece ani. Emma îl adoptase și-l creștea singură în Wurtzburg, unde făcea el școala. Fata lucra ziua la un oficiu de patente, iar seara studia. Deseori își lua de lucru acasă și Johann era încântat să citească despre utilitățile invențiilor. Mașinării, metode, instrumente, știință.

Prima sa durere de cap l-a atacat pe neașteptate. În miezul unei zile de școală, pielea de pe creștet a început să-l înțepe, iar la colțurile ochilor și s-au înghesuit culori pâlpâitoare. Durerea i s-a înfipt în craniu ca un piron, sfredelul unui dentist ori înghețata peste rădăcina descoperită a unei măsele. A căzut de pe scaun și s-a încolăcit pe podea. Prin valurile de durere, a realizat că cineva îl cară afară din clasă. Oameni vorbind, Emma plângând, migrena care-i încleștează gura.

Când și-a revenit era în patul său. La parter se auzea un murmur jos, iar durerea se diluase în epuizare. A adormit și a văzut orașul arzând. Focul venea din cer, în semințe de metal. Mugurii de moarte au izbit acoperișurile de țiglă și le-au sfărâmat, iar cioburile s-au revărsat peste străzi. Al doilea val de sâmburi a rodit în pălălăi care au înghițit casele din Wurzburg, aleile și monumentele. Flăcările au dat înapoi, urmărite de soldați cu puști și căști ciudate în cap, iar în spatele lor au mormăit mașini. Deasupra urbei, mult peste bătălie, dansa un dragon, precum o panglică prelungă de foc. A dansat până s-au stins incendiile.

Migrenele l-au chinuit pe Johann toată viața sa școlară, lovindu-l de câteva ori pe an. A învățat rapid să le recunoască de la primul simptom, flăcările pâlpâitoare din colțul ochiului. Uneori trebuia să fugă din mijlocul unui meci de fotbal sau al unui curs, ca să se ghemuiască în cel mai apropiat loc întunecat și să-și acopere ochii înainte de lovitura durerii. Fiecare atac a fost urmat de somnul profund în care-l potopeau viziunile despre balauri care pârjolesc orașe. Uneori recunoștea localitatea, alteori păreau din străinătate. Deseori, în vis, un râu despărțea Wurtzburg de un oraș oriental, iar din cer ploua cu semințe de foc. Acestea străpungeau acoperișurile fragile și înfloreau peste cartiere întregi, precum o viță de vie infernală. Cerul urla și flăcările răgeau, iar dragonul se ridica din iad, coada-i răsucind o pălălaie roșie conturată de fum.

După primele câteva vise, acestea au început să se schimbe, să devină mai complexe. Când se apropia de trezire și gândurile din lumea reală începeau să se infiltreze pe la colțuri, Johann a început să întrezărească oul de balaur. Nu semăna cu nici un ou de reptilă sau pasăre văzut de el vreodată, însă a știut imediat ce este. Oul de dragon era acoperit nu de-o coajă, ci de mai multe. Pe-afară era metal fragil, iar sub el niște solzi groși. Înăuntru, albuș cald și fix în mijloc o inimă de oțel, tremurând de anticipare.

Lumea-și ținea respirația, așteptând prima bătaie a inimii de balaur.

 

Cu timpul, Johann a crescut într-un puber talentat, dar timid. Colegii de vârsta sa i se păreau infantili, străini, insuficient de prezenți în lume. Își amintea deseori de momentul acela din cabinetul medical, atunci când a devenit conștient de propria-i existență. Adevărata sa naștere.

Adulții i se păreau distanți, stranii și orbi în felul lor propriu. Îl tot subestimau, crezând că e doar un copil prost ca și restul. Unii dintre ei erau de fapt copii ei înșiși, ascunși în corpuri de oameni mari. Doar Emma îl percepea la adevărata valoare. O dată, după ce a întrebat-o ceva, ea s-a oprit și l-a privit cu atenție.

— Complicate gânduri pentru un băiețel. Ești un copil foarte special, știi, nu? Bărbățelul meu.

Emma îi lua întrebările în serios și-i răspundea precum unui adult. Treptat, Johann a înțeles că ea era excepțional de inteligentă și talentată. Putea să-i răspundă la nedumeriri despre astronomie, fizică ori chimie. Jucau jocuri matematice, precum calculul rădăcinilor pătrate la numărul versetelor, în timpul slujbelor plictisitoare de duminică.

— De ce nu ești profesor la vreo universitate? a întrebat-o într-o zi Johann.

Emma s-a întristat și a privit atât de mult pe fereastră încât băiatul s-a îngrijorat. Până la urmă ea s-a întors, i-a zâmbit și l-a mângâiat cu blândețe peste obraz.

— Poate că oamenii-s deștepți uneori, dar lumea per total e tare proastă. Nu-ți bate tu capul, omulețule, o să fiu profesor universitar pentru tine.

Dacă nu ar fi avut parte de învățătura alături de Emma, probabil că Johann nu și-ar fi continuat studiile, ci ar fi ajuns tehnician. În schimb, în 1938 s-a înscris la universitatea din Wurtsburg, pentru a studia fizică și chimie. Studenții erau agitați politic, dar nu și el, așa că nu s-a băgat în activitățile colective. Conducerea fusese epurată cu cinci ani mai devreme, dar și Emma și părinții naturali ai lui Johann erau arieni curați.

Johann s-a afundat în studiu cu atâta fervoare încât a atras atenția profesorilor. Scria, calcula, dezbătea și citea de dimineața până seara, indiferent la orice altceva. Lectorii s-au învățat să-l tolereze pe tânărul slab și pasionat care se năpustea pe neașteptate în vreun birou sau se băga în vreo discuție, lipsit de orice finețe, pentru a-și obține răspunsurile.

Destul de repede, Johann și-a construit o nișă undeva între studenți și corpul didactic – un spațiu al foamei de cunoaștere. La sfârșitul anului 2 deja avea publicat un studiu despre optimizarea tirului de artilerie prin metode statistice. Următoarea sa pasiune a fost descoperirea unui model matematic pentru modelarea unor explozibili în formă lenticulară, pentru a le directa forța într-un mod controlat și precis.

După incendiu, mulți ani a evitat să mai privească flăcări, indiferent că erau mici precum cea de la o candelă sau mari ca un șemineu. Treptat, însă, a ajuns să le perceapă drept tot mai fascinante. Deseori se holba la vreun foc până uita de sine, din toate părțile, sperând să găsească poziția din care se zărește dragonul. Fără succes vreodată. Nimeni nu vede catedrala când se uită doar la o cărămidă.

Dincolo de entuziasmul său nestăvilit pentru știință, Johann mai aveau un motiv, mai puțin plăcut, pentru a studia cu îndârjire: economiile sale și ale Emmei ajungeau doar pentru un singur an de facultate. După anul 1, talentul său a atras însă destulă atenție cât să primească o bursă. Din nefericire, nu a apucat să se bucure de ea.

 

Pe 1 septembrie 1939, Germania a lansat un atac prin surprindere în Polonia vecină. Trebuia să înceapă semestrul, dar sălile erau tăcute – mașinăria de luptă își luase partea din tinerii nației. Johann a fost declarat inapt combatant, însă Wehrmacht-ul avea alte planuri cu el. În acea primăvară, șapte fizicieni talentați s-au reunit la Reichserziehungministerium pentru a discuta despre posibila utilizare militară a fisiunii nucleare, descoperite cu un an mai devreme, în decembrie. Clubul Uranium, cum li s-a spus, porniseră neoficial cercetările la Univesitatea Georg-August din Gottingen, însă declanșarea războiului a făcut inițiativa lor importantă pentru stat. Clubul Uranium a fost trecut de la Ministerul Educației în subordinea armatei și a Waffenamt. Recrutorii, după tururile discrete prin facultăți, îl remarcaseră deja pe Johann drept o resursă de război potențial valoroasă. Tânăr, genial, apolitic, sărac și ahtiat după știință. Oferă-i unui asemenea student un țel, o misiune și niște resurse – și apoi trebuie doar să aștepți rezultatele.

Emma s-a înfuriat când a auzit că o să se înhăiteze cu militarii. Spre deosebire de Johann, ea era foarte implicată politic. Ura partidul nazist și nu se temea s-o spună. În opinia sa, invazia Poloniei era o crimă ce urma să ducă la vărsare inutilă de sânge. Păreri ce n-o făceau deloc populară. Locuința i-a fost vandalizată cu vopsea și s-au lansat zvonuri că ascunde simpatii comuniste ori strămoși jidani. Această posibilitate i-a adus pe cap mai multe vizite oficiale și interogatorii, dar nu s-a putut dovedi nimic. A fost un mic miracol faptul că activismul ei politic nu i-a creat lui probleme, dar cei care-l studiaseră insistaseră că el e complet nepăsător la politică. La sfârșit de septembrie, Emma a rămas în ușă, privindu-l cum urcă într-un vehicul militar care urma să-l ducă la gară, iar de acolo să meargă la Berlin-Dahlem și la Kaiser-Wilhelm Institut fur Physik.

Șoferul a închis portiera din spate și a ocolit mașina către locul său din față. Johann a rămas cu ochii la Emma, a cărei gură se strâmbase furioasă, în timp ce ochii-i erau plini de tristețe. Avea să fie ultima oară când a mai văzut-o. Pe ea, Wurtzburg-ul sau Lauda.

 

Următorii ani au fost cei mai fericiți din viața lui Johann. Inițial fusese recrutat drept asistent pentru munca de jos: să transcrie studiile, să facă el calculele lungi și plictisitoare, să rezolve toate sarcinile academice obositoare ce ar fi risipit prețiosul timp al cercetătorilor excepționali. A cunoscut genii ca Werner Heisengerg, Ropert Dopel și Hans Geiger și a reușit să le atragă atenția cu sclipirile sale și întrebările surprinzătoare.

Migrenele au devenit mai ușoare, însă dragonii au continuat să-l bântuie. Îi visa adesea, chiar și fără durerile de cap. Forma viselor a rămas aceeași, dar detaliile au evoluat.

Pârjolul dezlănțuit care devora orașele la început a devenit flacăra unui sudor – un val orbitor care demola clădirile de parcă ar fi fost făcute din chibrituri și le acoperea cu o mare de moarte fierbinte alb-portocalie, transforma trecătorii în nori de cenușă aspră și topea țărâna și piatra cu temperaturi de neimaginat. Cerul ardea în culori care nu pot fi produse de un foc normal, nici măcar de o casă devorată de incendiu sau chiar de-un oraș întreg în flăcări. Foc pur, o flacără din miezul universului, capabil să-și ardă o cale printre realități. Oul de dragon, iar în el gălbenușul – inima fierbinte, tare, pregătită să bată pentru prima dată.

 

Johann s-a devotat complet cercetării intense. Și-a publicat lucrarea despre explozivi lenticulari și a pornit mai multe alte studii, pe diverse teme. Nu a dus niciunul până la capăt. Fiecare nou subiect îi captiva atenția pentru scurtă vreme, dar de fiecare dată își pierdea interesul. Temele de cercetare i se păreau atât de irelevante și superficiale încât aproape-i dădeau lacrimile de frustrare. Se afla pe lume ca să facă ceva anume – dar ce, nu putea să ghicească. Chiar și-așa, cariera sa a luat avânt. A ajuns asistentul lui Paul Harteck, la Hamburg, pentru a izola izotopi de uraniu ca să stabilească modul de folosire al apei grele drept mediu pentru neutroni.

În afara zidurilor institutelor în care lucra Johann, războiul s-a întins mai întâi peste toată Europa, apoi peste lume. O simplă abstracție pentru el. Știri din țări îndepărtate, propagandă lipsită de sens, doar distrageri ale atenției – aceasta până la bombardarea Hamburgului, când Johann a văzut din nou dragonul.

Pe 24 iulie 1943, aviațiile engleză și americană au ponit operațiunea Gomora, în care au ucis peste 40.000 de civili și au rănit încă pe atâția. Vara acelui an a fost fierbinte, așa că vegetația, clădirile și solul erau uscate și secate. Primele bombe au căzut cu trei minute înainte de ora 1 noaptea și au continuat să cadă vreme de opt zile și șapte nopți. Trasoarele antiaerianei luminau văzduhul zi și noapte. O furtună s-a dezlănțuit la un moment dat, însă nici ploaia nu a reușit să stingă infinitatea de flăcări dezlănțuite prin oraș, ori măcar să ude solul. În noaptea următoare, cu puțin înainte de miezul nopții, șapte sute optzeci și șapte de bombardiere au uruit prin ceruri și-au aruncat sute de bombe în doar o jumătate de oră. Incendiile s-au unit într-un vortex de aer supraîncălzit, o tornadă imensă de vâlvătăi care a sorbit praful și resturile din ruine la sute de metri deasupra orașului. Asfaltul din șosele a luat foc, oamenii s-au asfixiat în adăposturile antiaeriene pentru că tot oxigenul a fost consumat de flăcări, iar răbufnirile de pârjol au înhățat trecătorii de pe străzi. Cerul însuși sfârâia, gata să se aprindă.

Johann urmărea tornada de foc prin ferestruica mansardei sale micuțe, atunci când a văzut-o cum se cutremură și răsucește în dureri. Într-un spasm final, vârtejul a dat naștere unui dragon, care a sfâșiat văzduhul precum un bici alcătuit din flăcări. Balaurul s-a învârtit și-a dat rotocoale coloanei de fum arzător, cu răgete de bucurie, mușcând spre obuzele de antiaeriană și bombardierele ce zburau pe lângă el. S-a tăvălit peste clădirile incendiate, s-a frecat de casele transformate în ruguri și-a împroșcat nori de scântei. Cartier după cartier, metropola a luat foc. Dragonul și-a șfichiuit coada spre port, iar petrolul scurs din vapoare în Elba și canalele ce împânzeau orașul s-a aprins. Nici măcar apa nu a avut scăpare în fața pârjolului.

Încremenit, înghesuit în rama ferestrei, Johann a privit fiara. O bombă a căzut în apropiere și blocul s-a cutremurat. Un geam a plesnit în două cu un trosnet puternic. Dragonul, încă jucăuș în furtuna de foc ucigător, a păstrat un ochi fixat pe Johann. Tânărul l-a urmărit și el, până când o migrenă l-a pus la podea. Prin vis, a văzut oul dragonului, gata să se deschidă.

Spre dimineață pălălaia încă urla, dar dragonul dispăruse.

 

În august 1943, Johann s-a înghesuit în cala unei bărci de pescuit, clătinate de valurile Mării Nordului, strângând la piept o geantă. În ea avea studii, documente și dosare – o selecție aleatoare de materiale de cercetare pe care apucase să le înhațe înainte de a porni spre întâlnirea cu rezistența norvegiană, la periferia Oslo-ului. O săptămână mai târziu, nava a ajuns la Aberdeen, de unde Johann a luat un avion spre America.

Programul atomic german bătea pasul pe loc, iar el realizase aceasta de peste un an. Armata decisese că nu e folositor în efortul de război și-l cedase din nou civililor. Cei mai mulți dintre savanți au trecut la alte proiecte, iar cei încă obsedați de fisiunea nucleară au început s-o studieze drept sursă de energie, un domeniu la care Johann nu era chiar așa de priceput. Excluderea cercetătorilor evrei dusese la pierderea unei expertize de neînlocuit, iar programul se sfărâmase în haos ineficient.

Fabrica de apă grea de la hidrocentrala norvegiană Norsk era esențială pentru programul atomic german, așa că fusese de multe ori ținta unor misiuni de sabotaj. În februarie 1943, un comando de norvegieni a reușit să arunce în aer camerele de electroliză și au scos-o astfel din uz. Johann a fost trimis să evalueze situația din punct de vedere științific și să salveze ce poate din cercetare. De-abia când a ajuns în Norvegia a realizat câtă distrugere adusese războiul. Scos din bula sa academică, s-a lovit de privirile dușmănoase ale civililor și și-a dat seama că Germania a ajuns la capătul drumului. În cel mai rău caz, acasă îl aștepta moartea sub bombele Aliaților. În cel mai fericit, renunțarea la știință, interogatorii, încarcerare poate. O viață lipsită de resurse pentru cercetare și îndobitocită de lupta împotriva foamei. Nu i-a plăcut niciuna dintre opțiuni.

I-a luat doar o săptămână să contacteze partizanii. Când a apărut șansa să pună mâna pe cineva din programul atomic german, Aliații nu au stat pe gânduri.

 

Călătoria sa către SUA a fost doar un șir de celule. Cala încuiată a pecadorului, un dormitor la Aberdeen, un compartiment izolat într-un bombardier, câteva camere încuiate de-a lungul și latul Americii și, în cele din urmă, o carceră fierbinte și uscată în care a fost reținut săptămâni întregi. Mereu înconjurat de bărbați solizi și înarmați, dintre care unii îl priveau plini de curiozitate, alții de ură prost ascunsă. Documentele îi fuseseră confiscate la Aberdeen și el interogat aproape zilnic despre programul atomic german, strategiile și resursele Reichului, liderii și conducătorii din umbră, pe care Johann îi știa doar la față, din evenimente oficiale la care fusese obligat să participe. Dacă întrebările nu erau științifice, nu prea avea răspunsuri, însă era fericit să discute despre cercetările sale, din moment ce considera că știința aparține întregii umanități. Când a devenit evident că nu știe mare lucru despre chestiunile militare, o vreme a fost lăsat în pace. Despre cercetarea la care se referea el cu bucurie, interogatorii nu pricepeau mare lucru, așa că a continuat să spere că hârtiile aduse de el vor ajunge la cineva care să le recunoască valoarea.

A petrecut două săptămâni închis în celulă până când a primit alți vizitatori decât militarii din servicii secrete sau aviație. Clădirea în care-l țineau părea să se afle în vreun deșert. Aerul era uscat și mirosea a praf și plante necunoscute. Când intrau, soldații purtau pe tălpile bocancilor un nisip de culoarea prafului de cărămidă, pe care Johann îl strângea în grămăjoare într-un colț. Într-o zi, ușa s-a deschis și doi gradați au introdus o masă metalică, pe care au pus-o în fața scaunului unic din celulă. Pe ea au așezat un magnetofon și câteva role de bandă. După ei au intrat adevărații oaspeți, fiecare cu scaunul său. Doi bărbați în jur de 40 de ani, unul cu chelie și-o față rotundă, prietenoasă, celălalt slab și cu o claie rebelă de păr. În spatele lor a apărut un gardian, care s-a postat în ușă cu mâinile la spate, în poziție de drepți. Bărbatul cu fața rotundă l-a salutat pe Johann într-o germană cu accent – maghiar probabil. I-a pus o hârtie în față, iar Johann a recunoscut-o imediat. Era singurul său studiu publicat, cel despre modele matematice pentru lentile explozive.

A zâmbit. Musafirii erau savanți. Membri ai tribului său.

Conversația și-a luat zborul de parcă s-ar fi cunoscut de ani de zile și s-a prelungit târziu în noapte. Cercetătorul cu fața rotundă era John von Neumann, celălalt Seth Neddermeyer. Despre reputația lui von Neumann, John auzise deja: era unul dintre marii matematicieni ai epocii. În prima vizită au vorbit despre Johann și programul atomic german, cu prizonierul vorbind cel mai mult și ceilalți doar lansând câte o întrebare. Când au revenit a doua zi, a fost rândul lor să vorbească.

Într-o bombă atomică, fisiunea nucleară se obține dintr-o masă critică de plutoniu. Neutronii eliberați de coliziuni lovesc alți atomi de plutoniu, care scapă mai mulți neutroni și tot așa – fisiunea devine un proces progresiv și arma detonează. Un mod de a obține fisiunea e construirea bombei în formă de tub, în care un glonț mic de plutoniu este împușcat într-o masă mai mare din același element. Problema e că plutoniul 239 devine spontan plutoniu 240, care fisionează mai iute. La declanșarea bombei, o cantitate mică de plutoniu 240 explodează prea repede și spulberă artefactul, împrăștiind aiurea restul conținutului. O detonare nucleară într-adevăr, dar nu suficient de mare.

Johann a ascultat și a comentat. În Germania ajunseseră la aceleași concluzii, dar era evident că americanii progresaseră mai departe. Totul era doar o introducere, totuși; ce era important de-abia avea să vină.

Von Neumann și-a lins buzele și și-a privit colegul pe sub sprâncene. Mai exista o metodă: implozia. Plutoniul se toarnă în formă de sferă, învelită în explozibili. Când a auzit așa ceva, inima lui Johann a început să bată mai tare, iar la periferia viziunii să-i pâlpâie flăcărui. Magnetofonul uruia pe masă, cu rolele rotindu-se leneșe în aerul fierbinte. Von Neumann a scos o foaie de hârtie și a desenat pe ea niște cercuri concentrice. O astfel de bombă nucleară ar avea straturi succesive, unele dintre ele din explozibili lenticulari. Presiunea produsă de ele ar trebui să fie perfect simetrică și impecabil sincronizată. Johann s-a holbat la diagramă, cu sudoarea adunându-i-se în sprâncene și primele înțepături ale migrenei strângându-l de tâmple. Gândurile i-au alunecat altundeva, în locul îndepărtat în care urlă dragonul.

— Oul… a mai apucat să zică înainte ca durerea să-i crape capul ca un piolet.

 

Câteva ore mai târziu, s-a trezit singur în celula goală, încă amețit și cu jumătate de cap amorțit. S-a împleticit spre ușă și a lovit-o cu pumnii până a apărut un paznic. I-a cerut hârtie și-un creion. A doua zi, i-a întins lui von Neumann un teanc de desene ce detaliau structura și funcțiile dispozitivului imploziv. Un înveliș de metal care să protejeze un strat de explozibili în formă de lentile poligonale. Dedesubt, straturi de explozibili, uraniu, exploziv plastic, plutoniu într-un final, iar la mijloc o sferă de beriliu-poloniu care să fie sursa de neutroni.

Pe măsură ce Johann a explicat proiectul, von Neumann s-a holbat la el clipind în tăcere, iar Neddermeyer a căpătat o expresie de neliniște. Când a terminat de vorbit, cei doi au discutat în engleză, o conversație prea rapidă ca să înțeleagă din ea mai mult de un cuvânt-două. Într-un final, von Neumann i s-a adresat lui Johann cu întrebări detaliate despre structura dispozitivului și calculele din spate. Discuția s-a prelungit până târziu în noapte și foaie după foaie au fost umplute cu ecuații și diagrame. La un moment dat, Neumann a pus degetul pe desenul bombei și a chicotit, pentru că i se părea că seamănă cu o minge uriașă.

Nu și pentru Johann. Pentru el arăta ca un ou solzos.

 

15 iulie 1945, noaptea dinainte de testul Trinity. A doua zi de dimineață, prima bombă atomică din istorie, numită Gadgetul, urmă să forțeze puterea inimii soarelui să sărute nisipul din poligonul Alamogordo. Cea mai importantă parte a sa, miezul de plutoniu, fusese asamblată într-un dormitor din ranch-ul învecinat, Conacul McDonald, în timp ce vânturile deșertului trăgeau de foliile de plastic lipite peste ferestre cu bandă adezivă. După aceea, a fost învelit într-un strat de explozibil, într-un cort din deșert. Gadgetul era o combinație realizată manual, un amestec de precizie impecabilă și improvizație. Inițiatorul de neutroni era lipit cu scotch.

În cabina din vârful unui turn din oțel, înalt de 30 de metri și zgâlțâit de furtuna de afară, Johann s-a așezat lângă Donald Hornig, cu bomba deja armată între ei. Ploaia izbea în acoperișul de tablă și încăperea era luminată de un singur bec, destul de chior. Hornig nu zicea nimic, scufundat în lectura unei cărți. Johann privea bomba. În mare, era dispozitivul desenat de el cu doi ani mai devreme, în celula sa din deșertul New Mexico.

Reichul fusese înfrânt, Japonia încă lupta cu disperare, iar Uniunea Sovietică îi îngrijora foarte tare pe mulți dintre politicieni. Bombardamentele cu incendiare devastaseră Wurtzburg, Dresda, Nagoya, Tokio, Osaka și multe, multe alte orașe, iar Wurtzburg fusese și ocupat. Johann nu avea habar ce s-o fi întâmplat cu Emma. Scrisorile ei încetaseră să vină de peste trei ani, de când se afla încă în Germania. Pe ultimele nu-și amintea să le fi citit, ori măcar desfăcut.

Prognoza meteo îi surprinsese neplăcut pe toți, cu furtuni peste noapte și dimineața devreme, așa că savanții voiau să amâne testul. Politica, însă, era mai puternică decât argumentele practice. Conferința de la Postdam urma să înceapă, iar Truman voia să ceară, în întâlnirea cu Churchill și Stalin, capitulare necondiționată din partea japonezilor. Înainte de aceasta, trebuia să știe dacă SUA are sau nu arma nucleară. Așa că, furtună ori ba, Gadgetul trebuia detonat devreme de dimineață, în vârful unui turn de metal din mijlocul unui deșert.

Afară bubuiau tunete și străfulgerau trăsnete. Hornig a privit în sus și a aruncat o căutătură îngrijorată spre unitățile de raze X pe care le construise personal, drept detonatoare ale bombei. A început să mormăie de parcă s-ar fi rugat. După o vreme, Johann și-a dat seama că celălalt savant număra secundele dintre fulgere și tunete. Cu o săptămână mai devreme, un trăsnet declanșase spontan una dintre unitățile de raze X, dar nu era atașată la nimic exploziv. Rolul lor era să asigure că se detonează simultan toate cele 32 de straturi explozive. Dacă vreunul pornea prea devreme, chiar și cu o milionime de secundă, dispozitivul urma să bubuie și să se facă praf. Dacă funcționau cum trebuie, plutoniul urma să fie compresat simetric și să se inițieze un val uniform de neutroni. Masă critică, fisiune simetrică, detonare.

Hornig avea ordine să se cațăre în turn și să supravegheze Gadgetul împotriva sabotajelor și a fulgerelor – deși nu era prea clar ce ar fi putut el face dacă se declanșa unitatea de raze X. Johann l-a însoțit ca voluntar, pentru că nu voia să-și ia ochii de pe bombă.

La miezul nopții, telefonul din cabină a sunat, iar Hornig și Johann au fost chemați în buncăr. Testul urma să înceapă la 5.30.

Johann a fost ultimul care a văzut bomba înainte să explodeze. În timp ce Hornig cobora scara metalică, Johann s-a oprit lângă ea și pus mâna pe suportul călduț. Inima bombei era gata să bată.

 

Dimineața era răcoroasă, iar cerul limpede. În aer persista izul ploii de peste noapte. Savanții erau alerți, nervoși, speriați, entuziaști, cu vocile prea încordate și ochii prea strălucitori. Primul test din istorie putea să meargă în trei feluri diferite. Lipsa unei explozii ar fi dat înapoi tot programul, pe când un succes ar fi marcat începutul unei noi ere, iluminate de sfărâmarea atomilor. A treia posibilitate era apocalipsa. Cercetătorii din Proiectul Manhattan dezbătuseră și chiar pariaseră dacă nu cumva o fisiune poate declanșa o reacție în lanț în atmosferă și să devasteze nu doar statul New Mexico, ci planeta întreagă. Enrico Fermi estimase că șansele sunt de 10%, Weisskopf era chiar îngrijorat, pe când Teller considera că bomba nu are nici pe departe suficientă energie pentru așa ceva. La un nivel intelectual nimeni nu credea în sfârșitul lumii, dar pe măsură ce se apropia testul, îngrijorarea a început să apară pe destule fețe.

Radioul din buncăr a cârâit și a pornit numărătoarea inversă. Pielea de pe capul lui Johann a început să-l furnice și să amorțească. S-a luptat cu migrena prin pură voință, mormăind mereu: ”Nu, nu acum! Nu acum!” Inima i-a bubuit cu putere și val după val de presiune i-au inundat creierul, fiecare mai lent și adânc decât cel anterior. S-a sprijinit de-o masă de metal. Vocile din jur au început să se îndepărteze, valurile de amorțeală să devină împunsături de durere. Și-a pipăit încheietura, căutând pulsul. Bubuiala din cap nu era inima lui. Nu era vorba de vreo migrenă, ci de cu totul altceva.

Bătaia de inimă s-a oprit dintr-o dată și gălăgia din buncăr s-a revărsat peste el. Nu a mai venit vreun val de migrenă, iar durerea și-a ținut respirația.

Radioul a pârâit din nou. Numărătoarea s-a întrerupt și pe frecvență a intrat un post public. Muzică clasică. Să fi fost Ceaikovski?

Solul de sub buncăr s-a zguduit, un flux de energie izbit prin tot și toate. Luminile au pâlpâit și din tavan au început să cadă praf și var. Zidul de care ani de zile se izbise migrena a crăpat și s-a prăbușit atunci când a bătut inima, mai puternică decât oricând. Durerea a explodat cu atâta tărie încât a devenit incomprehensibilă, s-a transformat în lumină, viziune, o fereastră spre o lume a flăcărilor pure. Cineva a țipat, altcineva a chiuit. Kistiakowsky a deschis ușa încăperii și s-a repezit afară ca să vadă mingea de foc. Johann s-a împleticit după el, s-a lovit de rama ușii, aproape a căzut.

Peste deșert se înălțase soarele, iar dunele din jur sclipeau orbitor. Lumina părea supranaturală, iridescentă, pârjolitoare, exact ca-n visele lui Johann. Prima bătaie a inimii de dragon, dar urmată de-a doua, a treia. Valul de presiune s-a năpustit către ei și tăvălugul de praf i-a răsturnat. Cerul sclipea auriu, purpuriu, verde, albastru. Șocul nu a fost urmat de trosnetul unei explozii, ci de un uruit prelung, o mârâitură, un râs gutural care nu s-a mai stins, ci a crescut și-a tot crescut.

Kistiakowsky s-a ridicat, cu gura căscată și ochii holbați, ca un băiețel. Privea moartea drept în față.

Un dragon s-a înălțat peste deșert, cu trupul alcătuit din foc atomic strălucitor în lungimi de undă invizibile – frumos și oribil, un distrugător de lumi. S-a încolăcit și s-a răsucit în jurul norului în formă de ciupercă. L-a tăiat cu coada și a luminat întregul deșert cu scânteierea sa. Aerul s-a albăstrit. Johann a simțit un gust metalic și ochii i s-au închis în fața sclipirii balaurului, de parcă ar fi avut voință proprie. Degeaba. Pleoapele, simple fâșii subțiri de piele, nu au putut opri radianța arzătoare a fiarei, care i-a trecut prin carne și a ars-o cu raze gamma și ultraviolete. Johann știa că e deja iradiat mortal. Durere și străfulgerări tot unduiau prin el, lovindu-l de fiecare dată când mai colapsa câte o sferă de plutoniu, cu fiecare bătaie de inimă a dragonului. Johann și-a deschis ochii, pentru ultima oară.

Dragonul s-a înălțat peste norul înalt de sute de metri, ca scânteia unui strop de metal topit. Văzduhul a devenit tot mai strălucitor și luminos. Johann a văzut o altă coadă izbind cerul, apoi a treia, a patra, a cincea! Din punctul exploziei, dragon după dragon au țâșnit spre soare, cu răgete de încântare. În fălci duceau ouă solzoase, orbitor de sclipitoare, mult mai mari decât micuța bombă atomică. Când au devenit doar punctulețe pe firmament, fulger după fulger au străfulgerat pustiul și au transformat nisipul în sticlă, sfărâmând pământul și cerurile totodată. Balaurii au inundat bolta – zeci, sute! S-au răspândit printre nori și au pornit vânătoarea.

Johann nu i-a mai văzut. Radiația dragonilor îi distrusese retina, razele gamma îi devastaseră sistemul nervos, mintea i se topise într-o vâltoare intensă în timp ce fiecare bătaie de inimă dăduse naștere câte unui balaur nou.

Văzduhul s-a aprins și cerurile au început să ardă.


Text tradus din finlandeză în engleză de Janos Honkonen și din engleză în română de Miloș Dumbraci.
Povestirea Arde cerul, în engleză The Air Itself Caught Fire, a fost publicată în Never Stop, Osuuskumma International 2017 (an anthology of speculative fiction for the Worldcon 75) iar în limba finlandeză Itse ilma syttyi tuleen în Käärmeenliekit anthology, Osuuskumma Publishing 2015.
Credit foto: Outi Puhakka.
Multe mulțumiri lui Darius Hupov și J.S. Meresmaa.
Povestire publicată cu permisiunea scrisă a autorului, atât în versiunea online, cât și în cea tipărită a revistei Helion.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!