Îl țineau într-o cameră frigorifică.

În fața ei, un pușcaș marin mi-a înmânat un costum izolator, pe care l-am tras peste hainele de stradă. Soldatul a format un cod, cu tastatura din perete, încuietoarea a sărit, ușa grea s-a deschis, el a dat din cap și eu am intrat.

Andy McCaslin, atât de înfofolit că părea un nap umflat, m-a întâmpinat și mi-a strâns mâna. Îl știam pe Andy de 25 de ani, de pe vremea când fusesem camarazi în Forțele Speciale. Acum lucram amândoi pentru NSA, deși la mine nu s-ar fi scris tocmai cu majuscule. Eu eram doar un subcontractant periferic, priceput în a smulge informații de la surse recalcitrante. Așa ceva cere un anumit tip de caracter, pe care eu îl aveam și Andy cu certitudine nu. El chiar credea în justețea cauzei, în proceduri, băieți buni împotriva celor răi, pe când eu eram geamănul său din beznă. El stătea în lumină și-n spatele său apărea ceva întunecat și nedefinit… eu.

Chestia rămăsese așezată pe scaun – dacă poți numi acea poziție așezat. Toate cele șase picioare ale sale erau răsucite și încolăcite precum un cuib de șerpi albicioși, iar peste acel ghem se ridica trunchiul, asemănător trupului schilod al unui copil emaciat. Coaste vizibile pe sub pielea pergamentoasă și un burdihan umflat, plin cu nimic. Ne privea cu doi ochi negri precum niște cioburi de antracit.

— Bine ai venit în lumea nouă, mi-a zis Andy, iar respirația i s-a condensat în norișori cenușii.

— Mersi. Ați scos ceva până acum de la Cap-de-Sepie?

— Ne-a zis că ar fi mai buni pentru noi să-l eliberăm, iar dup-aia nu i-a mai tăcut fleanca. Mă rog, vorba vine, că nu folosește corzi vocale. Îi auzi cuvintele direct în cap, uneori doar imagini. Ei bine, o astfel de imagine, cea pe care i-a arătat-o ministrului, ne-a făcut pe toți să ne cadă pantalonii pe vine.

— Adică?

— Un masacru genocidar, la scară planetară.

— Mda, chiar că-i prietenos.

— Unii presupun că de fapt doar i-a arătat ministrului propriile sale gânduri ascunse. Oricum, decizia dacă-i ostil nu e la nivelul meu. Neoficial, intuiția mea îmi spune că nu are intenții rele.

— Pari obosit, Andy.

— Păi chiar mă simt nițel aiurea, mi-a răspuns.

— Mereu se holbează așa?

— Da, tot timpul.

— Sunteți siguri că mai poate comunica? Poate că-l îmbolnăvește mediul nostru.

— Dacă e să-i asculți pe doctori, nu, nu are nici o problemă. Firește, nu suntem siguri de nimic, în afară că-i extraterestru și deține tehnologie avansată. Apropo, tehnologia avansată de care zic e depozitată într-un hambar din apropiere. Ce-a mai rămas din ea arată ca un balon meteorologic trecut prin tocător. Amuzant, nu?

— Foarte.

Am strâns din umeri.

— Cam frig aici.

— A, ai observat!

— Pun pariu că așa-i place lui Cap-de-Sepie.

— La nebunie.

— Nu v-ați gândit să-i băgați niște căldură?

Andy m-a privit pieziș.

— Ai de gând să schimbi protocoalele de anchetă?

— Dacă asta aș vrea, nu așa aș începe.

— Aaa, nu suntem în vreun lagăr CIA din România!

— N-am auzit vreodată de așa ceva.

De fapt, știam foarte bine cum e un astfel de loc, doar că nu era în România, ci în Guatemala. Gândul la el a trezit la viață o haită întreagă de orori în mintea mea, iar unele dintre ele aveau și fețe. Le-am primit calm, așa cum m-am purtat și când am avut de-a face cu ele în realitate, în urmă cu ani de zile, și le-am închis înapoi în seiful de unde gemetele lor înăbușite mă mai deranjau din când în când.

Andy s-a albit la față.

— Ce-ai?

— Nu știu. Dintr-o dată m-am simțit așa, de parcă nu aș fi cu adevărat aici.

A surâs și am crezut că o să leșine. M-am întins spre el și m-am simțit și eu amețit, plutitor, ireal. M-am clătinat, de parcă m-aș fi balansat pe vârful unui zgârie-nori. Cap-de-Sepie stătea pe ghemul său de șerpi, fixându-ne cu privirea.

*

Să ne întoarcem puțin la un moment crucial din viața unui oarecare Brian Kinney, adică eu. Din urmă cu doi ani. Asta dacă ani mai înseamnă ceva în contextul actual.

Eram un bețiv de joasă speță. Spre deosebire de taică-meu, care fusese alcoolic de elită. Aproape legendar, aș zice. Ca urmare a exemplului său, îmi petrecusem viața insistând pentru o abstinență morbidă, pe care doar nevastă-mea a reușit s-o întrerupă când m-a înșelat. Las deoparte faptul că nu a avut de ales, sufocată de izolarea mea lipsită de orice comunicare. Atunci vedeam lucrurile așa: m-a înșelat fără vreun alt motiv decât poftele ei păcătoase. Poate că ar fi trebuit să înțeleg mai bine lucrurile, dacă tot îmi construisem o carieră neplăcută din înțelegerea și manipularea psihologiei altora.

În fine, ideea e că m-am îmbătat ca porcul, ceea ce mi-a fost foarte ușor. Partea mai grea a fost șofatul acasă. Vitezometrul oscila între grupuri neclare de cifre. Prin voință (și eram al dracului de bun la voință), am reușit să clarific numerele pentru o clipă, dar asta a însemnat să-mi iau ochii de la drumul ce șerpuia sub farurile mele – nu tocmai o idee bună. Patru. Cinci. Așa să fi fost? Care o fi fost limita? Bună întrebare.

Până la urmă, nu băutul a patru pahare de whisky și cinci beri a fost ce mi-a pus capac. Nu, mai degrabă a fost privirea soției mele Connie când i-am fluturat hârtia cu transcrierile convorbirilor ca pe un fanion (să ne întrecem spre sfârșitul căsniciei, start!). Nu era o expresie de regret, scuze, îngrijorare. Nici măcar furie, scandalizare, indignare. Nu era nimic. Cu fața inexpresivă și brațele încrucișate peste piept, ea mi-a zis:

— Nici măcar nu mă cunoști.

Avea dreptate. Fusesem prea ocupat să nu mă cunosc pe mine, d-apoi să mă mai interesez și de ea.

Drumul șerpuit se sfârșise și ajunsesem pe străzile pline de case familiare, cu grămada de tomberoane aranjate-n curbe ca niște spiriduși așteptând cuminți vreun autobuz din miez de noapte. Acolo stăteam eu, asta când nu eram plecat prin lume să chinuiesc diverși indivizi, dintre care unii și-o meritau, iar alții nu. Pe atunci foloseam metode mai umane, firește. Durerea era ultima pe listă. Guatemala fusese doar o excepție nasoală (încercam eu să mă conving), o coincidență nefericită dintre voința politică și demonii proprii, eliberați de așa-zisul Război Împotriva Terorii. Oricum, mie cartierul îmi amintea de cel în care mi-aș fi dorit să cresc. Dar era doar o iluzie. Mă cam pricepeam și la iluzii.

Și acolo era dintr-o dată Connie, ridicând capacul de la propriul nostru spiriduș negru, pe care-l hrănea cu o pungă de plastic plină cu gunoi. Afară în plină noapte, îmbrăcată nu în costum elegant, ci în blugi și tricou, în picioare cu papuci albaștri, făcând treburile casei de parcă nu ni s-a fi năruit căsnicia în hăul infidelității.

Connie, un obiect, un nod de suferință. O țintă.

Furia a erupt peste ceața de sentimente neclare și aburii de alcool. Talpa a călcat accelerația, SUV-ul masiv a țâșnit și-a derapat. Nu eram în deplinătatea facultăților mintale, am pretins mai târziu.

A scăpat punga, iar lumina farurilor a albit-o de parcă ar fi fost deja moartă. În ultima clipă am închis ochii. Ceva a izbit parbrizul și s-a rostogolit peste acoperiș. O clipă mai târziu, mașina a izbit zidul de cărămidă și fier forjat și s-a oprit.

Mi-am ridicat fruntea de pe volan și mi-am șters sângele din ochi. Parbrizul părea o pânză elaborată de păianjen și era afundat spre înăuntru. Casa de afară era a mea, cu lumina caldă strecurându-se prin ușa deschisă. Din hol se vedeau ficușii lui Connie.

Connie.

Am desfăcut centura și am încercat să deschid portiera. Coastele frânte s-au mișcat, împungându-mi pielea, și am urlat, dintr-o dată perfect lucid. Am încercat din nou, mai cu blândețe. Coastele m-au împuns din nou. Bun. O ultimă tentativă. Voință. M-am mușcat de buze și-am împins cu umărul. Tot nu s-a deschis, era deformată. M-am lăsat pe spate cu un geamăt, plin de sudoare. Și l-am văzut: un papuc albastru al ei, aplatizat peste parbriz. Timpul a înghețat.

Curvă nenorocită.

M-au potopit lacrimile, într-o reacție întârziată. Am învățat de mic să nu plâng. Am văzut-o de multe ori pe maică-mea plângând – și cu ce-a ajutat-o? De fapt, și eu plânsesem uneori când eram copil, și tot degeaba. Tata era tata, aceea era lumea noastră. Lecții învățate odată cu loviturile. Dar iată că, ghemuit dureros în SUV-ul meu la fel de sfărâmat ca și căsnicia și întreaga viață, am început să plâng. Am înțeles ce sunt și m-am îngrozit. Seiful din străfundurile minții se sfărâmase și el, scăpând afară fantomele urlătoare din Guatemala.

Totul se leagă. Dacă ai viața frumos organizată pe sertare, când încalci tabu-ul și deschizi unul, se desfac toate.

Când au ajuns polițiștii, stafiile amuțiseră și boceala încetase. Seiful era încuiat, zidit cu pereți noi, fortificații împotriva durerii pe care o absorbisem și a celei care urma să vină. Trecutul nu poate fi schimbat, însă barierele sunt specialitatea mea.

*

A intervenit Agenția. Au decis că-s un instrument prea valoros, așa că s-au ocupat ei de poliție, detalii, accident, tot.

*

Să revenim. Să fii bețivan și să ai totuși acces strict secret nu se exclud reciproc, dar trebuie să fii grijuliu, iar relația cu serviciile să fie informală. Mă aflam în biroul meu ascuns la subsol, trăgând grijuliu de dopul unui Riesling, când Andy McCaslin m-a apelat pe linia securizată. De fapt trăiam în subsolul ăla de la moartea neveste-mii, casa de deasupra capului fiind pentru mine doar un stârv de amintiri în putrefacție. Bine, de fapt nu era chiar așa de rău. Nu eram acolo de chiar atâta timp cât să devină un stârv de amintiri. De fapt doar preferam eu să trăiesc în subsoluri, în umbră.

— Andy, am zis eu cu vocea fermă, deși vinul nu era prima sticlă dintr-o zi deja lungă.

Spre deosebire de taică-meu, eu știam să fac pauze între ele, ca să dureze mai mult.

— Brian, vin să te iau. O să mergem cu mașina până undeva. În deșert. Ajung la tine într-o oră. Să-ți pregătești haine călduroase.

Am terminat toată sticla mai întâi, firește.

*

Luna arăta ca un jeton albicios de poker. Deșertul gonea pe lângă noi, o pustietate albăstruie cu umbre de cerneală întunecată. Am mers cu mașina personală a lui Andy, un Jeep Cherokee de ultimă serie. El șofase toată ziua, căci pornise de la biroul său din L.A., lăsând totul deoparte că să-și asculte chemarea de a prinde un vis.

— Îmi zici și mie unde mergem? l-am întrebat.

— Nu-ți spun nimic în avans, ca să nu te influențez, să nu-ți induc vreo prejudecată. Trebuie să ai mintea limpede, altfel nu o să funcționeze.

— Bine, o să mă gândesc doar la lucruri frumoase.

— Bun așa. Țin-te bine.

A încetinit și-a cotit brusc pe un drum de țară. Ne-am hurducăit prin hârtoapele deșertului, cu tufe uscate zgâriind vopseaua de pe Cherokee.

— Aha, deci acolo mergem, am zis.

A dat din cap și-a continuat să șofeze vreo 20 de minute. Dintr-o dată a frânat, fără vreun motiv evident, și a oprit motorul. Am privit împrejur. Nimic. Un peisaj la fel de dezolant ca și propria-mi dispoziție.

— Știu că nu-i vreo farsă, fiindcă tu nu ești un tip glumeț.

— Hai.

Am ieșit din mașină. Andy e un tip înalt, irlandez corcit cu scoțian, mare și-n umeri, și-n burtă. Purta o scurtă de piele de oaie, blugi și cizme de cowboy. Un adevărat golan, yee-haw. S-a îndepărtat de jeep și l-am urmat.

— Zi-mi ce vezi, a spus el.

M-am uitat în jur.

— Mai nimic.

— Fii precis.

Mi-am dres glasul.

— Bine. Deșert, tufe de scaieți, cactuși. O grămadă de nisip. Sunt sigur că un întreg popor de șerpi veninoși care de-abia așteaptă pe cineva ca să-l muște, dar ei nu se văd. Pe cer, o lună destul de frumoasă. Deci?

Mi-am frecat palmele și mi-am mișcat picioarele. Purtam un pulover Sun Devils, care nu era suficient. Și pe deasupra simțeam nevoia să beau ceva. După o viață întreagă de abstinență respectată cu strășnicie, descoperisem că alcoolul era foarte bun la omorât demoni și nu avea nevoie decât de opusul voinței pe care mă bazasem până la moartea soției mele. Habar nu am ce demoni ucidea tatăl meu, căci s-a retras din lumea asta cu propria-i mână, înainte să apuc să-l întreb. Aproape că-i urmasem exemplul, în toiul antrenamentului ca ranger, unde mă refugiasem în căutarea disperată a disciplinei și sentimentului de a face parte din ceva. Andy m-a convins să renunț și apoi a păstrat secretul. Câteodată mă întreb dacă n-a regretat asta. Poate că sinuciderea mea făcea parte dintr-o ecuație mai largă, ce ar fi redus cantitatea de suferință din lume.

Acum, în deșert, a scos din buzunarul scurtei un pachet de Camel și-a aprins una. Îmi aduc aminte că taică-meu le cumpăra de la 7-Eleven când eram eu mic.

— Tu parcă nu fumai, i-am zis lui Andy.

— Nu? Și-asta ce-i?

A fluturat țigareta spre mine.

— Brian, ce-ai zice dacă ți-aș spune că ne aflăm chiar la intrarea într-o bază militară masivă?

— Că ar trebui să fie invizibilă ca să te cred.

— Este.

Am râs. Andy nu.

— Haide, măi, am spus eu.

— Mă rog, nu-i invizibilă. Dar nici tocmai prezentă.

— Asta da, văd. Sau ar trebui să zic nu văd?

— Închide ochii.

— Păi atunci chiar că nu mai văd nimic, nici măcar baza militară invizibilă.

— Fă-o totuși. Ai încredere în mine, am mai făcut asta. Și probabil și tu.

Am ezitat. Andy era băiat bun, prietenul meu, sau cel puțin cea mai apropiată chestie de așa ceva pe care am permis-o eu vreodată. Dar mi-a trecut prin minte că până la urmă relația mea cu agenția are și ea un sfârșit. Informal și foarte definitiv. Că doar s-a mai întâmplat. Noi, subcontractorii periferici neîmpiedicați de regulamente, putem fi și victimele abordării „merge orice”, nu doar cei care o aplică. Urma să fiu lichidat? De Andy McCaslin? El stătea calm în fața mea, trăgând din porcăria aia de țigară și strecurând fum printre buze, cu ochii negri ca noaptea sclipind sub razele lunii.

— Brian. Ai încredere în mine.

Poate că a fost de la vin, dar am decis că am într-adevăr încredere în el, sau măcar nu aveam de ales, din moment ce era singurul om de pe lume care să candideze la așa ceva. Vântul a adus fumul spre mine. Taică-meu puțea așa, o amintire olfactivă deloc plăcută. Dar când eram mic adoram pozele de pe cartușele de țigări și cum tata zicea „Camel fără filtru” și vânzătorul îl căuta prin rafturi pe cel potrivit, de parcă ar fi fost un joc.

— Relaxează-te, a șoptit Andy.

— Sunt relaxat, Swami.

— Vorbesc serios.

— Încerc.

— Ții minte trucul ăla de golit mintea, pe care l-am învățat pentru cazul când suntem capturați de inamici?

— Desigur.

— Fă-l. Golește-ți mintea.

Era ușor de făcut și nu din armată îl învățasem, ci de pe genunchiul patern. Tehnica principală de supraviețuire: golește-ți mintea, fii altundeva, nu asculta țipetele, chiar dacă-s ale tale.

Andy m-a întrerupt:

— O să rostesc un cuvânt. Să-ți lași mintea să absoarbă ce-ți evocă el.

Am dat din cap, în așteptare, învăluit de fumul de Camel, cu mintea nu tocmai goală cum ar fi vrut Andy. Era plină cu amintirea mirosului de țigară.

— Săgeata, a spus Andy.

Am simțit… ceva.

Andy a exclamat:

— Căcat!

A continuat:

— Ce o să vezi este real. Deschide ochii.

Eram în curtea unui 7-Eleven, cu deșert până în pereții magazinului și un ghem de scaieți izbindu-se de ușile de sticlă. Interiorul era iluminat puternic, iar în fundul alimentarei se vedeau două automate de Slurpee, amestecând încet sucurile colorate. După un timp am reușit să-mi închid gura și să întreb:

— De unde naiba a răsărit ăsta?

— Asociație directată instantă și inconștientă. Sună bine? Tocmai am inventat-o. Numai că nu știu de ce tu ai făcut legătura între asta și Săgeată. Eu speram că o să scoți la iveală baza adevărată. În fine, hai să intrăm.

A pornit spre magazin, dar l-am prins de-un braț.

— Ia stai puțin. Încă mai lucrăm în lipsa prejudecăților, cum ai zis?

S-a gândit puțin și a răspuns:

— Nu, nu cred. Acum împărtășim o realitate consensuală. Brian, acest 7-Eleven este de fapt baza Săgeata.

În minte mi-a pâlpâit o amintire vagă. Știam despre Săgeata, sau cel puțin așa credeam. O bază ultra-secretă, ascunsă în deșertul din Arizona, cam pe unde ne aflam noi. Sau nu? Amintirea era atât de slabă că se destrăma ca fulgii de pe o păpădie. Totuși, orice s-ar spune, ceea ce vedeam nu era o bază militară, ci un magazin cu de toate.

— Vrăjeală, am replicat.

— Ți-aduci sau nu aminte de Săgeata?

— Oarecum. Ce-i și ce dracu’ se întâmplă?

— Brian, în sfârșit am prins unul! Un blestemat de extraterestru adevărat, și e aici, înăuntru.

— Într-o alimentară.

— Nu. În baza Săgeata, care în realitatea noastră împărtășită arată precum un 7-Eleven. Extraterestrul se ascunde și odată cu el și baza, într-un truc transdimensional cu oglinzi ascunse, ori ceva de genul ăsta. Eu am mai fost pe aici. De fapt, și tu. În vise ne amintim. Am venit în deșert de, nu știu, zeci de ori? Am vorbit cu el, cu extraterestrul. Amestecă realitățile. Mă tot trezesc și adorm înapoi. Șmecheria e următoarea: poate să ascundă baza, să-i schimbe aspectul, dar nu să și evadeze.

L-am privit sceptic. Am trecut câteva gânduri prin minte, am renunțat la unele răspunsuri justificate, dar nu tocmai productive, și am zis doar atât:

— Ce vrea de la noi?

— Vrea ca tu să-l eliberezi.

— Eu? De ce tocmai eu?

— Numai tu știi. Dar ai grijă. Piticania aia perversă se joacă prin mințile noastre.

*

Magazinul era gol și atât de liniștit că se auzeau cârnăciorii sfârâind în ulei, rotindu-se în cutia lor de metal încins. Bine, nu era complet liniște, dar oricum. Am luat din raft o brichetă verde de unică folosință și-am scăpărat-o de câteva ori, de parcă aș fi testat că realitatea împărtășită chiar se simte adevărată. Bricheta funcționa.

Andy a ocolit tejgheaua și s-a uitat în camera din spate.

— Ce faci? am întrebat.

— Îl caut pe Cap-de-Sepie.

— Cap-de…

— Da, el.

O altă amintire neclară a ieșit la iveală din beznă. Cine știe de ce, m-am gândit la acvariul din Seattle la care mă dusese tata când eram mic. Nu mă distrasem deloc. Mi-am amintit vag că mi-era frică de niște creaturi acvatice exotice. Un ecou prevestitor al viitorului?

L-am urmat în camera frigorifică, printre rafturile cu bere, sucuri și lactate. Pe o grămadă de lăzi de bere Rolling Rock stătea turcește un bărbat, cu palmele așezate pe genunchi. Părea amerindian, cu genul acela de ten întunecat, arămiu. Purta un costum de culoarea lavandei.

— Cap-de-Sepie, a zis Andy.

Mi-am strecurat mâinile la subțiori ca să le încălzesc.

— A cerut deja să-l ducem la liderul nostru?

— Nu-mi amintesc.

Cap-de-Sepie a grăit:

— Tu ești călăul.

Ne-am uitat amândoi la el. Eu i-am răspuns:

— Îmi pare rău, nu e decizia mea.

Cap-de-Sepie a dat din cap.

— Decizia ta, da.

Am simțit ca și cum în burtă mi s-ar fi descolăcit ceva necurat, apoi s-a oprit. M-am uitat spre ușă.

— Andy.

El m-a urmat și am ieșit în lumina orbitoare a firmei magazinului.

— Spune ceva, l-am rugat.

Neatent, doar s-a clătinat.

— Cred că-mi amintesc cea mai mare parte, dar cine știe cât voi reține la tura următoare. Cei de la Tehnic au construit un fel de gadget spectrofotometru umflat cu pompa, ca o contra-măsură la tehnologia stealth pe care bănuim c-o dezvoltă chinezii. În timp ce-l testau în Nevada, le-a apărut pe el un aparat care executa manevre imposibile, ascunzându-se cumva între undele spectrului vizibil de lumină. Firește, l-am doborât.

— Firește.

Andy a scos pachetul de Camel, a strecurat una între buze, și-a pipăit buzunarele după chibrituri. I-am dat bricheta.

— Mersi.

Și-a aprins țigareta.

— În fine, se pare că și noi suntem prizonierii săi în aceeași măsură în care este el captivul nostru. Aoleu!

Țigareta aprinsă i-a căzut dintre buze, iar scrumul ei i s-a așezat încetișor pe scurta din piele de oaie. A clipit foarte încet, cu ochii defocalizați, sau poate reorientați înspre interior.

— Aoleu, la naiba! a repetat.

— Ce-ai?

— Nu mai vreau! Trebuie să ies de aici!

S-a întors și s-a îndepărtat, cu pașii legănați ai unui somnambul.

— Hei!

Noaptea de afară l-a înghițit. M-am rezemat de ușă și m-am uitat după el, cu fața-mi izbită de vântul rece al deșertului. Nu-l mai vedeam, nici pe el, nici mașina, dar nu plecase cu ea. M-am uitat unde fusese parcată și nu erau urme de cauciucuri, absolut nimic, doar umbra mea distorsionată peste pietriș. Am privit înapoi la magazin, cu realitatea lui solidă, sclipitoare. Mi s-a ridicat părul de pe ceafă. Singur, abandonat în pustiu cu o iluzie ce nu se lăsa dusă, m-am simțit mic. Spaime copilărești s-au trezit la viață.

M-am forțat să-mi adun toată voința și m-am întors în alimentară. Automatele de suc bâzâiau și amestecau, grătarele roteau cârnăciorii, lumina neoanelor părea să-mi clipească direct în interiorul minții. M-am uitat lung la frigidere, la rândurile ordonate de sticle și cutii. La naiba.

M-am apropiat de ușa camerei frigorifice și am pus mâna pe clanță. Groaza a trecut prin mine ca un curent electric. Am simțit că lumea începe să se destrame și am făcut un pas înapoi. Ușa, argintie cu marginile etanșe din cauciuc negru, mi s-a topit în fața ochilor. Am simțit că alunec și eu cu ea, dar mi-am scos la iveală voința și am folosit-o ca pe o țepușă de oțel, iar ușa a reapărut. Am apăsat pe clanță și am deschis-o larg.

Cap-de-Sepie stătea pe grămada de lăzi de bere în fix aceeași poziție ca și cu 10 minute înainte.

— Termină, i-am poruncit.

— Eu nu fac nimic, mi-a răspuns. Doar îi permit multiplicității să apară.

— Atunci termină-te cu multiplicitatea.

— Îmi pare rău, nu am cum. Instinctul meu de supraviețuire mă forțează să caut o probabilitate în care tu nu m-ai ucis.

— Păi, nu te-am omorât.

— Ba da.

Am înaintat spre el. Țepușa de oțel a voinței era atât de încordată că aproape o vizualizam ieșindu-mi prin frunte, trăgându-mă după ea.

— Ce dracu’ vrei de la noi?

— De la tine vreau să mă lași să trăiesc, a zis Cap-de-Sepie. Suntem legați împreună până se decide definitiv cu moartea, într-un fel sau altul. Am perceput că tu ești sfârșitul meu, fie că ai această intenție ori nu. Am acces la toate liniile temporale probabile conexate cu mine și caut una, o ecuație de probabilitate care să-mi permită să scap. Să știi că ar fi cea mai bună opțiune și pentru tine. Dacă nu vă mai supraveghez eu și zăpăcesc probabilitățile, se va întâmpla ce a văzut liderul vostru militar.

Am simțit că mă ia o migrenă, iar viziunea periferică mi s-a aglomerat cu luminițe minuscule. Mi-am apăsat palmele peste ochi, rezistând, rezistând, rezistând…

Probabilitățile s-au amestecat.

*

M-am trezit lângă soția mea. În bezna din dormitor, am murmurat un nume:

— Andy.

Connie s-a mișcat, lipindu-se de mine. Corpul ei familiar. Mi-am pus brațul în jurul ei și m-am holbat la întuneric, încercând să dau formă amintirilor ce-mi scăpau. După o vreme, Connie m-a întrebat:

— Ce-ai?

— Nu știu. Cred că am vizat ceva despre Andy McCaslin. M-a trezit.

— Cine?

— Un tip pe care l-am cunoscut pe când eram ranger. Ți-am mai zis de el. Eram prieteni.

Ea a căscat.

— Parcă a murit, nu? Deși nu mi-ai spus niciodată cum.

— O misiune de comando în America Centrală. L-au prins rebelii.

— Aha.

— L-au ținut în viață săptămâni întregi, ca să-l interogheze.

— Dumnezeule! Ești…

— S-a întâmplat cu mulți ani în urmă, Con. Așa-s visele, ciudate uneori.

M-am ridicat din pat.

— Unde te duci?

— Să-mi fac un ceai și să stau pe gânduri. Oricum, somnul mi-e deja complet stricat.

— Vrei să vin și eu?

— Mi-e mai bine singur. Tu culcă-te. Mâine ai o întâlnire devreme.

— Ești sigur? Ți-aș putea face niște ouă bătute sau ceva.

— Nu, stai liniștită, totul e-n regulă.

Dar nu era. În biroul din subsol, cu o cană de ceai în mână, m-am uitat la fotografia prietenului meu mort și am simțit că nu așa ar fi trebuit să fie. Visele mele prăfuite și dureroase s-au ridicat din străfundurile minții, locul unde-l ascundeam pe Andy și mi-au spus că știu prea bine ce i s-a întâmplat, bateriile și cleștii, funiile de cânepă, țepușele de bambus ascuțit, colecția de orori mai rele decât tot ce suferisem eu în copilărie și de care fugisem să mă ascund în viața cu program fix, într-un birou. Doar că nu așa ar fi trebuit să se fi întâmplat, nu lui Andy. Mi-am frecat tâmplele, am închis ochii în penumbra biroului și, dintr-o dată, pe buze mi s-a strecurat un cuvânt.

Cap-de-Sepie.

*

Numele meu este Brian Kinney și azi nu sunt alcoolic. Tata era un bețivan care nu-și putea stăpâni demonii, iar în copilăria mea ei răbufneau frecvent ca să ne chinuiască pe mine și pe mama. Binele din tata, care era real și se și manifesta, nu putea egala balanța dintre iubire și durere. Mă clătinam și eu pe marginea prăpastiei colcăind cu orori atunci când Andy McCaslin mi-a smuls pistolul din mână și a înclinat el balanța.

Noua mea lume.

*

Șofez prin noaptea lipsită de lună a deșertului de Arizona, la 2 noaptea, și caut un drum care nu există. După vreo oră, o lumină stranie, rozalie, s-a conturat la orizont, foarte departe de drum. Am încetinit, am ieșit de pe șosea, am coborât pe platoul pietros și am început să mă hurducăi gonind spre lumină.

*

O bulă uriașă de săpun, rozalie, plutind deasupra unui 7-Eleven. Lumina ce se reflecta în interiorul ei părea să se scurgă undeva, în infinitate. Mi-era imposibil să nu mă holbez la ea. Am coborât din mașină și am intrat în magazin. Indianul în costum de culoarea lavandei a ieșit din camera frigorifică, în mâna stângă cu o valiză micuță.

— Ce se întâmplă? l-am întrebat.

— Ți-amintești, a răspuns pe un ton ferm, mai mult poruncă decât un simplu comentariu.

Și mi-am amintit. Nu doar frânturile care mă aduseseră acolo, ci absolut totul.

— Instinctul meu de supraviețuire a căutat ecuația probabilistică în care să-mi evit moartea. Trăiești acum în acea realitate. Cu permisiunea ta, o s-o locuiesc și eu.

— De ce ai nevoie de permisiunea mea?

— Tu ai fi fost autorul morții mele, așa că tot tu trebuie să-mi permiți, de bunăvoie, viața în continuare. Ține de legile probabilității, de echilibru.

M-am gândit la Connie dormind acasă, în patul nostru, cruzimea oribilă a realității mele anterioare, sentimentul că totul este bine din nou. Dar m-am gândit și la Andy și am știut că trebuie să-l aduc înapoi.

— Nu, i-am spus lui Cap-de-Sepie.

— Trebuie.

— Nu și dacă plătesc prin moartea prietenului meu. Apropo, nu ți-e cald?

Mi-a zâmbit.

— Sunt deja în naveta mea.

— Doar dacă-ți permit eu.

— Sper că o vei face.

— E chestia aia zburătoare.

— Privește.

În minte mi-au erupt imagini de carnaj inimaginabil, apoi s-a stins. M-am clătinat.

— Sunt un observator, codat din naștere să fiu conexat la evoluția psihică a lumii voastre, a zis el. Amestec subtil probabilitățile ca să previn ce tocmai ai văzut. Fără mine e aproape sigur că o să comiteți o catastrofă militară și ecologică globală. Așa ceva trebuie evitat, pentru ca specia ta să poată evolua într-o civilizație avansată.

— Sună bine, dar nu te cred. Ai tot amestecat la ele și ca prizonier. Cu așa puteri, de ce ai avea nevoie de ceva de la mine?

— E pur și simplu combinația dintre obligația mea de a trăi în continuare și energia eterică folosită de manifestarea transfizică a navei. Supraviețuirea mea și a Pământului depinde de acceptul tău pentru fix această linie de probabilitate.

Nici nu am vrut să mă gândesc la vorbele sale.

— Du-ne înapoi în linia originală.

— Te rog, a insistat Cap-de-Sepie.

— Du-ne înapoi la lumea cum a trebui să fie.

— Nu există ar trebui în ecuațiile probabilistice.

Mi-am încrucișat brațele peste piept. Cap-de-Sepie a scăpat valiza.

— Deci o să mă condamni la moarte, din cauza a ceea ce ești. Îmi tai toate probabilitățile.

— Din cauza a ce sunt.

— Da.

*

Amestec.

*

Mă numesc Brian Kinney și sunt suma tuturor experiențelor mele. Dar poate mai mult decât atât. Sper.

*

Pedala de accelerație călcată la maxim. Brusca realizare a probabilității: „o să-mi ucid soția”. Seiful cu urlete se deschide larg.

„O să”. La viitor. Strâng de volan și-mi mișc piciorul între pedale. Un tomberon verde zboară peste plafonul autoturismului, împrăștiindu-și conținutul peste parbriz. Doar gunoi, totuși.

O izbitură bruscă atunci când SUV-ul se izbește de zidul din cărămidă și fier forjat. Volanul mi se înfige în burtă, rupând ceva înăuntru. Și să nu uităm de coastele frânte.

Pe parcursul lungii mele convalescențe, Connie a tot venit la spital în timpul orelor de vizită, iar apoi a început o a doua vindecare. Cea a inimii. Nu neapărat a mea, sau a ei, ci a celei împărtășite de amândoi. Cea otrăvită constant vreme de zece ani. Mă rog, otrăvită de mine.

Eveniment crucial.

Final fericit?

*

Îl țineau într-o cameră frigorifică.

La ușă, un pușcaș marin a format un cod în tastatura din perete. Eu eram suma experiențelor mele, dar în altă matematică. Ușa s-a deschis precum cea a unui seif de bancă. Dinăuntru, Andy McCaslin m-a privit uimit, confuz.

Era singur.

***

Traducere de Miloș Dumbraci.
Publicată cu acordul autorului.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!