Pentru luna octombrie am pregătit lecturi din cel mai recent număr al Gazetei SF.

Pedeapsa lui Gin Min, Yuka Brevy, Gazeta SF # 88

Povestirea începe cu un chinez părăsit de soție din pricina sforăiturilor. Personajul cu pricina dezvoltă o manie pentru propriile sforăieli, devenind un star al rețelelor de socializare, prin studiile pe care le face asupra horcăielilor sale nocturne. Soția, deși este atinsă de faima fostului partener, nu se întoarce la acesta pentru că, ni se spune în povestire, are ceva mai important de făcut. Ce anume era mai important pentru ea, mă tem că nu vom afla din simpla parcurgere a textului.

În continuare asistăm la o serie de evenimente misterioase, toate pornind de la înregistrările accidentale ale unui sunet metalic pe casetele cu sforăieli, de parcă Gin Min era singurul individ al Galaxiei în stare să înregistreze nonstop chestii. Orizontul evenimentelor culminează cu, surpriză!, o invazie extraterestră. Scenariul este neverosimil în predictibilitatea lui, de la un cap la altul.

Ce salvează povestirea sunt pulsiunile alcoolice ale personajului principal, inspirat descrise în pasajul următor: Cu băutura o lăsase moale. Avea o săptămână pe an în care se făcea criță, ca să-i fie rău și să nu mai bea până anul viitor, când ajungea iar în săptămâna destinată comei alcoolice. Viciul scandalos aduce o pată de culoare unui portret plat, fără expresie. De asemenea, mi-a plăcut descrierea minuțioasă a extratereștrilor, precum și ideea ultimelor paragrafe. Dacă ar fi insistat puțin pe tensiunea despărțirii și ne-ar fi oferit câteva detalii asupra legăturii sinuoase dintre cei doi soți, s-ar fi obținut acel plus de verosimilitate necesar oricărui demers narativ.

 

Să numeri perle, Cezarina Anghilac, Gazeta SF #88

Suntem duși într-o societate în care cuvintele sunt eliminate ca însemnătate, din pricina conflictelor și a războaielor pe care le-au iscat. Avem, astfel, de-a face cu personaje-numere, într-o lume în care delictul cel mai mare este să citești cărți.

Scenariul propus aduce întrucâtva cu Orwell și-al său 1984, însă impresia mea este că autoarea și-a prăbușit textul sub importanța misiunii asumate. Nu am reușit să vizualizez deloc personajele-numere, nu există tensiune narativă în text, nu există intrigă, punct culminant sau deznodământ, doar o însăilare obositoare și mult prea lungă de dialoguri, din care multe duc înspre piste false. Nu există preocupare pentru descrieri, cel puțin cât să putem vizualiza importanța numărării până la +Infinit sau cea a reducerii la Zero ca element punitiv suprem.

O misiunea mult prea grea pentru mijloacele de expresie ale autoarei, să recreezi o lume fără cuvinte, prin intermediul… cuvintelor. În cele din urmă, Povestea este o doar plăsmuire a trecutului, nimic din ce se spune în ea nu reprezintă adevărul sau calea cea neabătută spre +Infinit. Dimpotrivă, ea te abate spre hățișul cuvintelor, al sensurilor și simbolurilor ascunse, al subtilităților corupte, îndepărtându-te astfel de numărătoarea sacră, de concret și simplu. O spune autoarea însăși, inserând în textul narațiunii elemente specifice eseului, într-un melanj compozițional din care, eu unul, mărturisesc că nu am înțeles nimic.

 

Invazia, Kodruyana, Gazeta SF #88

Ne aflăm pe o planetă misterioasă, cu doi sori legați printr-o centură de asteroizi, unde un băiețel fermecat de frumusețea lucrurior din jur învață să zboare.

Deși scenariul propus este înțesat de paradoxuri greu acceptabile (exemplu: invazia extraterestră se produce prin ecranele stinse ale televizoarelor), mi-a plăcut mesajul optimist al povestirii, precum și atenția autoarei la detalii. Textul are o frumusețe aparte, atât în ceea ce privește bogăția de imagini asociată celor doi sori, cât și legat de specificul arhitectural aparținând caselor sau edificiilor publice.

Narațiunea ar fi meritat, spre final, extinsă, astfel încât să putem descoperi și singuri care sunt intențiile extratereștrilor raportat la ceea ce se dovedește a fi o colonizare fortuită. Restrângerea spațiului descriptic în ceea ce privește dezvoltarea epică a textului ar fi sporit tensiunea dramatică, accentuând realismul necesar ilustrării credibile a invaziei.

 

Arca Doi – Fluturii apocalipsei, Mihail Toma, Gazeta SF #88

Echipajul navei stelare Arca Doi ajunge în proximitatea unui ciorchine de stele, unde personajele experimentează tot felul de transmutații ale sufletelor și de metamorfoze influențate de ființe extraterestre cristaline.

Textul abundă în personaje pentru care nu există un minim al descrierii și în dialoguri care obosesc prin lungime. Neglijențele estetice nu sunt puține, atât în ceea ce privește dialogurile, cât și elementele descriptive adiacente; am reținut, cu titlu de exemplificare:

− Mă fac că n-am auzit. Scoală, n-auzi?

− N-aud nimic. Vreau să dorm, scoală-mă peste o săptămână!

(…)

Presiunea creștea pe măsură ce se trezea, strigăte de ajutor, șoapte de alcov, gemete de moarte, o cacofonie de sentimente se năpusti asupra lui.

(…)

− Nu simți nimic?

− Ce să simt? Simt că mi-a căzut toată automatizarea, asta simt… vă sun de un sfert de oră. Voiam să urc, dar lifturile nu merg…

 

Textul, care adună puncte bune în ceea ce privește originalitatea arhitecturii spațiale și vastitatea conceptelor vehiculate, ar putea fi îmbunătățit semnificativ dacă ar avea câteva personaje care să ancoreze angrenajul epic, oferindu-ne un minim de dinamism în ceea ce privește intriga sau deznodământul povestirii. Altfel, rămâne o înșiruire destul de lungă de idei, dialoguri, nume și concepte care, în absența unor artificii de tehnică narativă, nu spun mare lucru, oricât de zgomotoase ori alerte se lasă însăilate pe hârtie.

 

Printre zeii nopții, Radu Filip, Gazeta SF #88

Povestirea surprinde prin elementele steampunk și urban fantasy care se îmbină într-un mod original, rezultând un text reușit, plăcut lecturii mai ales prin frumusețea detaliilor descriptive.

Un fost mercenar se reface în Anglia, în urma unei misiuni eșuate în deșerturile Arabiei, unde intrase în slujba unui negustor de cristale încărcate cu energie extraterestră. Aceștia, refugiați de pe o lume distrusă, reușesc să ia formă umană, oferind în schimbul ospitalității, acces la tehnologii avansate de stocare și utilizare a energiei.

Capcanele demonice ale deșertului amintesc de Steven Erikson și ale sale Cronici Malazane. Monștrii sunt descriși în cele mai mici detalii: Fulgerele și praful de pușcă împânzeau atmosfera dar, printre ele, am reușit să îmi fixez ochii asupra bestiei. Era o creatură a cărei formă se schimba de fiecare dată când o priveam. Un leu încornorat cu coadă de scorpion. Apoi un urs alb, pătat de sânge, cu șase membre ce mai mult pluteau deasupra nisipului decât pășeau pe el. Acesta a luat forma unui lup care mergea în două picioare și cu membrele din față ca niște aripi de liliac se avânta asupra oamenilor ce trăgeau de zor în el, încercând să îi înșface cu colții săi imenși. Îmi era greu să îmi dau seama dacă acelea erau formele adevărate ale demonului (…) Schimbările de situație nu lipsesc, corabia negustorului căzând pradă intrigilor și lăcomiei. Ororile nocturne abat asupra oamenilor și extratereștrilor însărcinați cu paza convoiului tot soiul de blesteme. Puținii supraviețuitori sunt marcați pe viață de atingerea demonică a deșertului, iar negustorului i se pregătește un deznodământ pe măsura lăcomiei sale nesfinte.

O povestire captivantă, cu un bun ritm narativ, cu personaje clar conturate și decoruri inspirate, toate creionate prin imagini puternice, rafinament și originalitate.