Întâi n-am simţit durerea. Deschisesem unul din cei trei ochi, pe cel din frunte, şi vedeam, la o palmă sub el, pământul uscat, lutul acela frământat de roţile carelor şi lăsat să se întărească aşa, cu urme de roţi şi de copite întipărite în el. Îmi venea să scuip, îmi intrase pământ în gură. Simţeam o agitaţie străină în jur şi, în primul moment, m-am întrebat nedumerit ce se petrecuse, îmi era mintea înceţoşată şi nu puteam să înţeleg de ce se agitau atâta cei pe care încercam să-i recunosc cu mirosul, cu auzul, fără să-i văd. „Iar l-a trântit!” am auzit un glas şi abia atunci m-a săgetat durerea în cele două braţe stângi şi în lungul coloanei vertebrale. M-a săgetat cumplit şi am urlat, cu botul încă înfipt în pământ, în poziţia neverosimilă în care căzusem. Am urlat şi am gemut, în vreme ce mă întorceau pe o parte, pentru că singur nu puteam face nicio mişcare, aş fi zăcut acolo, cu capul prins sub greutatea corpului umplut de fierbinţeală şi dureri.

Erau mai mulţi şi, totuşi, abia reuşiră, după opinteli zdravene, să mă răstoarne şi să-mi elibereze capul. Sfâşierea aceea care mă măcina devenise insuportabilă, puţin a lipsit să nu recad în leşin. Apoi mi-am simţit gâtul liber, iar ceilalţi îmi observară mişcarea şi careva mi-a aruncat acrit, poate că şi compătimitor: „Ai păţit-o iar, solzosule!” Între timp mi se dezlipiseră pleoapele de pe toţi ochii şi puteam să-i văd cum îmi pipăiau spinarea şi labele, în special pe cele două din stânga. „Are fracturi, uite cum îi atârnă!” spunea piticul despre una din labe, privind-o de la distanţă, ca să nu mi-o scap din nebăgare de seamă peste el. Alături, vrăjitoarea îşi molfăia gingiile ştirbe, ţintindu-mă cu un ochi apos, celălalt îi era complet acoperit de albeaţă. Şi chicotea din când în când, chicotea enervant, răutăcios, încât îmi venea s-o mătur din drum cu coada. Dar aveam nişte vertebre sfărâmate în cădere şi coada îmi era paralizată; de la jumătate în jos corpul nu mă asculta. Şi tot de acolo urcau, în lungul spinării, valuri fierbinţi, înfiorând-mi carnea într-un tremur neîntrerupt.

Ursul mă pipăia: „Aici te doare? Dar aici?” auzeam întrebările lui şi în câteva rânduri i-am simţit răsuflarea, fierbinte, aproape de obrazul meu. „Mă doare!” am gemut, tocmai când termitele uriaşe sfârşeau de întins plasa; cred că mă temeam mai mult de o eventuală nouă răsturnare, în plasă, decât de atingerile ursului, aşa grele cum erau. Mi-au spus că trebuia să fiu transportat; totul era pregătit ca să fiu luat şi dus de acolo. Am urlat iar, deşi ştiam că mă împotrivesc degeaba. „Strici reprezentaţia, nu te putem lăsa aici!” chicotise vrăjitoarea, cu piticul atârnat de poalele ei zdrenţuite. Le-am strigat că nu-mi păsa de nicio reprezentaţie, să-mi dea pace, să nu-mi tot tragă labele, chiar dacă erau rupte, să le lase aşa. Dar furnicile sfârşiseră treaba şi înţelegeam că nimeni nu avea să-i împiedice să mă răstoarne în plasă – nici răgetele, nici loviturile neputincioase ale labelor care îmi rămăseseră întregi.

„E prea greu, zicea spânul, ar trebui să chemăm ajutoare”, iar ursul era de acord cu el. Și-a permis chiar o ironie: „De ce te-ai îngrăşat atâta, solzosule?” m-a întrebat, mângâindu-mi ţeasta cu laba lui păroasă. „Dacă erai mai uşor, poate că nu-ţi frângeai spinarea…” Apoi cercetară cu toţii înălţimea şi panta aproape verticală pe care mă rostogolisem. „N-a avut nici măcar de ce se agăţa, în cădere”, observă piticul, cu ochii la dârele adânci, zgâriate pe piatră şi prin iarba uscată, cum încercasem să mă prind cu ghearele, înainte de a mă prăbuşi în drumul acela mizerabil, cu şanţuri rămase de la roţi. De departe cineva striga, voia să ştie ce se întâmplase, iar ursul l-a privit întrebător pe spân, înainte de a răspunde. „Spune-i că nu mai continuăm, să iasă de sub pod!” hotărî spânul, apoi arătă spre mine: „Oricum, cu ăsta am terminat, o să stea vreo două luni în convalescenţă…” Dacă sutura oaselor avea să reuşească perfect! am adăugat eu în gând, muşcându-mi de necaz limba bifurcată. Dacă nu aveau să fie complicaţii. Ultima dată atâta stătusem imobilizat într-o enormă cămaşă de ghips.

Nu mai ştiu de unde a apărut, în fugă, Verdeş, cu coroana strâmbă pe cap, ameninţând cu sceptrul. „Vă arăt eu vouă! striga. Numai de glume proaste vă ţineţi! Aţi întrerupt din nou şi ăia stau cu ochii pe noi… O să vă reclam, să vă scoată din joc!” Se oprise la câţiva paşi, furios, cu ciulini agăţaţi de poala caftanului, cum şezuse sub pod, aşteptându-şi rândul. Răsuflam şuierat, cu capul lipit de pământ, şi numai ochii mi-i roteam în orbite, ca să nu scap mişcările celor din jur. „Lasă-l, zicea vrăjitoarea, şontâcăind pe lângă Verdeş. Lasă-l, că era să-şi rupă gâtul, săracul!” Şi chicotea gros, din străfundul cocoaşei parcă, încât nu mi-am putut da seama dacă baborniţa mă compătimea într-adevăr, sau dacă nu cumva îşi bătea joc de mine, chiar în starea jalnică în care ajunsesem. Am suspectat-o întotdeauna, nu-mi plăcea şi nu puteam avea încredere în ea.

Verdeş se mai potolise, bombănea în barba lui încărunţită, mestecându-şi un colţ de mustaţă sură. „Cum te mai simţi?” m-a întrebat, înţepându-mă cu sceptrul într-o coastă. Nu mă simţeam cu nimic mai bine decât la început, după ce deschisesem un ochi şi văzusem, la o palmă sub el, pământul frământat de roţi şi copite. Apoi, pe neaşteptate, Verdeş se lăsă apucat de o nouă criză de nervi. „Unde-i celălalt? striga. Să vină aici, să dea socoteală! Să răspundă pentru măgăriile lui!” Am privit în sus, fără să-mi mişc capul aşezat pe pământul lutos, şi am văzut, cu toţii am văzut călăreţul. Avansase până lângă buza prăpastiei şi, fără să descalece, ne privea şi el. „Vino jos!” ţipa Verdeş, scuturându-se sub caftan, cu coroana într-o mână şi cu sceptrul în alta. „Vino să vezi ce-ai făcut, nepriceputule, vagabondule, încurcă-lume ce eşti! Era să-l omori. Ai dat spectacolul peste cap şi, în plus, era să-l omori! Vino jos că, dacă nu, cer să te scoată din rol, să te trimită unde vor, dar să nu-ţi mai văd mutra pe aici…” Călăreţul ne privea în tăcere, nu răspunse ameninţărilor şi, după câteva minute, l-am văzut întorcându-şi calul şi dispărând dincolo de buza prăpastiei.

„Îl scot din joc! bombănea Verdeş înfuriat. Să meargă unde vrea, n-are ce căuta aici dacă nu respectă scenariul şi face exces de zel!” Ursul se aşezase în marginea drumului, pe labele dinapoi. „Puah! se strâmbă el. Nu-l poţi scoate din joc, e un rol principal. Nu uita că mulţi vin aici pentru el. Are priză la public, mai ales la copii. Şi, la urma urmei, aşa e destinul lui, trebuie să învingă de fiecare dată.” Verdeş se mai înmuiase. Se aşezase lângă urs şi lângă spân, cu coroana şi sceptrul alături, încât părul cărunt i se revărsa lung, pe umeri, încadrându-i faţa plină de zbârcituri. „Înţeleg că trebuie să învingă, spuse el. Dar de ce să-l zdrobească pe ăsta, de ce să-i rupă spinarea şi să-l facă inapt pentru rol?” Spânul observă apoi că nu era nimic foarte grav, plasa era pregătită, aşa că puteau să mă transporte oricând la cel mai apropiat punct de reanimare. „Va sta solzosul un timp acolo, până când îl cârpesc şi-l fac ăia la loc”, era de părere spânul, dar el n-avea habar ce înseamnă să zaci, cu o masă de aproape o tonă, într-un corset de ghips pe potriva corpului meu.

Durerile mă mai lăsară, dar respiram greu, şuierat, iar praful se spulberase dinaintea nărilor mele, lăsând să se vadă pământul ars de soare şi crăpat. „Şuieri ca o maşină stricată, solzosule!” îmi spuse piticul, apropiindu-se de capul meu şi simulând, ca un prăpădit de măscărici ce era, că mi-l taie cu un băţ; abia cu puţin îmi trecea peste nări, cum ţineam capul lipit de lutul drumului, iar el venea clătinat pe picioarele lui scurte, de copilaş. N-aveam niciun chef de conversaţie cu el, cu nimeni, şi încă mai puţin aveam chef de glume, aşa că am fornăit o dată zdravăn, suficient de tare ca să-i tai îndrăzneala şi să-l fac să se retragă, înainte de a-l răsturna cu o răsuflare mai bine reglată. A luat-o la fugă, caraghios, ascunzându-se în şanţ, de unde mă privea din când în când cu nişte ochi nedumeriţi. Ceilalţi şedeau pe marginea şanţului şi discutau despre spectacolul întrerupt prin accidentarea mea. Spânul era de părere că spectacolul trebuia suspendat până mă însănătoşesc, ursul îşi clătina ţeasta teşită fără să spună nimic, iar Verdeş părea hotărât să găsească o soluţie, alta decât suspendarea. „O să fim iarăşi mustraţi, dacă suspendăm”, se căină el. „N-avem ce face, zicea spânul, şi ăsta are un rol principal, copiii vor să-l vadă, chiar dacă nu-l iubesc şi se tem de el. Vor să-l vadă luptânduse pentru fată şi, în cele din urmă, răpus”. Verdeş propuse atunci să fiu înlocuit de vrăjitoare, să-mi ţină ea locul câteva zile. „Şi cu programul meu ce fac?” întrebase cocoşata, nemulţumită de perspectivă.

Adevărul era că fiecare aveam un program bine stabilit. Eu, de pildă, trebuia să dau târcoale palatului unde Verdeş îşi vedea de treburile lui, sufocat de obiceiurile curţii şi de curteni şi mai ales de capriciile fetelor mai mari. O bună parte din spectacol se consuma acolo, fără intervenţia mea, dar asta nu însemna că eram scutit de rol, trebuia să stau mereu la pândă, schimbându-mi poziţia, pentru a mă apropia neobservat de terasă. Drumul îmi era însemnat, mă târâsem prin pădurea tânără şi de-a lungul pârâului până când apăruse acolo o pârtie largă şi netezită, cum apăsam pământul cu greutatea corpului meu. Nu trebuia să intervin decât atunci când prinţesa cea mică ieşea pe terasă, însoţită de surori şi de prietene. Prinţesa cea mică era, în felul ei, o frumuseţe răpitoare – eu, cel puţin, trebuia să mă las cucerit de la prima ei apariţie şi să dau năvală pe terasă, stârnind panică între însoţitoarele fetei lui Verdeş. Dispăream cu captiva şi iarăşi nu mă mai interesa ce avea să se petreacă la palat, după ce încetau ţipetele şi spaima. Trebuia să ajung cât mai repede la cuibul meu, pe înălţimea care se amenajase special pentru asta, dându-ise o faţadă de munte golaş. Apoi aşteptam. Când patrulam pe afară, cercetând împrejurimile, prinţesa apărea la fereastră, dincolo de zăbrele, şi plângea sfâşietor, rugându-mă s-o eliberez; uneori o apuca aşa, din senin, câte o criză de nervi şi scutura zăbrelele, blestemându-mă şi ţipând. Intram înăuntru, având grijă să trag zăvoarele. Şi atunci prinţesa cobora de la fereastră, pe scara ce-i fusese aşezată acolo. Îşi tampona lacrimile şi rămânea vreme îndelungată în faţa oglinzii, pieptănându-se. Îi plăcea să-şi facă diferite pieptănături şi să şi le admire, însă la fereastră nu putea să apară decât cu părul lung, despletit, căzut peste umeri şi sâni. Îi mai plăcea să cotrobăiască prin lăzile cu podoabe, să aleagă la nesfârşit bijuteriile şi să le încerce pe rând.

După o vreme sosea androidul acela frumos, târând după el o faimă de viteaz câştigată într-un şir de întâmplări care iarăşi nu mă interesau, făceau parte din programele stabilite pentru urs, pentru spân şi alţi câţiva pe care îi vedeam foarte rar. Consultam orologiul străvechi, aşteptam să vină timpul potrivit, apoi îi făceam semn prinţesei să urce la locul ei din fereastra zăbrelită şi ieşeam, deschizând porţile larg, cu mult zgomot. Erau nişte porţi masive, de fier. Androidul străbătea călare pajiştea de la poalele muntelui artificial, însă eu trebuia să-l întâmpin sus, pe un mic platou, ca să-i dau posibilitatea să urce într-o goană nebună drumul şerpuit; se pare că momentul era de un efect extraordinar. Urma un schimb de replici, din care să se înţeleagă că el o voia pe prinţesă, iar mie nici prin gând nu-mi trecea să i-o dau. „Cum doreşti să ne batem? întreba el. În trântă să ne trântim, sau în săbii să ne tăiem?” Iar eu alegeam lupta cu săbiile, fiind mai spectaculoasă, altfel l-aş fi obligat să descalece şi să accepte o trântă cu totul inegală, dacă s-ar fi pus în balanţă corpul lui uşor cu masa mea apreciabilă. Şi uite-aşa, după o scrimă lejeră, în timpul căreia trebuia să sar şi să mă strâmb în fel şi chip, ca să par şi mai înspăimântător decât sunt, eu mă dădeam învins, iar androidul îşi lua fata şi se topea în zare, spre curtea lui Verdeş, care-l aştepta cu masa întinsă pentru nuntă.

„Eu cred că solzosul a făcut totuşi ceva, până când a ajuns în starea în care îl văd acum”, le spunea celorlalţi piticul, cu o expresie rea întipărită pe faţa lui lătăreaţă. Am mârâit. „Spune drept, solzosule, ce-ai făcut? mi se adresă el de la distanţă. De ce te-a aruncat frumuşelul în prăpastie?” Ceilalţi păreau înclinaţi să-l asculte şi cu toţii aşteptau răspunsul meu. „De prost ce-i, de asta m-a împins în prăpastie! am gemut. E un android slab de minte!” Spânul îşi aminti că nu mă puteau lăsa mult timp acolo, trebuiau să facă neapărat ceva, înainte de a mi se agrava situaţia, aşa spunea. „Pe frumuşel îl întrebăm după ce terminăm cu ăsta, zise Verdeş, arătându-mă cu sceptrul. Oricum, e pentru a doua oară că-l zdrobeşte într-un hal fără de hal. O să-l întreb dacă s-a săturat cumva de rol, de vrea să ne distrugă spectacolul…”

Aproape imediat după asta sosiră şi oamenii, o echipă de intervenţie, i-am recunoscut după salopetele lor albastre. „Aţi făcut-o lată!” zise unul din ei, în vreme ce trăgeau plasa aproape de mine, ajutaţi de termitele mute. L-am auzit pe Verdeş interesându-se dacă spectatorii plecaseră. I s-a răspuns că nu plecaseră, erau încă acolo şi ne urmăreau, iar Verdeş, auzind asta, şi-a desfăcut mâinile în lături, într-un gest de deznădejde care completa fericit expresia chipului său. Vrăjitoarea chicotea în pumni, bucuroasă de întorsătura pe care o luase spectacolul, cu deznodământul neaşteptat al accidentului meu. Am răcnit din nou, când m-au răsturnat în plasă, şi pentru câteva clipe nici n-am mai auzit încurajările lor. De la mijloc în jos, corpul parcă nu mai era al meu, acolo nu simţeam nicio durere, nu simţeam nici măcar atingerile. Cineva mă compătimea iarăşi: „Vor avea de lucru până te adună la loc, spunea. N-o să-ţi fie uşor!” Apoi fixară la capetele plasei buteliile cu gaz care trebuiau să mă ridice în aer.

Pluteam, suspendat în plasă, la vreo treizeci de metri înălţime, când am auzit tropotul şi, răsucindu-mi gâtul inelat, l-am văzut pe frumuşel venind ca o vijelie pe drumul scorojit de căldura soarelui. Calul scutura spume în stânga şi în dreapta, năduşit de atâta alergătură, înnebunit de călcâiele frumuşelului, care nu-l cruţa deloc în dorinţa lui de a mă prinde din urmă. De gât i se agăţase prinţesa, îmbrăcată în rochia ei lungă şi albă, îi cuprindea pieptul cu unul din braţe şi părea destul de speriată, se temea probabil să nu alunece din şa în goana calului. Rochia şi pletele blonde fluturau în vânt, dând cuplului o notă de eleganţă spectaculară, dar atunci am înregistrat asta în fugă şi, cu toată durerea şi cu toată invaliditatea mea, n-am putut să nu mă întreb, nedumerit, ce-l determinase pe frumuşel să se abată iar de la programul său, ca să mi se ţină pe urme. După ceea ce făcuse, putea foarte bine să-şi ia prinţesa în şa, să întoarcă şi, fără oprire, să gonească spre curtea lui Verdeş, unde îl aştepta, ca în fiecare seară, masa gata întinsă. Dar el ieşise de pe traseul obişnuit (pesemne nu-i mai păsa nici lui de spectatori) şi trecuse ca o nălucă printre cei de jos, încremeniţi de uimire, şi nu-şi domoli armăsarul decât atunci când ajunse sub mine. Îi vedeam faţa întunecată şi ochii scăpărând, cum privea în sus, spre plasa în care eram transportat la punctul de reanimare.

– Solzosule! mi-a strigat. Acum ai scăpat uşor, ţine minte! Data viitoare, dacă mai faci figura aceea, o încurci rău de tot, să ştii! Nu mai rămâne os lângă os, în tine!

Şi, strunindu-şi calul, îl întoarse în mijlocul drumului, ca să pornească înapoi la pas, cu prinţesa alături: doi androizi, unul întunecat şi mânios, ea tremurând încă de emoţiile cursei. Ce-o fi având? mă întrebam, răsucindu-mi capul ca să le urmăresc îndepărtarea, până când dispărură după colină. De ce era aşa de pornit? În fond, nu făcusem decât o simplă glumă. E drept că o repetasem şi, de fiecare dată, frumuşelul acţionase ca un scos din minţi. Dar eram sătul până peste cap de clişeu, aşa că mă abătusem aproape fără voia mea de la scenariul prestabilit, iar la întrebarea lui, pusă acolo, sus, pe platou: „În trântă să ne trântim, sau în săbii să ne tăiem?” am dat un răspuns pe care nu-l aştepta. „Ba în trântă, că-i mai dreaptă!” i-am spus şi, ştiind că în felul acesta nu-i lăsam nici o şansă, că aveam să-l înving, să fie şi el măcar o dată învins, măcar o dată, i-am mai spus să-şi ia adio de la fată, hotărât fiind ca în seara aceea să-i ţin eu locul, alături de prinţesă, la masa de nuntă a lui Verdeş cel cărunt. Atunci, în loc să descalece şi să primească lupta, frumuşelul s-a năpustit cu calul peste mine şi m-a răsturnat în râpă.

Mă întreb uneori: ce l-o fi apucat? De ce era atât de pornit împotrivă-mi? Ceea ce s-a întâmplat atunci nu făcea parte din spectacol, sau, dacă vreţi, era un spectacol deosebit, altul. Câteodată pun totul pe seama lipsei de umor a frumuşelului. Eu, în locul lui, aş fi acceptat o răsturnare de roluri, chiar şi numai aşa, de amorul artei. Ca să văd ce iese din spectacol cu un asemenea deznodământ neaşteptat. El, nu, de două ori era cât pe-aci să mă omoare de-a binelea! Asta iarăşi nu figura în scenariu şi, totuşi, era s-o facă.

Alteori mă gândesc că, poate, pentru fată… Îl ameninţasem, ştia că, învins fiind, aveam să-l înlocuiesc la masa de nuntă cu care se termina spectacolul din seara aceea. Şi nu voise să se întâmple aşa, ar fi fost în stare să mă ucidă, numai să nu se producă schimbarea de roluri. Nu cumva frumuşelul e îndrăgostit de-adevăratelea? mă întreb, dar tot eu râd, fornăind şi bătându-mi burta cu mai multe labe o dată, ca de cine ştie ce trăsnaie. Auzi, auzi! îmi spun. Un android îndrăgostit… Sau, mai ştii dacă nu?… Dacă nu cumva, executându-şi de atâtea ori numărul pentru plăcerea unei mulţimi de spectatori nevăzuţi, şi-a luat până la urmă rolul în serios?

[Din Nopțile memoriei, 1973]

mircea-oprita-noptile-memoriei

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!