Căpitanul

O Istorie a anticipaţiei româneşti, deja realizată. O Enciclopedie a anticipaţiei româneşti, în curs de realizare, sub ochii noştri. O mare Antologie a anticipaţiei româneşti, de la începuturi până în prezent, care va însuma douăsprezece sau patrusprezece volume, nici nu mai ştiu. Nu în ultimul rând, o impunătoare Operă proprie, însumând şi aceasta nenumărate volume. Și, pe deasupra, o activă și neîntreruptă prezenţă critică şi charismatică în “mişcarea SF” din România, pe tot parcursul ultimelor cinci decenii (o jumătate de secol!…). […]

Mircea Opriță străbate anii și deceniile asemeni unui destoinic căpitan de navă spațială, căpitan de lung parcurs, cu un suflu de cursă lungă. Nu știu dacă aș putea azi găsi un cuvânt mai bun de spus, drept care țin să-l repet, în încheiere, și acum : Cu un suflu de cursă lungă ce ştie să-şi menţină echilibrul şi pasul egal de-a lungul sutelor de pagini; disponibil şi deschis la noutate şi diversitate, dar percepându-le mereu obiectiv, ponderat, cu egalitate de spirit şi fără umoare sau parti pris; ştiind să păstreze nuanţa şi relativismul în judecăţi ce se impun totuşi ca definitive; gustând picanteria şi aberaţia, când le întâlneşte, cu un hieratic şi ambiguu surâs de mandarin oriental ce observă cu acuitate contingentul dar rămâne deasupra lui – autorul Anticipaţiei româneşti ştie crea şi comunica senzaţia că îşi domină suveran domeniul : departe de a se lăsa dominat şi sufocat de un “material” altfel imens şi stufos, despre care “ştie tot şi ceva pe deasupra”, el este “cunoscătorul”, expertul pe care nimic nu-l poate surprinde şi amăgi, pentru că a văzut tot, a citit tot, a răscolit şi a scotocit peste tot, nu i-a scăpat nimic şi n-a uitat nimic: el este căpitanul care-şi cunoaşte, aşa zicând, echipajul cu care se află îmbarcat la bordul aceleiaşi nave, Anticipaţia românească, de la primii veterani până la ultimii recruţi.

Amintindu-ne, analogic, de serialul TV Star Trek şi de echipajul navei Enterprise, condus cu mână sigură dar nu de fier de către căpitanul Jean-Luc Picard, vom înţelege, cred, cu toţii de ce, în Enciclopedia sa şi a lui John Clute, Peter Nicholls constată, pe drept cuvânt, că «pentru succesul serialului Star Trek: The Next Generation meritul revine în mare parte anumitor membri ai distribuţiei, esenţialmente actorului britanic Patrick Stewart, fost societar al prestigioasei “Royal Shakespeare Company”, care susţine rolul Căpitanului Jean-Luc Picard, căpitanul navei “Enterprise”, cu brio, cu vigoare şi cu o impresionantă gravitas.» Nu mai e nevoie, desigur, să glosez pe marginea efectului de stil pe care-l introduce, în contextul englez (“with impressive gravitas and vigour”), forma latinească a cuvântului “gravitas”.

N-aş putea găsi un cuvânt mai potrivit şi o sintagmă mai adecvată pentru a rezuma impresia de lectură pe care, mutatis mutandis, o lasă Anticipaţia românească a lui Mircea Opriţă. În plină cursă, azi, pe drumul început în urmă cu peste un secol, Anticipaţia Românească are un Căpitan!

Cornel Robu, revista Helion, nr. 1-2/2013


În pragul celui de al patrulea sfert de veac

Mă întreb uneori cum ar arăta anticipația românească fără contribuția lui. Există bineînțeles o întreagă pleiadă de autori din mai multe generații succesive, există critici și eseiști, există abordări ale istoriei locale a genului, o dovedesc de altfel chiar cărțile lui Mircea Opriță, dar abia prin consistenta lui operă capătă tot acest domeniu profil și structură, îi sunt puse în evidență înrudiri interne și legături cu lumea mare a științificțiunii (ca să folosesc termenul propus de Cornel Robu, alt patriarh al nostru). Nu mai vorbesc de propria sa producție SF, una dintre cele mai inspirate, mai bogate tematic și mai elaborate stilistic, de la Întâlnire cu Meduza la multiplu premiata Călătorie în Capricia. Un paradox, explicabil totuși, face ca tocmai opera lui să fie lipsită de o reflectare pe măsură în repetatele analize retrospective pe care le dedică el literaturii românești de anticipație. Tare aș fi vrut să văd ce ar scrie Mircea Opriță despre scrierile lui Mircea Opriță…

Bineînțeles, despre el și cărțile lui au scris alții, există o întreagă bibliografie critică, i-au fost acordate premii literare, distincții, titluri onorifice; cred însă că mai tinerilor săi confrați le revine măcar acum misiunea de a-i dedica un studiu monografic serios, atotcuprinzător, spre a-l situa la locul meritoriu care i se cuvine în templul imaginar al literaturii române. (Iar când zic asta, mă refer și la depășirea persistentei, regretabilei desconsiderări de către mediul academic din țară a SF-ului, atitudine de mult căzută în desuetudine pe alte meridiane, mai cu seamă în lumea anglo-saxonă.)

După parcurgerea cu succes a trei sferturi de veac, dragă Mircea, îți doresc un al patrulea sfert nu mai puțin prolific, cu sănătate și succes! La Mulți Ani, prietene!

Gheorghe Săsărman


Mircea Opriță, dincoace de sf

Și ficțiunea lui Mircea Opriță – științifică ori epică – din ce în ce se consolidează mai cu temei în zodia aceasta a unei poziții complex-relativizante dar și stringent lucide care cred că e și a lui Swift. Cina, se vede bine, e scrisă de un specialist al SF care-i și cititor asiduu al lui Swift, al romanelor lui Voltaire, al încărcatelor cu sensuri opuse povestiri unde H.G. Wells a urmărit și el fluctuanta linie despărțitoare dintre utopie și antiutopie.

Pe linia aceasta a unor Swift, Voltaire, Wells (ori și Mark Twain) ne vine brusc (dar și foarte logic) înainte o pagină întru totul remarcabilă a Cinei, o pagină care constituie poate și cheia romanului-fabulă și-i lămurește sensul. Romancierul-autor de SF observă că toți romancierii ori nuveliștii de SF săvârșesc aceeași capitală eroare: trasând viitorul iau în considerație numai inteligența și valorile pozitive ale ființei gânditoare. Prin anticipație zăresc o supracivilizație, o supratehnicitate, o suprainteligență, un supraom înzestrat cu imense calități. Dar cu prostia ce fac? Cu această și ea formidabilă putere a firii și a societății omenești? (Ori și cu invidia, cu vrajba, cu meschinăria, cu bănuiala, cu celelalte trăsături înscrise în urzeala prototipului?) O pierd cu totul din vedere, o nesocotesc de parcă nu aduce în scenă o realitate deloc mai puțin consistentă și primejdioasă decât turpitudinea, răutatea, dușmănia. De fapt ea „nu este decât antonimul dialectic al inteligenței, termenul de contrast în lipsa căruia nici valoarea inteligenței nu s-ar putea revela”. Și Mircea Opriță prevestește, paralel cu supracivilizația, o supraprostie. Și exclamă: „Există loc și pentru proști în Utopia!”, trăgând deșteapta și inevitabila concluzie: „Iată ce ar trebui să înțeleagă puriștii inteligenței, care vor neapărat să ne facă să credem că în viitorul omului se va eterniza exclusiv spiritul lui Prospero și în nici un caz sminteala nătângă a lui Caliban.”

În lumina realismului acestuia psihologic și a clarviziunii acesteia cerebrale, întreaga povestire se îmbogățește cu perspective și înțelesuri noi. Își dezvăluie adâncimea inițial tăinuită (poate) de aparentul badinaj reportericesc. A! nu, Mircea Opriță nu-i un simplu umorist comod, un exeget acru-dulce al vieții urbane cotidiene asupra căreia apasă întregul blestem al aglomerației, promiscuității și uniformizării (fără a uita prostia și toate celelalte suprasecreții mai sus menționate). E un analist hotărât a nu se da lesne în vileag, a mânui firele cu multă discreție, a concede marionetelor
sale cât mai deplină libertate, însă capabil, când voiește, să formuleze adevăruri ineluctabile și să le exprime răspicat. Spre satisfacția iubitorilor de prorociri complete și de realitate nesulemenită; spre confuzia, rușinarea și amuțirea profesioniștilor unui optimism nerod, orbilor de bună voie și căutătorilor în stele care nu iau aminte la gropile din fața lor, deși de multe ori ei înșiși lor și le-au săpat.

Nu cumva istoria omenirii, după citirea Cinei celei mai lungi, ni se arată ca neostoita luptă dintre inteligență și prostie și nu cumva capătul în acest proces evolutiv atârnă de putința infirmării amarnicei constatări a unui gânditor politic european: „Ce păcat că puterile cerești care au pus o limită inteligenței omului nu au pus o limită și prostiei aceluiași”? Ori și de tăria încrederii în posibilitatea omului de a rezista agresiunilor absurdului ridicând împotrivă-le sănătatea sa mintală, aceea care, după spus unui scriitor englez contemporan, și el demitizant de utopii, nu se pierde atâta vreme cât suntem în stare a proclama că doi ori doi fac patru?

N. Steinhardt, Mircea Opriţă, dincoace de SF, în „Familia”, nr. 6, iunie 1987


Mircea Opriță, călătorie și popas

Am primit ediţia a doua, revăzută şi adăugită, a Anticipaţiei româneşti de Mircea Opriţă de la Marcel Luca, acum câțiva ani. Cred că Marcel Luca voia să-mi atragă atenţia, în modul cel mai blând cu putinţă că n-am scris nici de prima ediţie a acestei cărţi şi nici despre cea de a doua, apărută în 2003. Şi îmi atragea atenţa, prin acest admirabil cadou, că sunt nominalizaţi „în această istorie nesofisticată a Anticipaţiei româneşti” Ovidiu Şurianu, Mircea Şerbănescu, Mandics Gyorgy, Viorel Marineasa, Marcel Luca, Lucian Ionică, Duşan Baiszki, Costel Baboş, Dorin Davideanu,
Constantin Cozmiuc, Silviu Genescu, Cotizo Draia, Gyorfy Georgy, Lucian Vasile Szabo, Daniel Vighi, Cornel Secu, Radu Pavel Gheo, Laurenţiu Nistorescu, Antuza Genescu, Laurenţiu Cerneţ ş.a. Înainte de mine şi de Alexandru Ruja, Mircea Opriţă a realizat o adevărată istorie a literaturii din Banat, oprindu-se nu doar la numele consacrate (Mircea Şerbănescu, Laurenţiu Cerneţ, Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Radu Pavel Gheo) ci și asupra celor care, în literatura de frontieră, propun iniţiative originale. Îşi câştigă autoritate între confraţii genului. Meritul autorului este de a se fi oprit asupra tuturor celor care, în anticipaţia românească, au propus pagini demne de atenţie. Mircea Opriţă scrie, după lecturi foarte întinse, o Istorie alternativă a literaturi române. Merita anticipaţia românească acest efort? Fără îndoială, merita acest eroism al lecturii, cercetării, acest devotament faţă de un gen în care şi Mircea Opriţă a propus cărţi demne de atenţie.

Cornel Ungureanu, revista Helion, nr. 1-2/2013


Semnul nemuritor al Licornului

Când eram mic, iar Mircea Opriță era tânăr, i-am citit, prin 1980, ”Semnul Licornului”, o poveste despre nemurire.

Anii au trecut, eu am îmbătrânit. Calendarul mi-a arătat acum cinci zile c-am împlinit 49 de ani.

Totuși, pot spune că două lucruri nu s-au schimbat din copilăria mea: ”Semnul Licornului” e la fel de frumos, iar domnul Mircea Opriță la fel de tânăr.

Sunt mândru să-i fiu contemporan, sunt bucuros de fiecare dată când pot să-i vorbesc, sunt aproape uimit să-i strâng mâna care a scris atâtea povești. Da, am ajuns prieten cu domnul Opriță. Cred că asta face parte din procesul acela inevitabil prin care pierdem din viață, dar câștigăm înțelepciune.

La mulți ani, Maestre!

Fie ca timpul să treacă la fel, mai departe, iar ”Semnul Licornului” și cel care ni l-a adus să rămână pururea tineri!

Liviu Surugiu


Unde se termina Pamântul

În continuare aș vrea să-l calific pe prietenul Mircea Opriță ca fiind „cel dintâi“. Dintre personalitățile actuale ale literaturii române, îmi este greu să mai identific pe altcineva cu atâtea calificări precum maestrul Opriță: scriitor, critic, istoric literar, eseist, organizator. Poate un alt Mircea: să zicem Cărtărescu, dar cel din de-al doilea nu se aplică atât de bine domeniului science-fiction și fantasy precum Opriță.

Într-adevăr, Mircea Opriță este un romancier mai puțin prodigios decât Mircea Cărtărescu; dar Istoria anticipației românești (2007) și Enciclopedia anticipației românești (2016 și 2017) a lui Opriță sunt opere mult mai bine structurate și mai aplicate decât Istoria postmodernismului românesc a lui Mircea Cărtărescu (1999), mai ales că au de profitat de pe urma prestațiilor anterioare ale celui dintâi legate de utopie sau distopie. Mergând mai departe, culegerea de povestiri Figurine de ceară (2004) a celui dintâi este comparabilă cu Nostalgia (1993) lui Cărtărescu.

Să nu ducem comparațiile până la absurd, dar îmi pare rău că Mircea Opriță nu este la fel de bine cunoscut de români precum Mircea Cărtărescu. În orice caz, scriitori ca aceștia te fac să fii mândru de postura de vorbitor al limbii române. Făcând science-fiction prin viu grai sau în scris am cunoscut oameni neuitați ai science-fiction–ului românesc precum Dan Merișca, Mihail Grămescu sau Ion Hobana – în preajma cărora am cunoscut prietenia. Ce să mai spun de Mircea Opriță? Deși între vârstele noastre biologice este distanța unei schimbări de viziune (nu chiar o generație, ci mai degrabă o promoție – două), avem accesul la un set comun de valori culturale și sociale și sper să mergem pe același drum până la capătul Pământului. Și să comentăm critic unde se termină Pământul și începe universul.

George Ceaușu


Gulliver în Capricia

Ideea întregului e de mare clasă, aşa cum e şi realizarea literară. Opriţă e un maestru: al socioperspectivelor utopice sau utopizante, al ironiei, al detaliilor mucalite, vesele şi nu în ultimă instanţă al echivalenţelor lexicale şi al onomasticii. Din păcate, nu mulţi ştiu de roman; într-o cultură literară mai bine aşezată decât a noastră, el ar fi fost de mult un bestseller, pentru a cărui achiziţie cititorii s-ar fi îmbulzit în librării sau ar fi înroşit internetul… La noi, mizele sunt mai mici. Capriciene…

Ștefan Borbély, Gulliver în Capricia, în Contemporanul, nr. 6, iunie 2012


Mircea Opriță – filosofie estetica și performanță literară

După părerea mea, ceea ce-l deosebește pe Mircea Opriță de cei care sunt ori scriitori, ori numai critici este acest amestec de har: ,,scriitor multilateral, complex și complet, cu largi disponibilități creative și cu deschideri spre toate genurile și domeniile literaturii, cu o diversitate de preocupări pe măsură unui scriitor de mainstream: un adevărat „om-orchestra”.

Este probabil cel mai mare critic literar și exeget al acestui „capitol de istorie literară” pe parcursul unui secol și mai bine, de când se scrie „literatură de anticipație” în limba română. “

De obicei critica este o activitate ușoară pentru unii și grea pentru alții deoarece criticii au (sau ar trebui să aibă) un sentiment de credință, de fiecare dată când ridică stiloul sau lovesc tastatura. Iar fără credință și talent, critica este doar o meserie ca oricare alta, o operație care depinde în mare măsură și de activitatea altora, a scriitorilor de pildă.

Este nevoie de luni sau de ani pentru a scrie o carte, și doar de câteva ore sau câteva zile pentru a scrie o cronică (un studiu lung și serios este altceva).

Mircea Opriță este genul de critic, eseist care atunci când scrie o cronică găsește acea strălucire aphoristă acea înțelegere mercurială care face din filosofia estetică practicată, o performanță literară. Este meritul acestui mare scriitor că reușește să îmbine și să separe, când este nevoie, cele două aptitudini în cronicile lui.

Mircea Opriță aflat în mijlocul unor astfel de inspirații, găzduieste întotdeauna o judecată proprie care nu mai trebuie supusă la altă cântărire și poate sublinia dacă o operă este concepută în spiritul artei sau doar pe cheltuiala ei.

Desigur, o mulțime de cărți nu merită importantă, iar încercarea de a face o analiză neutră a ceva care stârnește plictiseală este o sarcină probabil creată în iad, deoarece echivalează cu o dărâmare a așteptărilor emoționale ale scriitorului.

Iată de ce cred eu că a fi și scriitor bun și critic deosebit este un har mai greu de întâlnit, și este cu atât mai dificil să eviți fie poziționarea pe o poziție populară sau să cazi în mândria negativității, larg practicată de cei care gustă puterea prin strivirea entuziasmului.

Gustul puterii, ambrozia pentru cei mici, meseria cuvintelor rare, elemente des întalnite în euforia, dependența de a croi cronici plictisitoare, pagini numai bune de a spori greutatea hârtiei, în contemplarea narcisistă a peniței, sunt lucruri care nu se vor găsi niciodată în scrierile lui Mircea Opriță, pentru că el îmbracă o formă laică a harului, și face deosebirea între critică și scriitură, fără să lase să se ghicească efortul muncii pe care o depune cu modestie întru crezul său.

Doina Roman


Mircea Opriță – noblețea utopiei

Era pe la sfârşitul anilor `60. Până atunci, devoram numerele bisăptămânale din Colecţia Povestiri ŞtiinţificoFantastice, fascinat de idei, de ipotezele „ce-ar fi dacă…” ale căror consecinţe logice le analizam atent. Mai am şi acum în memorie impresia pe care mi-au provocat-o două povestiri, „O falie în timp” şi „Figurine de ceară”. Ambele luaseră premiul I la concursul Colecţiei… patronate de Adrian Rogoz. În premieră, s-a întâmplat că nu m-au mai interesat atât de mult ideile SF, în prima povestire un ofiţer hitlerist transportat înainte şi înapoi prin timpul României, în cea de-a doua un ecou solarisian al materializării gândurilor, combinat cu motivul „ucenicului vrăjitor”. Am citit şi recitit textele pentru scriitură, pentru felul în care tânărul Mircea Opriţă alegea şi aşeza cuvintele.

Aşa am înţeles că poţi să dai valoare literară şi unei idei SF care a mai fost folosită – dacă ştii cum s-o scrii, ea pare nouă. După Vladimir Colin, Mircea Opriţă a fost primul scriitor adevărat apărut în peisajul paraliterar al Sf-ului românesc postbelic. Volumele ulterioare, „Nopţile memoriei” (1973), „Figurine de ceară” (1978), „Semnul licornului” (1980) au ridicat nivelul literar al genului până la o înălţime-reper pentru autorii lansaţi în anii `80.

Deşi activitatea sa literară s-a diversificat considerabil, fiind atât poet, cât şi autor dramatic şi eseist, Mircea Opriţă nu a părăsit niciodată universul SF. A scris istorii remarcabile ale genului, articole critice, chiar o sinteză doctorală – „Discursul utopic” (1999).

Mai mult, a rămas un sprijinitor al „mişcării” SF după 1989, tinerii scriitori găsind în el un mentor demn de admiraţie şi respect.

Mircea Opriţă este unul dintre cele mai puternice argumente pentru încadrarea SF-ului în Istoriile mainstream ale literaturii române cu mult mai multă atenţie decât i-a fost acordată până acum.

Cristian Tudor Popescu, revista Helion, nr. 1-2/2013

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!