Visul Olgăi

Publicat pe 9 martie 20xx, 3:45 AM

Azi-noapte am avut din nou un vis foarte frumos. Se făcea că era aproape seară, nu știu, vreau să-mi imaginez că a fost adevărat că soarele era deja o Chupa Chups de cireșe și căpșuni scăpată pe jos, și eram pe laptop și vorbeam cu prietenii mei. Ziua următoare nu aveam niciun fel de test la nicio materie, urma să fie o zi atâââât de lejeră, și ne mai și veneau ceva cărți de la o editură, și abia așteptam să văd ce titluri o să aducă :3 cumva, cumva, speram eu la niște tipi anume, dar cam știu că cel mai probabil 1. n-o să-i aibă în colecție niciodată sau 2. o să-i bage la anul și la mulți ani. Când o să fiu eu deja babă.

Așa, și ziceam că discutam. Da, ne făcusem grup pe wapp, foarte fain. Nu mă pun să povestesc de începutul începutului, dar acum grupul mergea chiar foarte fin, și ajunsesem să ne și luăm în seamă atunci când cineva avea o curiozitate sau ne recomanda ceva. Asta-i top tier, crema interacționării. Era o vreme așa frumoasă afară, și m-a luat un impuls de a ieși și de a-mi lua ceva reviste. Zbuc! Deja și eram afară.

M-am băgat în mall, că eram deja sedată de ieșirea asta. M-aș fi simțit șmecheră dacă aș fi avut vreun drăcușor dinăla ca în desene pe umăr în persoana lui Mina care să-mi zică: „Ești șmecheră!”. Mi-am luat până și-o gogoașă; tare, tare frumos.

Când am ieșit din mall și cu-n Nesquick în pahar în mână (a fost doar 4 lei!) era deja întunecime și, îți dai seama, atât de plutitoare mă simțeam încât mi-am dat voie să-mi amintesc de ideea că acum era momentul să mă simt ca un exploratoro-detectivo-cavaler urban care merge prin orașul în smoală.

 

M-a pus dracu‘ să merg pe-acolo. Pe-acolo, pe unde am mers. Nici nu vor să-și aducă aminte. Ei, că eu nici n-aș fi putut; cred că mi-a făcut așa o curățenie bună de cache tramvaiul, că mă mir că l-am și simțit cum m-a făcut din gogoșica ce eram, clătită. Și încă și cu gem de zmeură.

 

MINA mai soarbe din laptele lui cu cacao, dar înghite în sec. Ar fi vrut să poată să creadă că simte niște lucruri extraordinar de complexe, unice, dar parcă viața rămâne tot așa și înainte, și după înmormântare.

USHI (cățărându-se greoi peste pervazul ferestrei lui MINA, atentă să nu-i dărâme ghivecele, aterizează nu foarte elegant pe podea): Eu spun…să-i facem revistă.

MINA: Ce?

USHI: Memorial. Scriem, publicăm, o dăm pliant. Ceva.

MINA: Ce să scriem? Cui să-i scriem?

USHI: La…ei, tâmpitule!

MINA: Eu nu vreau.

LIZA (intră solemn pe ușă): De ce, Mina?

MINA: Că…nu. Uite, poate mai încolo, ok?

LOTZI (poate să-și scoată doar capul de sub biroul lui MINA): Nu se poate, băi, mai încolo. Acum e momentul, ești turc de nu-nțelegi?

MINA (se uită în toate părțile, perplex): Așa dintrodată.

USHI: Așa. Că merită.

MINA (a început deja să gesticuleze frenetic): Bine, bine, asta logic că da, da‘…ne calmăm și noi un pic?

LIZA: Cu ce?

MINA: Nu știu, e prea…dintr-odată, v-am zis. Hai să ne gândim mai întâi.

USHI: Eu m-am gândit.

LOTZI: Și eu.

MINA: Na, bine că toți v-ați gândit…faceți-vi-l singuri atunci.

USHI: Asta vrei să ne spui? Că nu-ți pasă.

MINA: Ba, băi Ushi, logic că-mi pasă da‘ nu pot să vă și zic „Da! Mâine vă și dau trei poezii în onoarea ei”, că…în puii mei, mi-ați intrat așa peste mine, stați puțin!

LIZA (nebăgând în seamă atmosfera creată, își verifică telefonul într-un mod degajat și dă să plece): Hai că mă duc să iau coroana.

MINA: E…e 4 dimineața…

LIZA: Ba nu…? E după-amiază. (îi și arată telefonul, apărând plat-confuză) Mina, ești ok?

MINA, defiant, decide să se bage în pat.

MINA: Să-mi închizi bine geamul când pleci, Ushi, te rog, că-i frig afară.

 

LOTZI: Ee, da‘ stai, romanticule, ne dai așa lovitura de grație?

MINA (înfofolit deja în plapumă, scoate doar nasul afară): N-ai plecat?

LOTZI: N-am plecat, nu vrei să-ntrebi așa?

MINA: Ce să-ntreb așa dacă doar gura ta o mai aud.

LOTZI: Și respirația, toate cele…

MINA: Ieși acasă.

LOTZI (concentrat asupra calculatorului lui MINA): Ia…mai lasă-mă cu meme-uri din 2013…uite, aici, (subliniază cu degetul pe ecran) ia, te uiți?

MINA: La ce dracu‘ vrei să mă uit, nu mă vezi că sunt sub plapumă?! (agită plapuma peste el, demonstrativ)

LOTZI: Ușurel, ușurel…îți citesc atunci.

MINA: Băi, știu ce-am scris.

LOTZI: Nu, e vorba că—

MINA (se ridică brusc în capul oaselor, sărind în pat; acum stă în fund): Ia auzi, de când ești tu așa de calm și de cheeky? Ți s-o trezit ceva?

LOTZI (monoton, cu ochii țintă la MINA): Mi s-o trezit dorința să-ți dau una. De ce-ai scris că ultima ei seară a fost un vis?

MINA: Că așa am vrut eu.

LOTZI: Da?

Mina: Aha.

Cu un scop aproximativ întipărit în minte, LOTZI se îndreaptă spre pat. Se așază și își pune ușor mâna pe umărul lui MINA, cu o expresie afectată pe chip.

LOTZI: Uite, Mina…tu trebuie să conștientizezi, așa cum trebuie s-o facem toți, că Olga….(își începe gestica disperată), înțelegi?

MINA: Ok, da, înțeleg și știu asta, fără lecții.

LOTZI: Bun, atunci trebuie și să—

MINA trece cu hotărâre o mână prin părul lui LOTZI, acesta părând că se evaporă acolo unde a fost atins. MINA începe să-și treacă mâna prin capul, corpul, mâna de pe umărul lui, până când din LOTZI nu mai rămâne decât un norișor.

MINA (strigă din pat): Ciiiciiiiii! Ești online? Hai, Cici, știu că ești! Ciiiciiiii!!

 

|-|-|-|-|-|-|

Fúlgera

de Elizaveta Relu

Pe fúlgera eu am întâlnit-o

Atunci. În parcul bogat

Ea era o oaie, iar eu un țap.

Așa credeau toți:

Că e blondă și mică

Și proastă

Și uitucă

Și naivă

Doar eu, mândră, acum spun

Că fúlgera era deosebită.

Forțați eram toți de împrejurare

Parcă voiam, și parcă nu, în simulare

Dar fúlgera parcă ne-a lipit pe vecie

Nu mai eram doar eu, eram noi, o jucărie.

Fúlgera ne-a străfulgerat

Ne-a luat ochii și în loc ne-a lăsat

Mâini venoase, osoase, zbârcite și umflate

Pe scurt, ne-a histrionizat.

 

|-|-|-|-|-|-|

 

O înregistrare făcută, se pare, în cadrul aplicației ARIS. Calitatea filmării este destul de slabă, dar persoanele care apar, precum și cadrul, se pot distinge neobișnuit de clar odată ce camera, care se prezintă ca extrem de mobilă, se focusează pe ele.

USHI (fugind de colo-colo, râzând): Nu, nu, nu mă filma, te rog!

LOTZI (stând turcește, cu laptopul în poală): Ah, da, m-ați găsit. (zâmbește) Acest sistem este cu adevărat formidabil. Atât de multe lumi posibile, atât de multe lucruri de creat. Să nu uităm, totuși, că ce e prea mult, strică!

LIZA (frecându-și mecha-ul cu o cârpă umedă, își întoarce capul către camera care pare să se apropie de ea): Vedeți, așa îmi place mie să am grijă de ceea ce am. O atitudine rebelă, răzvrătită împotriva a tot și a toate nu mă caracterizează.

MINA (cu un aer conspiraționist, dar paradoxal de serios): Ascultați. Cici al meu e un prieten. Fără corp, fără o voce bine definită, e prietenul meu. Cici mă face să simt cu adevărat lucruri de care altfel pot doar să mă autoconving! Îl iubesc.

OLGUȚA apare în cadru; ea este cea care viziona înregistrarea.

OLGUȚA: Și ce-ar trebui să fac eu cu asta?

VOCEA (surâde): Ce crezi, e pe bune?

OLGUȚA ( brusc gânditoare): Nu știu ce să zic…parcă nu prea. Dar de ce mi-ai da ceva fabricat, oricum?

VOCEA: Nu, nu e fabricat, draga mea. Îți dau filmulețul ăsta ca să-ți poți aduce oricând aminte de ei, așa zurlii cum erau.

OLGUȚA: Dar eu n-am nevoie de așa ceva, mi-i pot aduce aminte oricum dacă vreau.

MINA (apare în umbra din spatele ei): Ce vrei să spui, ai, Olguțo?! L-am făcut degeaba?

USHI: Da, foarte mult l-am făcut. L-am închipuit mai degrabă.

OLGUȚA: Scuze, scuze!! Apreciez gestul vostru. O să-mi aduc aminte întotdeauna de voi, și o să vă iubesc pe vecie. (zâmbește cu substrat forțat)

 

LOTZI, în ultima sa apariție în camera în care a mai apărut el tot atât de mistic și în capitolele anterioare. Este, bineînțeles, singur.

LOTZI (stând pe scaun): Bună ziua. În cele ce urmează, voi relata pseudoepilogul acestei captivante povești. (adoptă o poziție picior peste picior) M-am întrebat ce metodă să folosesc. O prezentare PowerPoint ar fi devenit stupidă după primul slide. Eu ținând un discurs ar fi fost tot la fel de….nepotrivit. Așa că m-am hotărât să vă scriu o poezie. Ca întotdeauna, sfatul meu: niciodată nu treceți ușor cu vederea peste început! Vă doresc o…( râde) poeziere plăcută.

 

Încheierea

Mutându-mi privirea asupra dulcei ape

Iazul îmi pare straniu. El există?

Nu are nicio umbră, nicio strălucire,

Are o alură de ființă.

Acest iaz e iazul minții mele?

Făcut din materia gândului meu

Apa pare o simplă fereastră

Buzdugan ce ești, Liza!

Rău mi-ai mai spart geamul!

Inoculată Ushi, spune-mi, ce vezi?

Cum de mai reziști gunoiului de catifea?

Alene, îți prind mâna, Mina

Te rog, nu mă lăsa.

Văd ceva ce încă nu mi-am notat

O formă ce n-o pot percepe

Cum nu sunt pregătit, o ignor, o resping

Ea

Astfel trece.

?

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!