După moarte, cea mai apreciată şi măreaţă încercare este cea de a te arăta din nou. În general, spiritul lipseşte din aceste ocazii ale unor reveniri meteorice, uneori putând fi zărite aceste forme fizice (apariţiile de corpuri fiind destul de comune), care sunt trupuri veritabile, părăsite de spirit. Sunt mărturiile celor care au supravieţuit unor astfel de întâlniri, iar ei vorbesc despre faptul că aceşti morţi vii sunt lipsiţi de capacitatea de a simţi şi nu au amintiri, fiind dominaţi doar de ură. De asemenea, este ştiut că aceste spirite au fost pline de umanism în timpul vieții, iar după moarte au devenit diabolice.
Hali

 

I

Într-o noapte întunecoasă de vară, un bărbat s-a trezit din somnul său greu fără vise din pădure, a ridicat capul de la pământ, a privit câteva clipe în întuneric şi a spus: „Catherine Larue”. Nu a rostit altceva. Nu mai era niciun motiv cunoscut de el pentru a vorbi mai mult. Bărbatul era Halpin Frayser, trăia în St. Helena, dar pe unde se află acum este destul de neclar, deoarece este mort. Cei care obişnuiesc să doarmă în pădure, fără să aibă ceva aşternut sub ei, în afară de frunze uscate şi pământul jilav, şi acoperiţi cu crengi cu frunzele rărite, sub cerul liber, nu pot spera să trăiască prea mult. Iar Frayser se afla deja la vârsta de 32 de ani. Sunt persoane în această lume, milioane de oameni, de departe persoane de încredere, care să susţină că aceasta este cea mai frumoasă vârstă. Dar ei sunt copii. Pentru toţi cei care privesc călătoria prin viaţă din portul de plecare corabia care a parcurs o distanţă considerabilă apare întodeauna foarte aproape de portul de destinaţie. Nu este foarte clar dacă aceste condiţii vitrege au condus la decesul lui Frayser.

Îşi petrecuse toată ziua printre dealurile de la vest de Napa Valley, uitându-se după guguştiuci şi alte nimicuri de sezon. Pe la sfârşitul după-amiezii, a început să se înnoreze, iar el a pierdut cărarea de întoarcere. Nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să o ţină înainte la vale, ceea ce este cea mai bună decizie atunci când cineva se rătăceşte. Pierderea drumului l-a împiedicat să înainteze, astfel că noaptea l-a prins pe când era încă în pădure. Pe întuneric i-a fost imposibil să străbată tufele de manzanita şi alţi arbuşti. Dezorientat şi cuprins de oboseală, s-a întins aproape de rădăcinile unui arbore gros de madroño şi a căzut într-un somn fără vise. Câteva ore mai târziu, chiar în crucea nopţii, când unul dintre misterioşii mesageri ai Domnului, alunecând departe de locul unde sălășuiește în mod obişnuit, ajungând la punctul de jos dispre vest, a pronunţat în ureche vorbele care l-au trezit pe cel adormit, acesta s-a ridicat şi a rostit, fără să ştie de ce, numele cuiva necunoscut.

Halpin Frasyer nu era chiar un filosof ori un om de ştiinţă. Împrejurări ca aceasta, când s-a trezit din somnul lui adânc în noaptea din inima pădurii pentru a spune cu voce tare un  nume de care nu avea habar, nu i-a stârnit curiozitatea de a cerceta fenomenul mai pe îndelete. S-a gândit că este ceva ciudat şi cu un tremur uşor, pus pe seama faptului că vremea în acea perioadă făcea noaptea cam răcoroasă, s-a întins din nou la pământ şi a adormit. Dar somnul nu i-a fost prea mult timp lipsit de vise. Îşi dădea seama că merge de-a lungul unui drum prăfos, părând alburiu în întunericul nopţii de vară. De unde venea, unde ducea şi de ce trebuia să-l urmeze nu putea să-şi dea seama. Însă totul părea simplu şi firesc, aşa cum se întâmplă adesea în vis. Pe tărâmul de dincolo de locul de dormit suprizele încetează să mai aducă supărări, iar judecata este şi ea adormită. Curând, a ajuns la o răscruce. Din drumul principal se desprindea un altul, mai puţin circulat, după cum arăta starea lui, ori fiind abandonat de mai mult timp, deoarece, i-a trecut lui prin minte, ducea către un loc rău. A cârmit-o pe el fără nici cea mai mică ezitare, ca mânat de o forţă căreia nu i se putea opune. Pe când era împins înainte, a adevenit conştient de faptul că locul este bântuit de creaturi invizibile, pe care nu şi le putea reprezenta în minte. Dinspre latura copacilor prindea şoapte întrerupte şi neclare, într-o limbă destul de stranie, pe care o înţelegea doar în parte. Erau ca o frântură dintr-o mare conspiraţie pusă la cale împotriva trupului şi sufletului său.

Era cu puţin după apusul lunii, când prin pădurea interminabilă pe unde călătorea a apărut o lumină vagă, pulsând fără a avea o sursă de provenienţă definită, pentru că în această lucire misterioasă nu se forma nicio umbră. A dat cu ochii de nişte băltoace cu aspect stacojiu, apărute după ploi, cu apa adunată în urmele vechi de căruţă. S-a oprit şi a băgat mâna. Ceva i-a rămas pe degete. Era sânge! A observat că sângele era peste tot în jurul lui. Ierburile creşteau pe marginea drumului, arătându-şi petele şi împroşcăturile de pe frunzele lor enorme. Dârele de praf uscat dintre urmele roţilor de căruţă păreau stropite şi ciuruite de o ploaie roşie. Tulpinile copacilor pe unde trecea erau şi ele murdărite de sânge, care se prelingea ca roua din frunziş.

Văzând toate acestea a fost cuprins de o teroare care părea să nu aibă nimic în comun cu aşteptările obişnuite. Totul arăta ca şi cum ar fi fost vorba de o crimă, pe care, deşi era conştient de faptul că era implicat, totuşi nu şi-o putea aminti. Cu toate cele ameninţătoare din preajmă şi cu misterul ce se manifesta era conştient că se adânceşte în teroare. În zadar tot încerca să prindă în memorie o urmă capabilă să-l ajute să-şi amintească momentul păcatului. Locurile şi întâmplările i se aglomerau tumultoase în minte, o imagine îndepărtând-o pe cealaltă ori umbrind-o în confuzie şi obscuritate, astfel că niciunde nu reuşea să prindă o fărâmă din ceea ce căuta. Nereuşita îi amplifica groaza, făcându-l să se simtă ca unul ce a fost ucis în întuneric, fără să ştie de cine şi cum. Situaţia era atât de înspăimântătoare, căci licărirea misterioasă ardea tăcută şi dureros de ameninţătoare. Buruienile otrăvitoare şi copacii, care-şi schimbaseră portul obişnuit, erau încărcaţi acum de un aer mortuar şi dăunător, se arătau în toată forma împotriva oricărei încercări de a-şi recăpăta echilibrul. Din toate direcţiile veneau şoapte întretăiate, abia auzite, şi se distingeau contururile unor creaturi  în mod sigur nepământene, aşa că prea mult nu a mai putut îndura. Atunci, cu un efort supraomenesc s-a rupt din păienjenişul acelor şoapte bolnave ce-i întunecau gândirea, determinându-l să rămână împietrit şi tăcut, și a început să strige din toţi plămânii! Vocea i se spărgea, după cum avea să-şi dea seama, într-o infinitate de sunete nefamiliare, clocotind şi forfotind departe, pierzându-se în pădure, stingându-se apoi în tăcere, în liniştea de mai înainte. Însă făcuse un prim pas în încercarea de a rezista, iar acum prinsese ceva curaj.

— Nu am să mă plec în fața necunoscutului, și-a spus. Poate că aici sunt și alte duhuri decât cele rele să treacă pe acest drum părăsit. Am să le las o însemnare cu o rugăminte. Am să le relatez toate lucrurile groaznice întâmplate și chinurile abătute asupra mea, eu, un neajutorat în pragul morții, un păcătos pocăit și un poet încă nedescoperit!

Halpin Frayser era poet așa cum era și un penitent: doar în visul lui!

A scos de sub haine un mic porthart din piele roșiatică, iar din acesta câteva foi de hârtie, însă și-a dat seama că nu avea cu ce să scrie. A rupt un bețigaș din tufișuri, l-a muiat în sângele dintr-o băltoacă și a început să scrie cu repeziciune. Scria încordat, apăsând puternic cu vârful condeiului pe hârtie, când o frântură de râs sălbatic s-a spart la o oarecare distanță, ca să se îngroașe apoi mai puternic ajuns aproape. Era un țipăt nemilos, golit de orice simțire sau plăcere, un strigăt de cufundar aflat pe malul lacului în miez de noapte, un râs culminând cu o lovitură periculoasă aproape de mână, ca apoi să se stingă treptat mai departe, ca și cum creatura supărată care-l producea s-ar fi aflat dincolo de marginea lumii de unde venea. Însă bărbatul nu simțea că era la depărtare, ci că se afla aproape, aducându-l într-o stare de imobilizare aproape totală. Încet-încet, o senzație stranie a început să-i ia în posesie trupul și mintea. Nu putea spune dacă îi erau afectate simțurile și care dintre ele. Mai degrabă simțea cum o conștiință, ceva misterios din mintea lui, îl făcea să simtă această prezentă atotstăpânitoare, o răutate supranaturală diferită în esență de aparițiile invizibile aflate în jurul lui și mult mai puternică decât acestea. Știa că această creatură lansase acel hohot înspăimântător. Iar acum părea că se apropie de el, însă din ce direcție nu-și putea da seama și nici nu îndrăznea să verifice. Toate spaimele de dinainte erau uitate ori erau contopite în imensa teroare care-l învăluia. Dincolo de aceasta îi rămăsese un singur gând: să-și scrie apelul către forțele binelui, care, trecând prin pădurea bântuită, s-ar fi îndurat să se aplece asupra lui, să-l readucă în simțiri și să-l scape de povara anihilării. Scria cuprins de febrilitate, iar tocul din mâna lui lăsa sângele să curgă fără să mai fie muiat în bălțile din jur. Dar, în mijlocul unei propoziții, mâinile au refuzat să-și mai facă treaba dorită, brațele i-au căzut într-o parte, iar blocnotesul la pământ. Lipsindu-i puterea de a se mișca ori de a striga, s-a regăsit holbându-se la o față ascuțită și, totuși, destul de puțin conturată, în ochii scurși ai propriei mame, stând palidă și tăcută în giulgiul de la înmormântare!

 

II

În copilărie, Halpin Frayser a locuit în Nashville, Tennessee, împreună cu părinții. Familia Frayser era bină situată, având o bună poziție în societate, păstrată și după dezastrul provocat de Războiul Civil. Copiii au beneficiat de posibilitatea de a se instrui și de a-și face relații în acel timp și în acel loc, iar educația i-a făcut oameni cu bune maniere și cu minți luminate. Halpin era mezinul și nu foarte robust, ba chiar destul de slăbuț. Mai era și dezavantajat de faptul că mama îl cocoloșea, iar tatăl îl neglija. Frayser senior era ceva cu care oamenii Sudului nu prea erau de acord: un politician. Țara lui, ori mai degrabă regiunea și statul din care făcea parte, îi acaparau timpul și atenția, deci își apleca prea puțin urechea la ceea ce se întâmpla în familie, fiind asurzit în mare parte de tunetele și bubuiturile vieții publice.

Tânărul Halpin era un visător, un indolent mai degrabă decât un romantic incurabil, în cea mai mare parte preocupat de literatură și nu de practicarea dreptului, meserie cu care își câștiga pâinea. Printre aceste elemente, arătând înțelesul modern al mândriei privind moștenirea familială, era foarte bine înțeles faptul că îl moștenea și pe răposatul Myron Bayne, străbunic din partea mamei, a cărui amintire revenea în sclipirile Lunii și a cărei existență fusese afectată destul de mult în timpul vieții de faptul că era un poet destul de important din Colonii. Nu trebuie remarcat în mod special, dar nu este de neglijat, că acest Frayser reprezenta o raritate, desigur, deși familia nu era păstrătoarea niciunui exemplar din aceste vechi opere poetice (tipărite pe spezele familiei și aflate mult timp în vânzare pe o piață nu prea receptivă). Aproape toată lumea avea față de Halpin o atitudine reținută, pentru apucăturile lui intelectuale fiind considerat o oaie neagră, mereu suspectat că nu face altceva decât să behăie în versuri. Membrii familiei Frayser din Tennessee erau aomeni de acțiune, nu foarte practici în sensul comun al termenului, devotați câștigului cu orice preț, dar având un respect deosebit pentru calitățile care fac un om cu vocație politică.

În apărarea tânărului Halpin trebuie spus că dacă în el erau destul de puternic reproduse multe dintre trăsăsturile morale și fizice relevate de istorie și de tradiția familiei faimosului bard colonial, moștenirea de către el a acestori haruri și trăsături divine era doar o presupoziție. Nu doar că nu știuse niciodată că este favoritul muzelor, dar în linia adevărului trebuie spus că el nu era în stare să scrie corect un vers, ca să nu se spună despre el că este un talent ucis în fașă. Totuși, nu se știa dacă talentul latent nu se putea trezi și să ciupească coardele lirei.

Oricum, în această perioadă tânărul era mai degrabă un pierde-vară. Între el și mama lui exista o legătură perfectă, deoarece, deși în secret doamna era și ea un discipol devotat a marelui dispărut Myron Bayne, totuși cu tactul mereu și pe drept admirat la sexul frumos (în ciuda calomniatorilor care insistă că acesta este echivalent cu inteligența), avea grijă întodeauna să-și ascundă slăbiciunea de ochii celorlalți, dar să o împărtășească cu cei apropiați. Un sentiment de vinovăție în respectarea acestui interes sporea legătura dintre ei. În copilărie, Halpin fusese dirijat în acest sens de mama lui, dar el era încredințat că și el avusese un rol în această acțiune. Când a crescut și a devenit un adevărat bărbat al Sudului, căruia nu-i pasă de convenții, atașamentul dintre el și mamă – pe care încă de când era mic obișnuia să o strige Katy – a devenit și mai strâns și mult mai delicat. În aceste două naturi romantice a început să se manifeste semnele unui fenomen neglijat până atunci, căci elementul sexual a început să domine în toate toate manifestările vieții, când puternic, când mai ușor, înflăcârând minunat inclusiv această legătură de sânge. Cei doi erau aproape de nedespărțit, iar străinii au observat în comportamentul lor semnele clare ale unor amanți.

Într-o zi, intrând în budoarul mamei lui, Halpin Frayser a sărutat-o pe frunte, s-a jucat pentru câteva clipe cu o șuviță din părul ei negru, scăpat de sub bonetă, și a spus cu un efort evident de a rămâne calm:

— Ce spune minunata ta minte, Katy, dacă aș pleca la drum spre California pentru câteva săptămâni?

Katy simțea o nevoie puternică de a răspunde la întrebare cu gura, dacă obrajii ei nu ar fi dat instantaneu o replică. Era evident că avea o minte deosebită, iar lacrimile, în completare, țâșneau din ochii ei căprui ca o suplimentară mărturie.

— O, dragul meu fiu, a spus, uitându-se către fața lui cu infinită tandrețe, ar fi trebuit să știu că acest moment va veni. Oare nu am petrecut eu jumătate din noapte plângând, deoarece în cealaltă jumătate bunicul tău Bayne m-a vizitat în vis, și stând dincolo de portretul lui, așa de tânăr și mult mai arătos decât îl știam, ne fixa critic de pe același perete. Iar când m-am uitat mai atentă, mi s-a părut că nu pot distinge figurile noastre. Tu erai pictat cu fața acoperită, ca și cum ar fi fost pregătiri de înmormântare. Tatăl tău a râs de mine, dar, dragul meu, tu și eu știm că astfel de lucruri nu vin din senin. Iar atunci am observat mai jos de acoperământul pe care îl purtai urmele unor degete pe gâtul tău și, te rog să mă ierți, dar noi nu ținem aceste lucruri ascunse. Poate că tu ești de altă părere. Poate că însemnă că nu trebuie să pleci în California. Sau poate că trebuie să mă iei cu tine?

Trebuie să mărturisesc că această interpretare ingenioasă a visului în lumina lucrurilor noi descoprite era recomandată pentru mintea destul de logică a fiului. El a avut, până în ultima clipă, convingerea că aceasta anunța, chiar dacă nu la modul tragic, o și mare nenorocire decât  dacă ajungea pe coata Pacificului. Halpin Frayser avea impresia că va fi sugrumat chiar în locurile natale.

— Nu-i așa că sunt izvoare cu apă medicinală în California? – a concluzionat doamna Frayser, înainte ca el să aibă timp să-i dea adevăratul înțeles al visului – locuri unde cineva se poate trata de reumatism și astenie? Uite, degetele mele sunt atât de înțepenite și sunt aproape sigură că în curând o să mă doară tare când mă voi culca. Și-a ridicat mâinile, pentru ca el să le vadă mai bine. La ce diagnostic s-o fi gândit în cazul ei tânărul este mai bine să admitem zâmbind că povestitorul nu poate ști, dar pentru el a putut constata că degetele ei nu arătau deloc înțepenite, iar cu atât de puține dovezi ale insesisabilei dureri, aduse ca la o examinare medicală, chiar și cel mai de treabă pacient și-ar fi dorit să scape de aceste scene neobișnuite. Urmarea a fost că aceste două personaje bizare, având ambele un sentiment ciudat despre responsabilitate, s-au despărțit. Una a plecat spre California, ca și cum ar fi făcut un serviciu cuiva, iar cealaltă a rămas acasă, complicându-se să creadă că nici soțul ei nu se bucurase de prea multă distracție.

Într-o noapte, pe când era în San Francisco, Halpin Frayser se plimba pe malul apei în apropierea orașului, când, cu o brutalitate surprinzătoare, deconcertantă, a devenit marinar. De fapt, a fost urcat cu forța la bordul unei nave foarte elegante, plecată imediat spre depărtări. Dar situația lui grea nu a luat sfârșit cu acest voiaj, căci vasul s-a izbit de țărmul unei insule din Pacificul de Sud și au trecu șase ani până când supraviețuitorii au fost reperați de un vas de comerț și aduși înapoi în San Francisco. Deși era lipsit de mijloace, Frayser era un spirit mândru, chiar mai mândru decât fusese în anii de dinainte. Nu a putut accepta niciun fel de sprijin de la străini, așa că locuia cu un tovarăș, supraviețuitor ca și el, în apropierea orașului Sf. Helena, așteptând vești și bani de acasă, mergând adesea să vâneze și să se piardă în reverii.

 

III

Apariția venită să-l înfrunte pe visător în pădurea bântuită, o creatură ca aceasta, deși nu era atât de împovărătoare ca a mamei lui, a fost oribilă! Nu a deșteptat nici dragoste, nici speranță în inima lui. Venise neînsoțită de amintirile plăcute ale fericitului trecut și nu inspira niciun fel de sentiment de acest gen. Toate acele emoții curate erau acum afundate în teamă. A încercat să se întoarcă și să fugă din fața ei, dar picioarele nu l-au ascultat. Îi era imposibil să ridice talpa de la pământ. Brațele îi atârnau inerte pe lângă corp. Doar asupra ochilor putuse să păstreze controlul, dar nici pe aceștia nu îndrăznea să și-i întoarcă de la orbitele lipsite de viață ale apariției, despre care știa că nu este un suflet lipsit de trup, ci una dintre cele mai atroce existențe care infestau pădurea aceea bîntuită, adică un trup fără suflet! În acea privire goală nu era nici dragoste, nici compasiune, nici vreun semn de inteligență, nimic de la care să cerșești milă. „A cere milă nu este o prostie”, i-a trecut prin minte această reverberație pretențioasă, făcând situația și mai oribilă, ca și cum jarul unei țigări ar fi fost zărit pe un mormânt.

Pentru un timp, ce i s-a părut atât de lung încât lumea să devină căruntă de ani și păcate, pădurea bântuită, ce-și arătase intențile de a-l teroriza dincolo de limite, a dispărut din raza de percepție a conștiinței lui cu toate umbrele și sunetele ei, creatura stând acum la un pas de el, înfățișându-i-se în deplinătatea monstruoasă a unei brute primitive. Chiar atunci și-a ridicat brațele și a sărit asupra lui cu o febrilitate de nedescris. Atacul i-a trezit energia corpului, deși voința îi era blocată. Mintea nu asculta, dar puterea fizică și agilitatea membrelor, trezite la viață de impulsurile oarbe ale vieții, au început să opună rezistență. Pentru un timp i s-a părut că asistă la această luptă interioară dintre inteligența inertă și corpul care doar respiră ca un spectator, ca amăgirea unui vis. Apoi și-a recăpătat controlul asupra sa ca și cum ar fi fost lovit, făcându-l să-și dirijeze întreaga energie, atenție și ferocitate către hidosul lui adversar.

Dar poate oare un muritor să învingă o creatură din visul lui? Imaginația ce a născut inamicul este deja învinsă. Rezultatul înfruntării este chiar cauza înfruntării. În ciuda zbaterilor lui, în ciuda puterii și acțiunilor lui, ce păreau făcute în zadar, a simțit degetele reci cuprinzîndu-i gâtul. Dat pe spate la pământ, a zărit deasupra figura insuportabilă de mort la o întindere de braț de a lui, iar apoi totul s-a întunecat. Un duruit îndepărtat de tobe, un murmur de voci amestecate, un strigăt ascuțit de departe a spart liniștea, iar Halpin Frayser a visat că a murit.

 

IV

O noapte caldă și limpede a urmat acelei dimineți cu ceață umedă. Cam la jumătatea după-amiezii zilei precedente o masă ușoară de aer, o scuturare pală a atmosferei, fantoma unui nor, a fost observată atârnând în partea de vest a Muntelui Sf. Elena, departe, în golul lipsit de vegetație, chiar apropae de vârf. Era ceva atât de subțire, diafan, aproape imaginar, încât cineva ar fi putut spune: „Hai repede! Ar putea dispărea într-o clipă…”

Apoi a devenit mai larg și mai vizibil. Pe când o latură se desfășura peste creastă, cealaltă se întindea tot mai departe, umplând văzduhul către culmile joase. În același timp, se tot lărgea și către nord, și către sud, întâlnind mici pete de ceață, formate la aceeași înălțime, tocmai pentru a fi absorbite. Și a tot crescut și crescut până a reușit să acopere toată valea, deasupra regiunii fiind formată o pătură de nori opaci și gri. Către Calistoga, care este așezată la piciorul muntelui, chiar la gura văii, cerul a fost fără stele, iar dimineața fără soare. Ceața, întinzându-se peste vale, a înaintat către ținuturile din sud, înghițind fermă după fermă, până a ajuns să acopere cu totul orașul Sf. Elena, aflat la nouă mile depărtare. Praful de pe drum era reavăn, copacii erau și ei plini de umezeală. Păsările rămăseseră tăcute la locurile lor, în lumina slabă și murdară a dimineții, fără nimic mai colorat ori mai strălucitor.

La primele semne ale dimineții, doi bărbați au părăsit orașul Sf. Elena, luând-o spre nord, prin valea ce se deschidea spre Calistoga. Pe umeri duceau arme, dar nimeni nu trebuie să facă greșeala să creadă că ei erau vânători de păsări ori de alte sălbăticiuni. Cei doi erau un ajutor de șerif din Napa și un detectiv din San Francisco, respectiv Holker și Jaralson. Meseria lor era cea de vânători de recompense.

— Cât de departe este? s-a interesat Holker, pe când înaintau împreună, picioarele lor stârnind ușor praful de pe suprafața încă jilavă a drumului.

— Biserica Albă? Este doar la o jumătate de milă depărtare, i-a răspuns celălalt. Apropo, a adăugat el, nu este nici albă, nici biserică, este o scoală abandonată, devenită cenușie din cauza anilor și a neglijării. Pe vremuri, aici se țineau slujbe, iar atunci era zugravită în alb. Alături este un cimitir, care i-ar putea impresiona pe poeți. Poți să-ți dai seama de ce am trimis după tine, spunându-ți să vii bine înarmat?

— Nu o să te plictisesc niciodată cu lucruri din astea. Știu că mereu îmi comunici detaliile când vine vremea. Dar dacă mă pui să ghicesc, vrei ca eu să te ajut  să reții unul dintre corpurile acelea din cimitir.

— Îți amintești de Branscom? a făcut Jaralson, ignorând cele spuse de tovarășul lui, așa cum merita.

— Individul care i-a luat gâtul soției sale? Desigur. Am pierdut o săptămână căutându-l, pe propria mea cheltuială. Există o recompensă pe capul lui de cinci sute de dolari, dar nimeni nu are niciun semn despre locul unde ar putea fi. Doar nu vrei să spui că…

— Ba, chiar asta e. Mereu a fost chiar sub nasul oamenilor tăi. Noaptea vine în vechiul cimitir de la Bisercia Albă.

— Diavolul! Acesta este locul unde au înmormântat-o pe soția lui.

— Ei, bine, Oamenii tăi ar fi trebuit să se gândească la faptul că el va veni la mormântul ei uneori.

— Este ultimul loc din lume unde s-ar fi așteptat cineva ca el să vină.

— De aceea tu ai răscolit multe alte locuri. Învățând ceva din nereușitele tale, am stat și l-am așteptat acolo.

— Și ai dat de el?

— El m-a găsit pe mine, blestematul! Jigodia a dat peste mine de fiecare dată și m-a făcut să mă retrag. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu m-a lovit. E o pradă destul de bună și de aceea mă gândesc că jumătate din recompensă îmi ajunge, dacă tu ești strâmtorat!

Holker a râs foarte vesel, explicând că creditorii lui nu au fost niciodată mai insistenți.

— Aș vrea ca  prima dată să-ți arăt locul, iar apoi să facem un plan, a continuat detectivul. Mă gândesc că este bine pentru noi să fim înarmați, chiar și în miezul zilei.

— Omul ăsta trebuie să fie nebun, a spus ajutorul de șerif. Recompensa este pentru prinderea lui și pentru condamnare. Dar dacă este nebun nu poate fi condamnat.

Holker a fost atît de surprins de această posibilă chichiță a justiției, că brusc s-a oprit în mijlocul drumului, ca apoi să privească acțiunea lui într-un mod aparte.

— Ei, bine, el așa arată, a continuat Jaralson. Trebuie să admit că este nebărbierit, netuns și neîngrijit, adică într-un hal de decădere pe care nu l-am văzut nici la vechii și onorabiilii din clanul vagabonzilor. Dar am venit aici pentru el, deci nu poți să mă faci să mă întorc. Oricum,  un merit în asta pentru noi. Nimeni altcineva nu știe că el se află de partea aceasta a Muntelui Lunii.

— Bine, a făcut Holker, mergem să vedem locul, ca apoi să adauge, în acord cu inscripția funerară mult uzitată: „Unde în scurt timp trebuie să te întinzi”: dacă bătrânul Branscom chiar a obosit din cauza ta și a insistențelor tale, vreau să spun. Apropo, am auzit zilele trecute că Branscom nu ar fi numele lui real.

— Dar care?

— Nu pot să mi-l amintesc. Mi-am pierdut interesul în această afacere, deci nu mi s-a fixat în memorie. Dar e ceva ca Pardee. Femeia al cărui gâtlej a avut prostul gust de a-l tăia era văduvă atunci când s-au întâlnit. Ea venise în California pentru a căuta ceva rude, căci sunt persoane care pot face și așa ceva. Dar tu știi toate astea.

— Desigur.

— Dar dacă nu-i știai numele, ce fericită inspirație ai urmat ca să găsești mormântul corect? Bărbatul care mi-a menționat numele lui a mai adăugat că acesta îi era scrijelit la capul patului.

— Nu știu mormântul cu exactitate. Pe moment, lui Jaralson i-a căzut greu să admită că a ignorat un amănunt atât de important în planul lui. M-am uitat după el la modul general. O parte din munca noastră din această dimineață este cea de a găși mormântul. Iată, am ajuns la Biserica Albă!

Pe o distanță destul de lungă, drumul fusese mărginit, pe ambele părți, de câmpie, dar acum, pe partea dreaptă își făcuse loc o pădure de stejari, duglași și molizi, cărora li se puteau zări doar poalele, neclare și fantomatice în ceață. Pe dedesubt, mai peste tot, tufișurile erau dese și impenetrabile. Pentru un timp, Holker nu a putut să zărească clădirea, dar atunci când au intrat în pădure ea li s-a înfățișat cu conturul profilat în ceață, părând enormă și îndepărtată. Au mai făcut câțiva pași, iar ea a apărut la o întindere de mână, clară, înnegrită de vreme și pipernicită. Era o școală obișnuită de țară, construită după stilul arhitectonic al cutiei, din trunchiuri de pin pe fundație de piatră, cu acoperișul acoperit de mușchi, cu ferestrele goale, de unde geamurile și ramele dispăruseră demult. Era într-o stare avansată de decădere, însă nu ruinată complet, adică un exemplu californian tipic pentru ceea ce ghidurile de călătorie numesc „un monument al trecutului”. După ce a aruncat o privire lipsită de interes clădirii, Jaralson a apucat-o printre tufișurile ude din spate.

— Acum am să-ți arăt locul unde a dat peste mine, a spus el. Aici este cimitirul.

Ici și colo, printre tufe erau mici locuri goale pentru morminte, câteodată doar unul. Locurile de veci puteau fi recunoscute ca atare după pietrele funerare înnegrite, după cele puse pe contur de la cap la picioare, după îngerii răsuciți, unii cu capul în jos. Căzuți erau stâlpii gărdulețelor ce le înconjuraseră. Mai rar, prin stratul de frunze, se zăreau pietrele de pe morminte. În alte locuri nu mai era niciun semn să marcheze locurile funerare pentru bieții decedați, al celor ce „au părăsit largul cerc al prietenilor îndurerați”, care i-au uitat și ei repede. Excepție făcea doar o scobitură în pământ, mult mai largă decât un loc de veci obișnuit. Poteca, dacă potecă se putea numi, se distingea greu. Copaci de dimensiuni uriașe putuseră să crească printre morminte, pe care le înconjuraseră cu rădăcini și rămuriș, întrețesute ca niște garduri. Peste tot plutea acel aer de părăsire și decădere ce nu putea fi simțit mai profund ca într-un sat al celor decedați.

Pe când cei doi bărbați înaintau, cu Jaralson în față, către un spațiu unde crescuseră copaci tineri,  s-a oprit brusc și și-a ridicat arma de la piept, căci prinsese ceva ce-l făcuse atent. Acum stătea nemișcat, cu ochii țintă la ceva aflat înaintea lui. Încercând să facă așa cum era mai bine, cu vederea obstrucționată de tufișuri, însoțitorul lui, fără să zărească ceva, i-a imitat postura, pregătit pentru ceea ce avea să urmeze. Un moment mai tîrziu, Jaralson s-a mișcat cu grijă înainte, urmat de celălalt. Sub un molid uriaș se afla întins cadavrul unui bărbat. Rămași tăcuți deasupra lui, au început să observe primele elemente intrate în atenția lor: fața, poziția, hainele, tot ceea ce le putea aduce repede și clar răspunsuri la întrebările încă nepuse, pornite din curiozitate.

Leșul era întins pe spate, cu picioarele depărtate. Un braț îl avea dat într-o parte, iar pe celălalt apropiat de trup, ridicat, cu palma aproape de gât. Amândouă palmele erau încleștate. Postura arăta o disperată, dar ineficientă rezistență. Dar la ce? În apropiere se mai aflau căzute o armă și o raniță, printre ale cărei împletituri se putea venea penajul unor păsări împușcate. Totul arăta ca și cum acolo s-a dat o luptă crâncenă. Ramurile stejarilor otrăvitori erau curățate de frunze și de coajă. Frunzele moarte smulse erau adunate în grămăjoare și înghesuite de ambele părți ale picioarelor de forța tălpilor altcuiva. În apropierea șoldurilor lui, se distigeau fără nicio îndoială urmele unor genunchi omenești.

Faptul că fusese o confruntare strașnică se vedea pe fața și pe gâtul celui decedat. Acestea erau vinete, aproape negre, în contrast cu pieptul și cu mâinile palide. Umerii erau așezați pe o ridicătură de pământ, iar capul îi era sucit într-o poziție nefirească, cu ochii goi, ieșiți din orbite, întorși în direcția contrară picioarelor. Prin spuma formată în jurul gurii deschise îi ieșea limba, neagră și umflată. Pe gât avea groaznice lovituri. Nu erau urme de degete, ci julituri și sângerări provocate de două brațe puternice, care trebuie să se fi înfundat în carnea moale, menținând strânsoarea mult după deces. Pieptul, gâtul și fața îi erau ude. Hainele le avea umede, iar picături de apă, întărite de ceață, îi îmbâcseau părul și mustața.

Cei doi bărbați au obervat toate acestea aproape dintr-o privire, fără să vorbească.

— Prăpăditul ăsta ticălos a avut o soartă cumplită, a comentat Holker.

Jaralson era în continuare foarte atent la mișcările din pădure, ținând arma cu amândouă mâinile, cu siguranța trasă și cu degetul pe trăgaci.

— Asta-i treaba unui descreierat, a spus fără să-și desprindă privirea de la tufișurile nu prea dese. Este lucrătura lui Branscom-Pardee.

Ceva pe jumătate ascuns între frunzele risipite de pe jos i-a atras atenția lui Hulker. Era un porthart din piele rosietică. L-a ridicat și l-a deschis. Înnăuntru a găsit câteva file de hârtie dintr-un bloc-notes, pe prima pagină fiind trecut un nume: Halpin Frayser. Scrise cu roșu pe pagini succesive, scrijelite în grabă și abia lizibile, erau mai multe versuri, pe care Holker le-a citit cu voce tare, pe când însoțitorul lui continua să examineze dimineața gri, strânși în lumea aceea măruntă, străduidu-se să-i priceapă sensul printre picăturile de apă ce cădeau de pe ramurile grele:

Răpit am stat de o misterioasă șoaptă
În oarbă sclipire de pădure fermecată.
Cipreși erau și mirt etalat în crengi,
Cu încruntate îmbrățișați frățești.

O plângătoare salcie a șoptit către o tisă
Printre remușcări și a nopții umbră
Cu imortele printre crengi întrețesute
Cu fețe moarte și oribile urzici crescute

Nici glas de pasăre, nici aripă de albină
Ori vreo frunză ridicată de o-ntâmplătoare briză
Văzduhul în toate-nțepenise, doar Tăcerea,
Ființă vie, printre copaci se răsucea.

Spirite conspirând printre umbriri
Jumătăți de inimi cu secrete de mormânt
Frunzele, copacii cu sânge căzând
Sclipind cu obranznice înfloriri

Și am urlat. Strigătul încă nespart
Peste sufletul și voința mea era întins.
Dezolat, descurajat, lăsat în părăsire
M-am luptat cu a monstrului strivire!

Până la sfârșit cu nevăzutul…

Holker a terminat lectura. Nu mai era nimic de citit. Manuscrisul se termina la mijlocul versului.
— Sună de parcă ar fi din Bayne, a comentat Jaralson, care cândva a fost un cercetător al unor astfel de lucruri. Și-a mai domolit vigilența, iar acum stătea și privea în jos către cadavru.

— Cine-i Bayne? a întrebat Holker prea puțin curios.

— Myron Bayne este un bărbat care s-a făcut remarcat în primii ani ai constituirii a națiunii, acum mai bine de un secol. A scris mai multe lucrări. Am și eu ediția de opere complete. Acest poem nu este printre ele, dar cred că a fost omis din greșeală.

— E destul de frig, a spus Holker. Hai să-l lăsăm aici. Trebuie să-l anunțăm pe legistul din Napa.

Jaralson nu a răspuns, dar a făcut o mișcare de aprobare. Pășind aproape de marginea micii  ridicături unde mortul își avea capul și-și întindea umerii, piciorul a lovit ceva solid ce se afla sub frunzele răscolite ale pădurii, iar el a avut nenorocul să-și arunce privirea într-acolo. Era o plăcuță căzută, având pictat cu litere ce se distingeau greu numele Catharine Larue.

— Larue, Larue! a exclamat Holker, însuflețindu-se brusc. Asta pentru că numele lui real este Branscom nu Pardee. Și, pe sufletul meu, că acum îmi amintesc totul, numele acelei femei ucise a fost Frayser!

— Aici este ceva ascuns și dubios, a făcut detectivul Jaralson. Urăsc astfel de lucruri.

Atunci, a venit spre ei prin ceață, ca de undeva de la mare distanță, un sunet ca un râs, un hohot pierdut, intenționat și neomenesc, fără niciun fel de voioșie în el, ca al unei hiene urlând în deșert, un hohot ce creștea treptat, mai tare, tot mai puternic, acum mai clar, distinct și înfricoșător, umplând până la refuz cercul închipuirii lor; un râs atât de nefiresc, de inuman, de drăcesc, care îi făcea pe acești duri vânători de recompense să se aștepte la tot ce era mai rău! Nici nu și-au ridicat armele, nici nu s-au gândit să o facă. Amenințarea acelui glas teribil nu era ceva ce putea fi întâmpinat cu arma. Mai întâi a spart liniștea, iar mai apoi s-a stins departe. Le-a bubuit în urechi aproape, ca apoi să se îndepărteze și, cu ultimele note, triste și cumva cadențate, să se îngroape în tăcerea atotcuprinzătoare.

 

Traducere de Lucian-Vasile Szabo

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!