Washington DC, Statele Unite ale Americii.

O Duminică după-masa, cu soare blând de septembrie a anului de grație 1978.

Cei patru tineri în uniformele sublocotenenților de Marină își parcaseră mașina, gata de acțiune. Academia, Annapolis și regulamentele nu mai existau. Permisia trebuia folosită din plin. Cum doi dintre ei optau pentru un bar, iar unul se hotărâse să-și caute o fostă iubită – fără mari șanse de reușită, după cum recunoscuse chiar el – pe al patrulea îl purtaseră pașii în plimbare spre o clădire impozantă, cu o plăcuță discretă, Muzeul de Științe ale Naturii, sub care un panou afișa o conferință pentru strângere de fonduri, TELEPATIA, O REALITATE.

Intră, fără să fie prea convins că asta își dorește. Își lăsă chipiul la garderobă, unde, în schimbul „donației” modice de cinci dolari, primi un jeton. „Ce să fac cu el?’’ o întrebă pe femeia între două vârste, aflând că poate primi o prăjitură și o Cola la bar. Ajuns în holul mare de la etaj, se uită în jur, observând că majoritatea celor interesați în telepatie erau copii, în grupuri mai mici sau mai mari, cu însoțitoare mai tinere sau mai coapte.

Ăsta-i norocul meu, dacă n-am vrut la bar cu băieții. După ce le trecu în revistă, se hotărî să intre totuși în vorbă cu una dintre profesoarele din fața barului. Parcă-s Poliția Militară, gata să asigure ordinea, se gândi el, jucându-se cu jetonul și scăpându-l pe jos. Aplecându-se să-l ridice, nimeri cu privirea peste o pereche de pantofi eleganți, verzi, potrivindu-se de minune cu picioarele
zvelte ale celei pe care, deși o remarcase de la început, o plasase în categoria ‘greu de abordat.’ Singurul comentariu ce-i veni în minte fu destul de neinspirat, însă îi aduse un zâmbet în privire femeii.

— Toți copiii ăștia sunt ai dumneavoastră?’
— Mi-aș dori eu, dar nici chiar atâția. Ești drăguț. Ce cauți aici?
— Telepatia…
— Vrei să-i transmiți ceva iubitei? Se poate aranja…
— Sunteți specialistă?
— Nu în transmiterea gândurilor, mai degrabă în interpretarea lor. Sunt psiholog, domnule locotenentinteresat-în-telepatie.

Arată bine, e psiholog, ce-ar fi… De ce nu?

— Curaj, locotenente, văd că vrei să mă întrebi ceva, iar conferința, îmi pare rău, n-ai fost pe semne atent citind afișul, a început mai demult și s-a terminat de un sfert de oră. Publicul, după cum vezi, a rămas, urmează un film de desene animate cu tema telepatiei, obișnuim generația următoare cu modul de îmbinare a științificului cu fantasticul. Dacă tot ai pierdut conferința, măcar să-ți răspund la o întrebare, două. Prezintă-te, uite cartea mea de vizită. Sunt Dorothy, iar tu, nu, nu fii formalist, prezintă-te telepatic, de asta ești aici. Perfect, Adam, vezi ce ușor a fost? Te întrebi cum? Secret profesional, dar cu tine o să fac o excepție. Recunoaște, toți bărbații vă considerați unici. Adam a fost unic, deci te cheamă Adam, ha, ha, ha. Hai, povestește, mai am o jumătate de oră liberă, în afara cazului că preferi confortul cabinetului meu, unde am și bomboane pentru timizi, fotolii și canapea pentru cei stresați și o recepționeră superbă pentru conversație, dacă trebuie să aștepți câteodată, atunci când pacienții sau clienții, cum vrei să le spui, sunt bărbați.

Să-ți spun că jocul ăsta e valabil și pentru femei, deci că te cheamă Eva, nu Dorothy? Dacă e joc, joc să fie și mai vedem, că tot te grăbești. Măcar o să văd cum reacționezi, deși…Nu înțeleg cum m-ai nimerit cu numele, asta-i sigur.

Inspirând adânc, ușor stânjenit, se hotărî să înceapă. Ca un făcut, văzu că cei din jur se îndepărtaseră, lăsându-i singuri. Suntem ca sub un clopot de sticlă. Deci…

— De fapt, n-am întrebări, însă aș vrea să mă asculți câteva minute. Când ai spus că ești psiholog, m-am gândit că ai întâlnit destule cazuri ca să faci cu ușurință distincția între, cum să spun, normal, anormal și paranormal. Poate nu e cuvântul potrivit, asta poți hotărî în cunoștință de cauză în legătură cu mine. Se spune că fiecare întâlnire din viață are un anumit scop. Simt, ar fi poate mai bine să spun, cred că așa ceva mi se întâmplă acum. Nu, nu e o modalitate de a mă apropia de tine. Poate sunt egoist, dar aș fi mai liniștit, sunt sigur, dacă m-ai asculta și mi-ai spune ce părere ai despre ceva ce nu-mi pot explica.

Văzând că nu apar comentarii sau zâmbete formale de înțelegere, continuă:

— Acum patru ani eram cadet. Programul zilnic mi-l aduc aminte pe minute, dar asta nu înseamnă să-l descriu acum, chiar dacă am impresia că trebuie să-ți spun tot, cu detalii.

Destul, cred, este să menționez că simțeam o diferență din ce în ce mai pregnantă între zile și nopți. Activități fizice,uneori extenuante, o combinație aproximativă între rostul ordinelor primite și modul în care le executam, uneori cu ușurință, alteori fără să pricep exact cum și de ce. Perioadele de pregătire fizică, alternând cu altele de relaxare sau de studiu, când apucam să mă gândesc și la altceva decât la regulamente, strategii și tactici în războiul modern. Nopți, mai ales nopți, când îmi lăsam imaginația să funcționeze din plin.

Din copilărie mi-a plăcut mitologia. Îl veneram pe Odin cu corbii lui, Hugin, cu gândurile, Minin, cu memoria. Mi-o doream pe Freya, mă visam în Walhalla… Poate și de aceea m-am bucurat când am fost nominalizat pentru Academie. Militarii sunt adevărații luptători de azi, asta e sigur. N-am înțeles însă niciodată de ce sunt atras de mitologia nordică, mai ales că genealogic aparțin Sudului, străbunicii mei venind aici din Italia.

Tirul verbal cu care era bombardată nu păru să o surprindă pe femeie. Îl privi mai atentă, observând în același timp că nu era singura interesată în el. Bine legat și înalt, părea să nu aibe mai mult de douăzeci și cinci de ani. Uniforma îi stătea bine, era dezinvolt, se vedea că este obișnuit să se adreseze unei femei. Ce îl făcea diferit de imaginea clasică a militarului erau ochii. O persoană avizată putea intui sensibilitate, iar prin extensie – vulnerabilitatea celui ce își caută în continuare o lume a lui, trăsături ce îl făceau și mai atrăgător pentru femei.

Acum se vedea cu ușurință că nu se simte în largul său, dar, pe de altă parte, că e mai liniștit din cauză că nu a fost întrerupt. Din postura semi rigidă a militarului, povestitorul prindea curaj, limbajul trupului exprima încredere, implicit că ce descria erau stări prin care trecuse și că nu încerca să apară într-o lumină favorabilă.

— N-am vrut să-ți vorbesc despre armată, dar trebuia să încep cumva, ca să te fac să înțelegi de ce o să îți povestesc ce mi s-a întâmplat atunci, lucruri la care mă gândesc des și despre care nu am cu cine vorbi fără să mă ia în râs.

Eram la bibliotecă, ore de studiu individual, când mi-au căzut ochii pe o revistă ilustrată de popularizare a științelor,uitată de cineva pe masă, cu un articol pe mai multe pagini despre aurorele boreale.

Sincer să fiu, nu m-a impresionat altitudinea unde apare fenomenul, 80 sau 640 de kilometri nu-mi spuneau nimic. Nici că fenomenul apare ca rezultat al coliziunii gazelor din atmoferă cu electronii și protonii furtunilor solare. Fotografiile, în schimb, m-au făcut să mă întorc la ele iar și iar. Îmbinările de verde și galben, cele mai cunoscute și mai frecvent întâlnite, nuanțele rare de roșu – la 320 de kilometri – sau de albastru, purpuriu și violet, au exercitat imediat o atracție pe care n-am înțeles-o. Îmi aminteau de copilărie, de Valkirii, călărind lupi, acoperite de armuri scânteietoare, cu care luminează cerul boreal și austral…

Începusem chiar să am impresia că jocurile ăstea de culori sunt însoțite de muzică, sunete alunecând unul în altul, vibrații stârnindu-mi ceva în memorie, fără să pot spune ce și producându-mi o stare de neliniște. Cineva sau ceva aștepta o reacție din partea mea.

M-am desprins greu din starea în care mă găseam și, fără să-mi dau seama ce fac, am strecurat revista între hârtiile folosite pentru notițe și am părăsit biblioteca ca un hoț.

Noaptea, cu ochii închiși, după ce îmi ascunsesem comoara în dulăpiorul cu cod în care îmi țineam cele câteva obiecte personale, tezaurizate de orice militar, am revăzut în gând toate fotografiile, nu doar în ordinea din articol. Simțeam din nou că există o legătură dintre culori și sunetele ce dădeau impresia că le însoțesc când le priveam, transmițând un mesaj. Am încercat să le imit, așa cum le simțeam, să le leg de ceva cunoscut, de game, de melodii. Nici un rezultat, doar o stare de nemulțumire, asta până când cineva din dormitor a mârâit „Termină cu cântatul fals. Mâine avem inspecție.”

Am adormit?

Un bărbat căuta o melodie, discutând cu vânzătoarea din magazinul de articole muzicale. Am auzit doar cuvintele „Fantoma de la Operă”. Apoi femeia s-a întors spre un pupitru, a apăsat mai multe butoane și încăperea s-a umplut de muzică. Ea s-a scuzat, a apăsat alt buton, muzica nu s-a mai auzit și l-a invitat pe cel cu care vorbise să intre în una din cabinele din spatele magazinului.

Îmi place Valsul Vampirilor. I-am arătat prin semne că aș vrea să ascult și eu. Mi-a zâmbit, făcându-mi semn să intru într-o cabină. În momentul în care mi-am pus căștile, ca pe un ecran, pe geamul cabinei a apărut imaginea unei aurore boreale, mai întâi un fel de spirală verde-gălbuie, însoțită de sunete înalte, de pian, de parcă ar fi fost o întrebare, repetată de mai multe ori. Mă auzi? Mă înțelegi?La-la-la?La-lala-la?Apoi geamul a fost acoperit de o lumină verde tremurată, pulsândă, dublată de o serie de game. Pornind de la un sunet înalt, mai mult simțit decât auzit, sunetele însoțeau nuanțele luminii, joc prin care m-am gândit că se caută vibrația ce m-ar ajuta să înțeleg ce se întâmplă. După mai multe schimbări de tonalitate, lumina din geam a devenit tot mai slabă, un albastru tot mai închis, cu sunete tot mai joase, violet, negru, vibrația o simțeam din tălpi până în creștet.

Am închis ochii. Nu era o muzică pe care să o recunosc. Când i-am deschis, prin geam am văzut-o pe vânzătoare, în căști răsuna sfârșitul Valsului Vampirilor, iar prin minte mi-a trecut că ar trebui să merg la un medic.

Cineva a început să râdă și în momentul acela mi-am dat seama că totul fusese doar un vis, că era dimineață, ceilalți își pregăteau deja uniformele, eram la Academie, iar dacă mă duceam la un doctor militar cu aiureli legate de culori, aurore boreale sau australe și mesaje extraterestre, transmise prin muzică, riscam să fiu exmatriculat pentru labilitate nervoasă.

Când ți-am fost prezentat, am înțeles, nu știu cum, că profesional ești obligată să păstrezi secretul. Spune-mi dacă sunt nebun sau că ar trebui să mă maturizez mai repede, dar ieri noapte spre dimineața, am visat iar aurore și muzică și m-am trezit bine dispus, deși n-am mai simțit că am primit vreun mesaj, murmură sublocotenentul, privind-o vinovat și încercând să-și dea seama ce impresie îi făcuseră vorbele lui.

— Dacă toți pacienții mei ar avea imaginația asta a ta, munca mea ar fi o plăcere, spuse ea zâmbind. Fii liniștit, locotenente. Ai numărul meu de telefon, când simți că ai nevoie de cineva care să te asculte, programează-te, te primesc și să știi că respect cu sfințenie, ca să spun așa, caracterul confidențial al informațiilor obținute de la cei care apelează la mine.

Uneori, amintirile din copilărie se combină cu elemente preluate din experiențe trăite ulterior. Cazul tău, dacă îl pot numi caz, constă în îmbinarea fantasticului irațional cu realismul mai puțin atrăgător al lumii prezentului, ambele în creierul unei persoane sensibile. Nu ești singurul atras de mituri sau de magie, în căutare de portaluri spre basm. Rădăcinile fantasticului mitologic sunt mult mai adânci decât ni se pare. Să nu uit, în fiecare bărbat se ascunde un copil, lucru ce ar trebui să te bucure, nu să te îngrijoreze. Asta îți garantează mai multă culoare în viață, după părerea mea. Simplul fapt că ai încercat să găsești o legătură între culoare și sunet e o dovadă. Dacă te uiți pe pe internet, vei vedea că nu ești primul în ceea ce privește aurorele boreale, ceea ce arată că imaginația nu trebuie să te sperie. Nu ești căsătorit, așa-i? Mai ai timp să-ți ordonezi prioritățile.

Faptul că ai încercat să găsești o legătură între culoare și sunet este o ipoteză de lucru interesantă. Nu ești primul, bănuiesc, în încercarea de a analiza aurorele boreale. Ipotezele sunt ipoteze, dorințele, dorințe. Știai că Nicola Tesla voia să fotografieze în pupilele subiecților cu care lucra, nu mai țin bine minte ce, amintirile, visele sau gândurile lor? Sau că Dumbledore, magicianul din Harry Potter, își folosea bagheta magică și pe post de extractor de amintiri?

Oricum, acum trebuie să plec. Nu mă conduce. Permisie plăcută și nu-mi pierde adresa.

Urmărind-o cum se îndepărtează, tânărul inspiră adânc. Apoi își dădu imediat seama că nici măcar nu-i mulțumise femeii pentru că îl ascultase. Vru să se repeadă după ea, dar se opri. Dacă trece întâi pe la toaletă? Mă fac de minune. Mai bine, îi trimit flori și o carte de vizită cu mulțumiri. Bărbate, ai fost grozav. Sau trebuia să o invit acum la o cafea? M-am prostit,
tocmai mi-a spus că se grăbește.

Se uită în jur. Profesoarele începuseră să invite copiii în sală. Un băiat mai mic privea cu jind pe cei ce își mai sorbeau sucurile. Se îndreptă spre el, întinzându-i jetonul și cerând din priviri în același timp permisiunea profesoarei. Copilul schimbă o privire cu ea, care zâmbi și dădu din cap, luă jetonul cu un Mulțumesc, aruncat peste umăr, grăbindu-se spre bufet. Se mai gândi o clipă la Dorothy. Totuși, ciudată întâlnire.

N-ar fi spus doar ciudată, dacă ar fi știut că ea era un „vânător de capete” în căutare de talente pentru I/S și că găsise în el un potențial Comunicator.

Porni spre ieșire. Uitându-se la ceas, se decise că era încă prea degrabă pentru băutura cu colegii. Ca să ajungă la muzeu, trecuse pe lângă un mic parc, verdeață și bănci. Se decise să se oprească acolo, fiind doar la două străzi distață. Voia să-și ordoneze gândurile, să-și re-evalueze opțiunile.

Dacă mi-a spus că pot să-i telefonez, înseamnă că este interesată în ceea ce i-am povestit. Și, de ce să nu recunosc, mi-a căzut bine modul în care mi-a vorbit, fără superioritatea profesiei, fără ironii, fără cochetării. Uneori mă întreb ce-mi doresc, femei cu care să pot vorbi sau simple amatoare de petrecere a timpului liber.

Ar fi fost mai bine să rămân cu băieții? Nu cred. Dacă le-aș fi povestit lor despre aurore, precis îmi spuneau să-mi caut o Auroră mai palpabilă și mai dispusă să fie explorată. Ca să nu vorbim de ce urmează în curând, avansarea, chefurile, escortele și iar chefuri, mai mult sau mai puțin reușite.

Parcul i se ivi în față. Goale, toate băncile, încât din aleea centrală îi veni ușor să aleagă una laterală, în apropierea ieșirii, cu două bănci apropiate una de alta, față în față. Se așeză.

Oricum, n-o să stau prea mult. Să vedem.Tresele de sublocotenent le-am câștigat deja, am în plus B.Sc.- ul, urmează ceva ce nu pot vizualiza pe moment. Să mă însor n-am de gând. Chiar dacă fac pe blazatul, mă simt bine fără obligații, la vânătoare sau la pescuit. Nu la propriu, nu-mi place să ucid sau să rănesc pe cineva, pește, animal sau om. Îmi place confruntarea cu o femeie, depinde mereu de cum reușești să o citești. Când interesele coincid, sezonul e deschis, când nu, e ca la un concurs de scrimă, punctezi, punctează. Abandonezi, dacă vezi că pentru ea e important să aibă senzația că a câștigat. Te bucuri când vezi că, indiferent de cine câștigă, la sfârșit puteți spune că v-a căzut bine și puteți râde împreună. Încerci să dai, fără să compari cu ce primești, cel puțin pentru moment.

Pe spătarul băncii din fața lui se instală un porumbel, gungurind și chemându-și probabil perechea. Razele de soare ce pătrundeau prin frunzișul arborilor și liniștea, aproape nefirească într-un oraș mare, îl făcură să închidă ochii. Mi-a plăcut Dorothy. Cum m-a ascultat atentă. Profesionistă. M-am simțit mult mai bine după ce i-am povestit. Recunosc, și pentru că m-a avansat în grad, deși nu e nici o scofală, avansarea e ceva normal.

Trrruuu, trruu, truu, gânguri porumbelul.

Ce vrei să zici? Că mi-a plăcut că mi-a spus mereu „Locotenente”?

Trrruuu.

Vezi să nu. În câțiva ani, voi fi locotenent, iar tu tot porumbel rămâi.

Truu.

Iartă-mă, am fost rău cu tine. Pe deasupra, e adevărat că tu rămâi doar porumbel, dar poți zbura, ori ca locotenent, conform specialității mele, nu cred că că voi fi repartizat la Aviație. Uite, ți-a apărut iubita.

Trruuu.

O fâșie de ceață începu să alunece printre copaci. Întâi la nivelul ierbii, iar când raza de soare se mută spre intrarea în parc, începu să se întindă ca un șarpe, cuprinzând în cele din urmă și banca cu cei doi porumbei. Tot mai groasă, îi acoperi, ajungând aproape la înălțimea unui om. Mișcarea curenților de aer din interior dădea impresia că, din clipă în clipă, cineva sau ceva urmează să-și facă apariția. Dacă tânărul ar fi avut ochii deschiși, ar fi prins momentul ivirii celor trei siluete femenine.

Cea mai înaltă, brunetă, șopti: A adormit. A doua, blondă și palidă, continuă: Ce facem? Ultima, roșcata, concluzionă: Ca ursitoare moderne, nu trebuie să cerem o confirmare a mesajului transmis. Chiar dacă doarme, cândva o să și-l amintească, fără să fie sigur că a visat sau că ne-a auzit în realitate.

Eu îi prezic împliniri în ce va face, multe iubiri, dar și că va căuta mereu ceva, fără să fie pe deplin mulțumit cu ceea ce are.

Demonii Plăcerii, Incubii și Succubii, îi vor cere ajutorul, va crește nemăsurat, dar va rămâne pe Terra, șopti blonda.

Singurii lui urmași vor putea distruge sau stabiliza viața pe Pământ, însă nu așa cum pot face actualii oameni, rosti prima ursitoare, pierzându-se în ceață, împreună cu celelalte două.

Trruuu, trruuu, se declarară de acord perechea de porumbei, luându-și, la rândul lor, zborul, după ce fuseseră martori la urările ursitoarelor, odată cu dispariția ca prin farmec a fâșiei de ceață. La bătăile lor din aripi, tânărul deschise ochii. Soarele dispăruse. Uitându-se la ceas, văzu că mai avea un sfert de oră până la întâlnirea de la bar. Se ridică de pe bancă, își aranjă uniforma și porni spre ieșirea din parc.

Aurorele boreale îi apărură din nou în minte. OK, conțin mesaje. De ce? Nu e mai simplu să transmiți ceva punctual? Sunt sigur că o civilizație extraterestră nu are de ce să comunice astfel cu noi. Iar ca să ascunzi un mesaj într-un bombardament de particule cosmice înseamnă să ne supraapreciezi capacitățile. E adevărat că eu am, nu impresia, poate dorința, să fie ceva în spatele culorilor; ce aș vrea însă este să simt că îmi folosesc creierul mai bine, că evoluăm. Poate băieții au descoperit și niște partenere la bar. Cu toate că ziua nu e pierdută, am cunoscut-o pe Dorothy, cea cu pantofi verzi. Dacă avea pantofi roșii, o întrebam de Oz, de Omul de tinichea, de Leu și de Sperietoare. Eu ce personaj puteam fi? Asta chiar rămâne de văzut.

Soarele se acoperi cu nori în câteva minute. Grăbi pasul. Cei câțiva stropi de ploaie îi dovediră că fusese inspirat grăbindu-se. Ajunse la bar, unde colegii, la o masă cu două tinere, îl primiră cu strigăte prefăcute de dezamăgire.

— Singur? Cum te-am învățat? Norocul tău, ca de obicei, că fetele ăstea voiau să plece, dar le-am convins să stea și uite cât sunt de bucuroase că totuși ai venit, deși le-am atras atenția că ești cel mai urât dintre noi!

Și seara continuă, cu râsete și glume, aluzii la diferite moduri de petrecere a nopții, cu rânduri de băuturi ce trebuiau onorate, cu…

Exact cum se așteptase Adam, era viața lor iar, dacă se putea – și trebuia să se poată – o iubeau așa cum era.

*

West Virginia, Statele Unite ale Americii, octombrie 2015

BEEP. Desfășurat între 15 iulie și 25 septembrie 2015, exercițiul militar Jade Helm este concentrat asupra statelor New Mexico, Texas, Louisiana, Arizona, Utah, Mississippi și Florida. Jurnaliștilor nu li s-a permis să însoțească trupele în dispozitiv.

Ridicând paharul greu de cristal din lăcașul minibarului, Generalul privi o clipă lichidul arămiu, parcă uleios. Îl mirosi, delectându-se cu aroma whiskey-ului single malt, apoi luă o înghițitură, îl puse la loc și se întoarse spre ecranul laptopului. Imediat fu salutat cu binecunoscutul BEEP:

Principalele agenții de știri au anunțat în repetate rânduri în ultimii ani că există posibilitatea unui impact al unui asteroid sau al unei comete cu Terra în 2015.

Cam exagerat, din punctual meu de vedere, gândi el. Dacă ne-am face probleme de fiecare data când se anunță comete sau meteoriți prin apropiere, ar trebui să fim într-o alertă permanentă, fără să mai spun ceva despre cheltuieli.

BEEP: „Orice-ar fi Jade Helm, cred că nu e o coincidență anunțul directorului FBI din februarie că prezența ISIS se face simțită în toate cele cincizeci de state ale SUA,” afirmă Chuck Norris. „Aproape imediat, Pentagonul a lansat exercițiul,” adaugă cunoscutul actor.

Privi pe fereastra cu tentă albăstruie a limuzinei trimise pentru a-l prelua de la aeroportul militar din Huntington, West Virginia, unde aterizase. Battleship Gray, culoarea preferată a Marinei militare, dar, în același timp, o nuanță ce nu atrăgea atenția. Inițial, se gândise să folosească unul din elicopterele Bazei, rămânând surprins când i s-a spus că nu au așa ceva în dotare și că survolarea aeriană era oricum interzisă în zonă. În consecință, hotărâse că în tot răul este și un bine, că în mașină va avea timp să se informeze asupra ultimelor noutăți de natură militară, selectate și transmise criptat de Pentagon. Torsul puternic al motorului se intuia mai mult decât se auzea sau se simțea. Relaxat pe bancheta largă, îmbrăcată în piele gri, Generalul alese o apă din mini-frigider. Uptown Water. Carafa cu whiskey avea, observă el abia acum, o inscripție metalică în relief, PRIVATE RESERVE. În timp ce bău, temporizatorul de imagini își redusese viteza de rulare, revenind cu o nouă informație de îndată ce-și întoarse privirea spre ecran.

BEEP. Jade Helm se referă la forme neconvenționale de purtare a războiului. În opinia unor analiști, acțiunea reprezintă răspunsul Statelor Unite ale Americii la declarația Rusiei că va oferi armament sofisticat Mexicului, dacă America continuă să înarmeze Ucraina.

Știrea părea o reluare a unor comentarii televizate pe care și le amintea. Următoarea selecție i se păru mai interesantă.

BEEP. Într-o ședință a Consiliului pentru Afaceri Globale, care a avut loc la Chicago, George Friedman, Chief Executive Officer al Consiliului, l-a citat pe generalul Hodges, Comandant al Forțelor Terestre NATO din Europa, afirmând: „După ce a decorat ofițeri ai armatei ucrainiene, acesta le-a promis și instructori militari, pe lângă armamentul greu instalat deja în Țările Baltice, Polonia, România și Bulgaria”.

Oftă.

Ceruse Departamentului Apărării date de ultimă oră referitoare la zonele cu potențial de conflict imediat, intern sau extern, precum și modul în care analiștii consideră că aceste informații ar ridica probleme financiare legate direct de sectorul său. Primise generalități, oferite publicului în mod curent. Parcă sunt note informative CIA, colate din mass media. Trebui totuși să recunoască că răsuflase ușurat văzând că nu apăruse nimic despre formația militară sub acoperire, JOINT SPECIAL OPERATIONS COMMAND, cunoscută și sub titulatura „Găsește, rezolvă, lichidează”, cea despre care, se spune că răspunde exclusiv în fața Președintelui Statelor Unite primind o felie considerabilă din bugetul Marinei, controlat de el personal. Asta înseamnă că pot elimina Afganistanul, Yemenul și Somalia, unde JSOC tocmai își desfășuraseră acțiuni punctuale, în care agențiile de știri nu trebuie să-și bage nasul.

Ploaia se întețise. Zgomotul stropilor, surd, dar puternic, avea un efect calmant asupra lui, nelăsându-l totuși să se concentreze asupra informațiilor primite. Se întrebă a nuștiucâta oară de ce luase hotărârea să inspecteze personal un centru de cercetare obscur, acest Birou I/S, situat undeva la naiba, un loc despre care nu auzise nimeni, cu interdicție de survolare aeriană, motivată prin condiții geo-magnetice extreme. Mai lipsește să vină cineva să-mi spună că merg spre o zonă similară cu Triunghiul Bermudelor.

Se privi în geam ca într-o oglindă. Uniforma bine croită, însemnele de general și baretele multicolore ale decorațiilor, toate amănuntele conferindu-i o imagine cu care se obișnuise, fuseseră înlocuite cu un elegant costum gri deschis, cămașă de un albastru-pal și o cravată bleumarin cu dungi oblice, potrivindu-se, e drept, cu imaginea președintelui unei firme angajate să facă un audit la un centru de cercetări. Faptul că era șeful Comisiei de Buget pentru Cercetare și Dezvoltare a Departamentului Apărării, cu grad de General Maior, i-ar fi permis oricând să trimită un subaltern capabil, suficient de înalt în grad pentru a primi acces la orice informații secrete, care să analizeze și să raporteze asupra modului de utilizare a fondurilor alocate unei astfel de unități.

Dar n-o făcuse.

Între Annapolis și Huntington, West Virginia, la doi pași de Washington D.C., zborul decursese fără nici o problemă. Înainte de aterizare, spre surprinderea și enervarea lui, primise un mesaj criptat pe laptop. Atât el, cât și căpitanul care îl însoțea, urmau să-și schimbe uniformele cu costume civile, care îi așteptau la sosirea pe aeroport. Cum ordinele nu se discută, se îndreptară spre clădirea cu birouri. Comandantul lipsea. Pe semne anunțat despre ce trebuia să se întâmple pe teritoriul său, el lăsase vorbă că primise o invitație urgentă la Primărie, unde nu putea fi deranjat, nici măcar telefonic. Secretara sa, exemplu de eficiență ce sugera cel puțin o pregătire militară și instrucțiuni precise, i-a condus de la sosire, fără vorbe, cu ochii plecați, într-un fel de sală personală de fitness, lângă biroul șefului, unde îi așteptau ținutele civile, arătându-le și pe unde să ajungă la o ieșire de serviciu. Uniformele intrară în saci cenușii de protecție, secretara le luă și porni spre ieșire, zâmbindu-le și făcându-le semn să o urmeze. Dacă sacii ar fi negri, aș zice că sunt body-bags, gândi el.

La vederea limuzinei cenușii, fără însemne și a șoferului cu chipiu, ochelari de soare, costum și cravată neagră, primul lui comentariu, strecurat printre dinți, fusese „Parcă am fi într-un film cu James Bond”. Replica însoțitorului său, „Serviciile Secrete, domnule General,” însoțită de o privire spre cer, a fost tot ce îi lipsise. „Ai priceput, căpitane. Până ne întoarcem, fără titluri sau saluturi militare, fără povești. Suntem o firmă privată, avem un contract. Ne limităm la aspectele strict financiare. Ești capabil să rezolvi totul singur. Și dacă tot sunt interesați șefii și Serviciile, cască bine ochii și urechile, dar înainte de raportul scris, pe care vreau să-l citesc primul, discuți totul cu mine, s-a-nțeles? Și fii atent la drum. Vezi ce poți scoate de la șofer, ăștia știu totdeauna lucruri interesante. Vezi ce-i cu interdicția survolării zonei, dacă au ceva distracții în cadrul Bazei, cât e de relaxată atmosfera, cum sunt șefii… Te descurci tu.”

Servicii secrete shit. Poate doar Serviciul Secret al Marinei, interesați de un departament voit obscur al lor, dornici de părerea cuiva cu experiență în detectarea scurgerilor de bani, fără să facă valuri printr-o eventuală scurgere de informații, că în asta suntem ași. Trebuie să recunosc, sunt bine ascunși. Totuși, ce-i cu aiureala de azi? Deghizare, costume civile, mașină fără însemne. Lipsesc spionii – ruși, chinezi sau nord coreeni, frumoasele lor agente, luptându-se între ele care să mă seducă prima, să mă îmbete și să abuzeze de mine, parcă ăsta-i termenul utilizat azi cu predilecție pentru viol. Ce bine că fetele au avut grijă să-mi pună lenjerie curată dimineața. Chiar dacă am ajuns la concluzia că ar trebui să termin cu prostiile din tinerețe, cu emoțiile vânătorii și cu gustul mai puțin plăcut de după. E adevărat că postura de vânat, în locul celei de vânător, sună interesant. O să mă las greu, indiferent de unde sunt ele.

Ha, ha, ha. Vrabia mălai visează. Ce mă fac dacă dau numai de femei la vârsta întrebărilor, mai ales când o am pe Maddie? Mai bine să o sun.

Telefonul celular îi răspunse prompt REGRETĂM, SUNTEȚI ÎN AFARA ZONEI DE ACOPERIRE. VĂ RUGĂM REVENIȚI.

Același rezultat pe laptop. Și dacă am o urgență? Vru să apese butonul prin care fusese ridicată partiția între șofer și spatele limuzinei, dar se opri. Ecranul laptopului se acoperise cu inițiale. I.S. I.S. I.S. „Poate Intelligence/Security”, murmură el. Se pare că totuși asta înseamnă. Dar dacă e așa, de ce nu figurează în structurile militare normale și apar în bugetul nostru, al Cercetării? Serviciile Secrete au doar banii lor. Oricum, șoferul n-are de unde ști așa ceva.

Interiorul limuzinei se lumină brusc din cauza fulgerului ce brăzdase cerul aproape negru, urmat de un tunet prelung, răsunându-i în urechi. Și e abia zece dimineața. Chiar că nu știu unde mi-a fost capul când am decis să fac inspecția asta. Îi veni în minte că exista probabil o legătură între sumele alocate celor ce urmau să fie inspectați și faptul că trebuise să aștepte o aprobare a Secretarului Departamentului Apărării pentru controlul unității în cauză.

În lume există două energii dominante – dragostea și frica. Prima cuprinde și echilibrează tot și toate, chiar dacă plătești din greu pentru ea. Ferește-te de a doua, mai ales când nu înțelegi ceva; frica duce la haos, i se păru că cineva îi șoptește în creier. Și ce legătură are asta cu venirea mea aici? De cine să-mi fie frică? Ce caută dragostea în ecuație? gândi el. Cum nu găsi nici un răspuns la întrebări, se lăsă comod pe spătarul banchetei. Iar îmi trec prostii prin cap. Unde am citit recent despre așa ceva și informația a rămas la suprafață?

*

Născut cu șaizeci de ani în urmă într-o familie de pușcași marini cu tradiție – bunicul, un unchi și tatăl, – el le călcase imediat pe urme, așa cum se așteptaseră toți. Brunet cu ochii negri și tenul măsliniu al rudelor de pe linia maternă, sosite din Europa înainte de 1900, înalt de aproape doi metri la o sută de kilograme, Generalul dovedise talent pentru sporturi încă din liceu, în special pentru fotbalul American. Mai târziu, agresivitatea și viteza lui de reacție în confruntările dintre Arme sau cu alte echipe universitare îi aduseseră o poreclă binemeritată – the Bull, Taurul.

Datorită Medaliei de Onoare primite de tatăl său pentru eroism în timpul celui de al II-lea Război Mondial, Adam fusese nominalizat de însuși Președintele Statelor Unite pentru admiterea în Academia Navală de la Fort Severn, Annapolis, înainte de a împlini șaptesprezece ani. Aici, spre plăcuta surprindere a foștilor săi profesori, nu a mai strălucit doar pe terenul de fotbal, dovedindu-se brusc în stare să facă față cu success unor programe dificile pentru majoritatea cursanților și absolvind printre primii zece din seria sa. În dosarul personal, superiorii îi notaseră o singură slăbiciune, apetitul pentru sexul frumos, combinat cu un ușor misoginism, fără să încalce totuși codurile de comportament impuse prin regulamentele Marinei. Pentru el, proverbul – incorect politic în America secolului XXI – Fatti maschii, parole femine, conform căruia bărbații acționează, în timp ce femeile vorbesc, era ceva de la sine înțeles, fără a fi totuși menționat în dosarul său personal. Noroc? Înțelegere din partea conducerii Academiei, formată aproape exclusiv din bărbați?

În anii care au urmat, a trecut rapid prin două căsătorii, precum și prin mai multe grade și funcții. Prima sa soție aparținuse uneia dintre cele cinci sute de familii foarte bogate ale Statelor Unite. Ca mulți alții, colegii nu înțeleseseră inițial ce găsise ea la un simplu căpitan de treizeci și ceva de ani. El însă acceptase situația fără prea multe ezitări, începând să creadă, uneori cu aroganță, că i se cuvine, deși, ca urmare, cei din jur îi priviseră uneori cu suspiciune avansările în grad. Toate se întâmplaseră ca în povești, minus balaurii pe care ar fi trebuit să îi ucidă în luptă dreaptă.

Din punctul ei de vedere, când Priscilla hotărâse că îl vrea de soț, îl căpătase imediat, ca pe o păpușă comandată de Crăciun. Blondă, cu ochi verzi și bosumflată selectiv aproape tot timpul față de toți și toate, ea fusese cea care, în cele din urmă, ceruse și primise cu ușurință divorțul după mai puțin de trei ani de căsătorie fără copii sau alte preocupări, în afara celor mondene. La proces, Cilla invocase doar absențele lui lungi și repetate de acasă, ca urmare a misiunilor primite și a transferurilor, unde se încăpățânase să-l însoțească doar în primul an după nuntă.

Povestește mai departe! i se păru că aude pe cineva, invitându-l să continuie.