Pentru luna noiembrie Gazeta SF ne-a pregătit cinci povestiri, le voi analiza în ordinea prevăzută de cuprinsul ediției online.

1. Cai verzi pe pereți verzi – Victor Cilincă

Un text foarte scurt, despre un supraviețuitor și doi extratereștri din cale-afară de friguroși. Chiar dacă dimensiunea redusă a prozei ar fi putut facilita o administrare atentă a elementelor stilistice, nu scăpăm de aliterații inoportune, cum ar fi:

clădirea… plutea! La doar un deget de deşert, dar plutea!”

Deznodământul mi s-a părut insuficient exploatat/explorat, așteptăm alte continuări.

2. Out nihil MS 408 – Aurelia Chircu

Trei povești se succed cu repeziciune, deși în perioade istorice diferite. Suntem plimbați înainte și înapoi pe linia timpului, aduși din spațiul cosmic în Viena medievală, trimiși apoi în SUA contemporană. Finalul este reușit, mi-a plăcut textul pentru că îmi aduce aminte de Atlasul Norilor, dar și pentru îmbinarea poetică, misterioasă a unor concepte precum androizii, explorarea spațială, cărțile rare, ocultismul.

3. Teoria Nimicului – Antoaneta Antonov

Cam fără voia noastră suntem prinși în mijlocul unor discuții savante despre nașterea Universului, într-un sanatoriu. Vocabularul științific devine dens, obositor, plicticos, la un moment dat textul își pierde complet ritmul și miza dispare într-o avalanșă de concepte științifice și filosofice greu de urmărit. Doi dintre protagoniști joacă șah, acesta fiind elementul salvator al narațiunii, căci îți distrage atenția de la conceptualizare către un fir narativ palpabil, făcând parcurgerea frazelor științifice mai ușoară. Finalul aduce prospețime și creșterea de ritm mult așteptată, de asemenea un plus este reprezentat de eleganța și calitatea scriiturii. Mi-aș dori să recitesc acest text cu o structură mai suplă, mai aerisit, fără să mă ia durerea de cap de la prea multe Big Bang-uri și universuri paralele pe centimetru pătrat, ca de exemplu:

“Deci nu va exista o implozie propriu-zisă, ci doar un nou Big Bang, un nou început care poate fi total diferit față de precedentul. Și asta numai în situația în care universul nostru nu e mărginit de ultima panglică. Sau la fel de bine, panglicile pot fi dispuse într-un cerc închis, precum cepurile unui butoi, și avem un continuu de Big Bang-uri în lanț”.

4. Prins în capcană – Gabriela Beatrice Moisescu

Mai multe fete ajung accidental într-o cabană părăsită, unde găsesc o carte veche de vrăji, care le îndeplinește dorințele. Peste ani, una dintre ele devine scriitoare de succes și finalizează un roman prin uciderea imaginară a unei fetițe. Din nefericire, deznodământul romanului își găsește corespondentul în viața reală, atrăgând moartea fiicei. Ideea mi se pare interesantă și este exploatată inspirat până la final. Textul, deși lung, se parcurge ușor, însă mi-aș fi dorit mai puține artificii de Hollywood, cel mai la îndemână este să creezi decoruri urban-fantasy luate cu împrumut din industria cinematografică americană – e păcat, pentru că, spre exemplu, scriitorii de secol XIX depășesc cu mult posibilitățile creatorilor de film din punct de vedere al mijloacelor artistice de ilustrare a peisajelor întunecate și gotice.

Ar fi fost oportună o focalizare mai bună asupra motivației personajelor, înainte ca narațiunea să devieze într-o construcție horror cu sânge din abundență. Deși textul este scris cu atenție și frazele nu sunt încărcate inutil cu descrieri sau prețiozități gratuite, am întâlnit (rar, ce-i drept) și neglijențe de genul:

“În plus, observase că, uneori, câinele se uita minute în şir în gol, nu lătra prosteşte prin casă sau se rehotăra brusc, schimbând uneori direcția atât de brusc, încât aproape că se împiedica.”

, ceea ce mă îndeamnă să cred că textul se mai poate îmbunătăți din punct de vedere calitativ.

5. Koa, nașterea unui zeu – Ștefan Decebal Guță

După câteva texte nihiliste sau horror, mi-a picat bine o povestire despre supereroi. Koa este un surfer din Hawaii (iarăși păcatul abundenței de filme hollywoodiene, în detrimentul lecturilor de tot felul) care descoperă o abilitate de care nu este prea încântat. Până aici toate bune și frumoase, autoironia se îmbină oportun cu intențiile bune, dar care nu produc întotdeauna efectul dorit de către supereroul nostru, care ne oferă și un inspirat autoportret:

“Eu mersesem acolo ca justițiar și ghici ce, eram ca Mr. Bean combinat cu Austin Powers!”

Din nefericire, finalul păcătuiește prin abundența superputerilor acumulate fără efort, ceea ce conduce invariabil la dispariția oricărei tensiuni, textul rămâne plat, în pofida țopăielilor personajului principal, fără deznodământ credibil. Nu l-am putut interpreta nici în perspectivă alegorică, datorită prezenței unor chei ciudate de rezolvare precum:

“Fiind născut și crescut în Hawaii, din părinți hawaieni, aveam un bunic sau străbunic, ceva acolo rudă, care murise în atacul de la Pearl Harbour. Eram îndoctrinat absolut.”

“Poliția îl căuta pe Kane, FBI-ul îl căuta pe Kane. CIA era pe urmele lui Kane. Toată lumea fugea după poveste, după justițiar sau după celebritate. Nu îmi păsa. Adică mă simțeam bine în acea poziție, dar nu era important pentru mine.”

Am avut senzația că până și vocea naratorului devine copleșită de importanța propriei misiuni. Din păcate mintea mea perversă nu a putut scăpa de o serie de asocieri licențioase, ce răsar la tot pasul în text:

“– Frate, ce ai face dacă ai avea superputeri, să zicem ceva stupid ca săritul?

– Adică? Ce ai fumat, Koa? ăsta era Henry-grăsunul.

– Adică. Nu, pe bune! Ce ai face dacă ai avea super-puterea de a sări în aer câțiva metri?”

Koa Kane e peste tot, până la stele, iar zeificarea reprezintă o miză prea mică în fața unui asemenea destin:

„Acum… acum sunt zeu și acum eu chiar decid cine trăiește și cine moare. Eu sunt șeful aici. Asta e planeta mea și nimeni nu mi-o poate lua. Mulți au încercat și tuturor le-am sfărâmat teștele sub talpa mea.

Țeste, tește, degete, dește, Koa, Koane, coane, coa’, Kane, nu mai contează…