Un bărbat a ieșit din întuneric și a pășit în micul cerc luminos făcut de focul nostru de tabără și s-a așezat pe un bolovan.

-Nu sunteți primii care explorează această zonă, a spus el pe un ton grav.

Nimeni nu a contrazis această afirmație, el însuși fiind dovada acestui adevăr, pentru că nu era dintre noi, dar sigur își avea sălașul aproape de locul unde ne pusesem noi tabăra. Mai mult, camarazii lui nu puteau fi departe, pentru că acela nu era un loc unde să trăiești ori să călătorești de unul singur. Îl tot zărisem mai bine de o săptămână, în spatele nostru și al turmelor, prin locuri unde viețuiesc doar șerpii cu clopoței și broaștele râioase. În deșertul Arizona nimeni nu poate trăi prea mult în compania unor vietăți ca acestea, căci trebuie să ai animale de povară, provizii, arme, adică tot echipamentul necesat. Iar toate acestea înseamnă o echipă. Trebuia să ne întrebăm cam ce fel de oameni sunt tovarășii acestui străin lipsit de complicații, dimpreună cu ceva provocator ce reieșea din cuvintele lui, ceea ce i-a făcut pe câțiva domni aventuroși din cei cu care eram să se ridice în picioare și să ducă mâna către pistoale, gest semnificativ, în acel timp și loc, pentru o politică de așteptare.

Străinul nu a dat nicio atenție acestei mișcări și a început din nou să vorbească în mod deliberat pe acel ton monoton, folosit și atunci când și-a formulat prima propoziție:

-Cu 30 de ani în urmă, Ramon Gallegos, William Shaw, George W. Kent și Berry Davis, toți din Tucson, au traversat Munții Santa Catalina, călătorind către vest, atât de strâns cât permitea configurația terenului. Ne aflam acolo cu intenția de a face prospecțiuni, iar, dacă nu găseam nimic, să trecem mai departe de râul Gila, într-un loc aproape de Big Bend, unde știam că se află o așezare. Aveam echipament bun, dar niciun ghid: doar Ramon Gallegos, William Shaw, George W. Kent și Berry Davis.

Bărbatul a repetat aceste nume încet și clar, ca și cum ar fi dorit să le fixeze în memoria celor din audiență, fiecare membru al ei urmărindu-l acum cu mare atenție, cumva totuși slăbită de îngrijorarea legată de faptul că nevăzuții lui tovarăși se aflau acolo, în întuneric, înconjurându-ne asemenea unui zid. În comportamentul acestui povestitor voluntar nu aflam nimic ostil. Modul lui de prezentare era mai degrabă al unui nebun nepericulos decât al unui dușman. Nu eram nici noi chiar de puțin timp pe acele meleaguri ca să nu știm că viața solitară a multora dintre locuitori îi determină să devină excentrici, iar caracterul lor să fie apropiat de cel al unor alienați mintal. Un om este ca un copac: în pădure, printre ceilalți, el va crește atât de înalt cât îi vor permite condițiile. În spațiu deschis, începe să se deformeze și să se lărgească, ocupând mai mult loc. Cam astfel de gânduri îmi treceau prin minte privindu-l pe individ de la umbra pălăriei, retrăgându-mă ușor din bătaia focului. Era un om cu mintea rătăcită, fără îndoială, dar ce putea face aici, în inima deșertului?

Și pentru că am promis să spun această poveste, am să încerc acum să descriu înfățișarea acestui bărbat. În mod normal, acesta este un lucru ușor de făcut. Din păcate, și cumva destul de ciudat, mi-e imposibil să o fac fără de o mărturisire prealabilă, pentru că, după acea întâlnire, cu niciunul dintre tovarășii mei nu m-am putut pune de acord asupra modului cum era îmbrăcat și cum arăta acel străin. Iar când am încercat să le prezint impresiile mele, ei m-au ignorat. Fiecare poate să istorisească tot felul de lucruri. Poveștile sunt elemente fundamentale ale existenței. Dar talentul de a le spune este rar.

Nimeni nu a spart liniștea când noul venit a început a depăna:

-Ținutul acesta nu a fost mereu cum este acum. Nu era nicio fermă între Gila și golf. Ceva mișcare era doar aici între munți, în apropierea unei guri de apă cu ceva iarbă, suficientă cât să nu ne moară animalele de foame. A trebuit să ne declarăm norocoși, căci pe acolo nu umblau indienii. Dar, după o săptămână, scopul expediției noastre a fost deturnat de nevoia de a căuta resursele care să ne facă viața mai bună. Mersesem prea departe ca să ne mai putem întoarce, iar ce era în fața noastră nu putea fi mai rău decât ceea ce lăsam în spate. Deci am mers înainte, călărind noaptea, pentru a evita indienii și canicula insuportabilă, încercând ziua să ne ascundem cât puteam de bine. Câteodată ni se termineau proviziile de carne de sălbăticuine și se goleau ploștile, astfel că am avut zile fără mâncare și apă. Apoi descopeream câte o scobitură cu apă ori câte o baltă puțin adâncă în vreun ogaș și ne restabileam puterea și ne revitalizam. Puteam atunci să vânăm câte un animal sălbatic nimerit pe acolo. Uneori era un urs, alteori o antilopă, un coiot sau o pumă, ce lăsa bunul Dumnezeu. Totul era binevenit.

Într-o dimineață, pe când ne aflam la marginea unui grup de munți, uitându-ne după un loc de trecere, am fost atacați de apași, care ne luaseră urma sus, printre chei, nu departe de acolo. Văzând că sunt mai mulți decât noi, cam zece la unu, indienii nu și-au mai luat precauțiile obișnuite, ci au venit după noi în galop, trăgând și strigând.  Nici nu se punea problema să luptăm, astfel că ne-am îndemnat caii costelivi în sus prin trecătoare, cât de tare îi mai puteau ține copitele, iar când am ajuns acolo am sărit din șei și ne-am ascuns printre tufele în pantă. Toate bagajele noastre au fost lăsate dușmanilor. Fiecare dintre noi și-a păstrat carabina, adică Ramon Gallegos, William Shaw, George W. Kent și Berry Davis.

-Vechea gașcă, a făcut un spirit cineva din grupul nostru. Era un bărbat din Est, nu prea familiarizat cu comportamentul decent al interrelaționării sociale. Un semn de dezaprobare din partea șefului nostru l-a redus la tăcere, iar străinul și-a continuat povestea.

-Sălbaticii au descălecat și ei, iar câțiva dintre ei au apucat-o prin trecătoare, dincolo de punctul unde fusesem noi, tăindu-ne retragerea pe acolo și forțându-ne să ne tragem către margine. Din păcate, tufișurile acelea nu se întindeau prea mult pe pantă, astfel că ne-am trezit în loc deschis, în bătaia a zeci de carabine. Dar apașii trag foarte rău atunci când se precipită, iar voința Domnului a fost ca niciunul dintre noi să nu fie doborât. Mai aveam vreo 20 de metri ca să atingem creasta, dincolo de tufele acelea pitice. Erau acolo niște colți de stâncă, printre care, chiar în fața noastră, era o intrare îngustă. Chiar într-acolo am alergat, într-o peșteră de mărimea unei camere obișnuite dintr-o casă. Pentru un timp, am fost în siguranță aici. Un singur om cu o armă cu repetiție putea apăra intrarea împotriva tuturor apașilor din ținut. Dar împotriva foamei și setei nu există apărare. Curaj încă aveam, dar ne pierduserăm speranța.

Nu i-am mai zărit pe niciunul dintre acești indieni, dar după fumul și strălucierea focurilor din trecătoare știam că ei veghează zi și noapte cu puștile pregătite la marginea tufișurilor, știam că dacă am fi încercat un atac niciunul dintre noi nu ar fi scăpat cu viață după trei pași făcuți afară din ascunzătoare. Trei zile am vegheat cu rândul și am reușit să-i ținem la distanță, până când suferința noastră a devenit de nesuportat. Atunci, era dimineața zilei a patra, Ramon Gallegos a apus:

-Domnilor, nu imi dau seama foarte bine care este voia Domnului. Nu sunt un om religios, și nu am de gând să vă vorbesc despre aceasta. Îmi cer scuze, domnilor, pentru ce am să vă spun, dar cred că este timpul să încheiem această șaradă cu apașii. Maică sfântă, primește la tine sufletul lui Ramos Gallegos, a continuat. A îngenuncheat pe podeaua de piatră a peșterii și și-a pus pistolul la tâmplă.

-În acest fel și-a luat rămas bun de la noi, William Shaw, George W. Kent și Berry Davis. Eram conducătorul, așa că a trebuit să vorbesc:

-A fost un om curajos, am spus, și a știut cum și când să moară. E o prostie să te necăjești când ești însetat că vei fi doborât de gloanțele apașilor ori vei fi jupuit de viu. E de rău… Haideți să i ne alăturăm lui Ramon Gallegos.

-Ai dreptate, a făcut William Shaw.

-Ai dreptate, a făcut și George W. Kent.

I-am îndreptat corpul lui Ramon Gallegos și i-am pus o batistă pe față.

-Aș vrea și eu să arăt așa, măcar pentru o vreme, a spus apoi William Shaw. Iar George W. Kent a adăugat că și el simte la fel.

-Așa ar putea să fie, mi-am dat cu părerea. Diavolii ăștia roșii ar putea aștepta o săptămână. William Shaw și George W. Kent adunați-vă și îngenuncheați! Au făcut-o, iar eu am rămas în fața lor.

-Facă-se voia ta, Doamne! am spus.

-Facă-se voia ta, Doamne! a spus William Shaw.

-Facă-se voia ta, Doamne! a spus George W. Kent.

-Și ne iartă păcatele noastre, m-am rugat.

-Și ne iartă păcatele noastre, s-au rugat și ei.

-Și primește sufletele noastre în Împărăția Ta.

-Și primește sufletele noastre în Împărăția Ta.

Amin!

Amin!

După ce au murit, i-am așezat lângă Ramon Gallegos și le-am acoperit fețele.
Atunci s-a creat vânzoleală în cealaltă parte a taberei. Cineva din trupa noastră a sărit în picioare cu pistolul în mână.

-Iar tu, a strigat acesta, tu ai îndrăznit să scapi? Tu ai îndrăznit să rămâi în viață? Câine laș, te voi trimite după ei, chiar dacă știu că voi fi spânzurat pentru asta!

-Pune pistolul la loc, Sam Yountsey, pune-l la loc! i-a cerut căpitanul, după ce a sărit asupra lui ca o panteră și l-a prins de încheietură.

Atuncii am sărit cu toții în picioare, cu excepția acelui străin, care nu s-a mișcat și părea că nu ne acordă atenție. Cineva l-a prins pe Yountsey de cealaltă mână.

-Căpitane, ceva nu este în regulă aici, am spus. Omul acesta fie este nebun, fie un mincinos patentat, unul care minte de îngheață apele, dar Yountsey nu trebuie să-l omoare. Dacă omul a făcut parte dintr-o trupă de cinci, unuia dintre ei nu i-a rostit numele, poate chiar pe al lui.

-Da, a făcut căpitanul, în timp ce-l elibera pe năbădăios, ca acesta să se așeze, e ceva în neregulă aici. Acum câțiva ani, patru cadavre ale unor albi au fost aflate aproape de ieșirea din grotă, scalpate și mutilate îngrozitor. Au fost îngropate acolo. Am văzut mormintele, o să le vedeți cu toții mâine.

Străinul se ridicase și stătea drept în lumina scăzută a focului ce se stingea, căci, ascultând cu respiarația tăiată, neglijasem să mai punem lemne.

-Acolo au fost patru, a spus el,  Ramon Gallegos, William Shaw, George W. Kent și Berry Davis. După invocarea numelor celor morți, a pășit în întuneric, iar noi nu l-am mai văzut niciodată.

Atunci a apărut un tovarăș al nostru, care se afla de santinelă, a venit în mijlocul nostru, cu arma în mână, destul de agitat.

-Căpitane, a raportat el, în ultimul sfert de oră, trei bărbați aflați mai încolo stăteau și se rugau. Atunci a indicat direcția în care o apucase străinul. I-am putut vedea foarte bine, căci luna este sus. Nu aveau arme, iar când i-am luat în bătaia puștii mele au dispărut. Altceva nu au făcut, blestemații! Doar că m-au speriat…

-Întoarce-te la post și stai acolo până îi zărești din nou, a răspuns căpitanul. Iar voi ceilalți culcați-vă la loc, că altfel vă arunc pe toți în foc!

Santinela s-a întors supusă, înjurând însă de mama focului.

-Scuză-mă, căpitane, cine dracu’ te gândești că ar fi ăia? a îndrăznit furibundul Yountsey pe când ne aranjam culcușurile.

– Ramon Gallegos, William Shaw și George W. Kent.

-Dar în privința lui Berry Davis? Ar fi trebuit să-l împușc…

-Nu avea rost, căci nu îl puteai face mai mort decât este. Treci la culcare!

 

Traducere de Lucian-Vasile Szabo