John Rayburn trânti ușa, mai s-o scoată din țâțâni. El și taică-su aveau de gând să repare balamalele și să-i aplice un strat de vopsea până-n iarnă, dar în acel moment simțea că vrea s-o smulgă și s-o azvârle în câmp.

– Johnny? strigă maică-sa, dar el se strecura deja pe lângă hambar, la adăpostul întunericului. Strigătele materne se pierdură printre frecușurile picioarelor de greier. Scotea aburi pe gură.

Ajunse la marginea lanului de bostani, își trase sufletul, apoi își croi drum spre Institutul Tehnologic Case, unde spera că va fi student de la anu. Puțin probabil. Mai e și Universitatea din Toledo, îi zicea taică-su. Un an, doi, de muncă ar acoperi cheltuielile pentru anul întâi.

Trase un șut unui bostan pe jumătate putrezit, împroșcând semințe și fâșii din măruntaiele lui. Mirosul de pământ jilav și bostani putrezi îi aducea aminte că mai era o săptămână până la Halloween, iar ei nu se apucaseră încă de recoltat. O mie de dolari, aruncați pe viermi. Nici nu dorea să știe câte credite ar fi putut să cumpere cu banii ăia.

La capătul de răsărit al fermei, lanul de bostani era mărginit de un rând de ulmi și arțari bătrâni care umbreau Townline Road. Undeva peste drum se întrezărea cariera de piatră. Poposi sub coroanele lor, cu respirația tăiată, lăsând furia să se scurgă din el.

Nu ai lui erau de vină. Dacă cineva era vinovat, el era. N-ar fi trebuit să-l snopească în bătaie pe Ted Carson. Și nici s-o repeadă pe mama lui Ted. De toate astea numai el se făcea vinovat. Dar se meritase, măcar pentru fața pe care a făcut-o mă-sa, când i-a spus că Ted e un dobitoc. Ce treabă murdară.

Tresări la auzul lemnului rupt.

Pentru o clipă se gândi că Ted Carson și maică-sa îl urmăriseră în pădure. În fața sa stătea însă un băiat, cu o creangă ruptă în mână.

– Johnny? spuse băiatul. Lăsă vreascul să cadă la pământ.

John încercă să străpungă întunericul cu vederea. Nu băiat, adolescent. Se apropie de el. Purta blugi și o cămașă de pled. Peste cămașă avea trasă o vestă roșie, neobișnuită.

Îl cântări din priviri pe străin. Nu, nu străin. Tânărul avea fața lui.

– Bună Johnny, sunt eu, Johnny.

Silueta din pădure era chiar el.

***

John se uită la celălalt John, un John subprim, și hotărî că era cel potrivit. Fără îndoială un Johnny Mocofan, nicidecum un Johnny Rebel sau Ratat, adică suficient de credul și naiv. Avea să înghită povestea, iar el, John, putea să-și vadă liniștit de viață.

– Cine… cine ești? întrebă Johnny Mocofanu. Purta doar blugi și cămașă, fără vestă.

John forță cel mai sincer zâmbet de care era în stare.

– Eu sunt tu, John.

– Ce?

Johnny Mocofanu era atât de încet.

– Cu cine semăn?

– Semeni cu…

– Cu tine John, pentru că eu sunt tu. Mocofanu făcu un pas înapoi, iar John continuă. Știu ce gândești acum. Vreo șmecherie. Cuiva îi arde să-și râdă de un băiat de la țară. Nu. Hai să depășim momentul. Acum o să-ți treacă prin minte că-s frate-tu geamăn, c-am fost adoptat… Nici asta. Povestea e mult mai grozavă.

Celălalt își încrucișă brațele.

– Ascult.

– Mor de foame, bine mi-ar prinde niște mâncare și un culcuș. L-am văzut pe tata intrând în casă. Hai în hambar și îți explic tot.

Așteptă să se-nvârtă rotița.

– Nu, spuse Mocofanu într-un sfârșit.

– De-acord. Fac stânga-mprejur și mă duc. N-o să știi niciodată ce s-a întâmplat.

Chipul lui Johnny trăda lupta din interior. Sceptic din fire, se întreba câți gogoși o să-i mai vândă acest duh al nopții. Își dorea în același timp să deslușească enigma. Îi plăceau enigmele.

Se mai liniști nițel.

– Hai în hambar.

***

Pe drum, John se ținu la distanță de sosia sa. În timp ce străbăteau lanul de bostani, observă că aveau același pas. Deschise ușa din spatele hambarului și îl lăsă pe tânăr să se strecoare înăuntru, apăsând întrerupătorul de lângă intrare.

– Puțin mai cald. Își frecă mâinile și se întoarse spre John. Lumina îi cădea direct pe chip, iar John constată cu surprindere că se asemănau ca două picături de apă. Părul șaten era aranjat puțin altcumva și ceva mai lung. Purta veșminte ciudate. John nu știa să fi purtat așa ceva. Era și mai subțirel. Rucsacul albastru de pe umeri era atât de plin, încât fermoarul refuza să ajungă la capăt. Deasupra sprâncenei stângi se întrezărea o dâră de sânge maroniu, închegat. Părea o tăietură recentă. Putea să treacă drept fratele lui geamăn.

– Să revenim. Cine ești?

– Ceva de halit ai?

John se duse la grajdul calului și scoase un măr dintr-un sac. Îl aruncă tânărului, care îl prinse și zâmbi.

– Să aud povestea și poate îți aduc ceva de mâncare.

– Așa te-a învățat tata să te comporți cu străinii? Pun pariu că dacă ar fi dat peste mine în pădure, m-ar fi invitat la cină.

– Povestea…

– Bine. Tânărul se aruncă în fân și mușcă cu poftă din măr. E simplu. Eu sunt tu. Sau, mai bine zis, sunt tu din punct de vedere genetic, dar am crescut la ferma asta într-un univers paralel. Și m-am gândit să-mi fac o vizită.

– Baliverne. Cine te-a pus să faci chestia asta?

– Ok, ok, nici eu nu m-am crezut. Se încruntă ușor. Dar pot să-ți demonstrez. Stai numai puțin. Se șterse la gură cu dosul palmei. Așaaa: calul e Stan sau Dan. L-ați cumpărat de la McGregori, de pe Butte Road, când aveai zece ani. E încăpățânat și nu-i place să fie înșeuat. Dar, dacă-i promiți un măr, se dă în spectacol mai ceva ca un cal de concurs. Se întoarse la grajdurile din stânga. Porcul e Rosey. Vaca, Wilma. Găinile sunt toate Lady, de la A la F. Ce zici? Zâmbi pieziș.

– Când aveai doișpe ani, ai furat niște țigări din pachetul lui unchiu-tău, și le-ai fumat. Când aveai opt, ai luat pușca cu alice și ai omorât o broască-bou. Ți s-a făcut greață în asemenea hal, că ai dat la rațe și de-atunci n-ai mai pus mâna pe pușcă. Primul tău sărut a fost cu Amy Wilder, la paișpe ani. A vrut să-ți arate și chiloții, dar tu ai fugit la mămica. Te înțeleg perfect, tipa era un focar de păduchi. Toți te strigă Johnny, dar ție îți place John. Ai un teanc de Playboy ascuns în pod. Odată ai ars o bucată de covor, dar nimeni nu știe fiindcă ai așezat noptiera deasupra.

Părea o gimnastă care tocmai aterizase la sol, în poză.

– Deci, sunt pe-aproape? Zâmbi și azvârli cotorul în grajdul lui Stan.

– N-am sărutat-o niciodată pe Amy Wilder. A rămas însărcinată cu Tyrone Biggens, pe când avea cinșpe ani. S-a mutat în Montana cu mătușă-sa și acolo a rămas. Nu menționă că în rest, povestea era adevărată.

– Am dreptate sau nu?

– În mare parte… da.

– În mare parte? Sunt bine sendimentate acolo, că doar le-am trăit și eu. Doar că în alt univers.

De unde știa tipul ăsta atâtea despre el? Cu cine vorbise? Cu ai lui?

– Bine, răspunde la asta. Prima mea pisică?

– Bulgărici.

– Materia mea favorită?

– Fizica.

– La ce facultăți m-am înscris?

Tânărul tăcu. Se încruntă.

– Nu știu.

– Cum de? Știi totul în rest.

– Călătoresc de-o bucată de vreme. Încă nu m-am înscris la facultate, așa că nu știu. Din momentul în care am pus mâna pe aparat, am devenit altcineva. Până atunci, noi doi eram la fel.

Oboseala i se citea pe față.

– Uite, eu sunt tu, dar, dacă nu mă crezi, lasă-mă să dorm la noapte în pod, și mâine am plecat.

John îl văzu cum se duce să ia scara și simți o umbră de vină pentru că se purtase cu el în felul ăsta.

– Poți să dormi în pod. Mă duc să-ți aduc ceva mâncare. Stai aici. Nu ieși din hambar și fă-te mic dacă vine cineva. Cred că ar face infarct a mei dacă te-ar vedea.

– Mulțumesc, John.

***

John îl urmări pe Mocofan cum se face nevăzut după ușa hambarului, tremurând și răsuflând din greu. Și ăsta nu era decât începutul.

Ar fi fost atât de simplu să-l omoare, o lovitură în cap și totul era al lui. Dar John nu voia să facă asta, nu încă, cel puțin. Era disperat, dar nu dorea să se ajungă la crimă. Sau sinucidere?

Râse în sinea lui… un râset sinistru. Dan Mârțan îi răspunse printr-un nechezat.

John luă un măr din sac și se apropie de cal. Dintr-o dată ochii îi fură năpădiți de lacrimi.

– Vino-ți în fire, omule, șopti el în timp ce Dan îi culegea mărul din palmă cu blândețe. Dan al lui era mort. Iar el îi fusese călăul.

Ieșise cu Dan să călărească, și îl urnise să facă saltul peste gardul de la marginea câmpului. Nu reușise. Piciorul calului se rupse, iar el fugise, plângând, înapoi la fermă.

Taică-su ieșise în întâmpinarea lui cu o pușcă în mână, cu fața posomorâtă. Văzuse tot incidentul…

– Dan a căzut! spuse John printre lacrimi.

Taică-su încuviință în tăcere și îi înmână pușca. John o luă cu un gest reflex, apoi încercă să i-o dea înapoi.

– Nu!

– Dacă și-a rupt piciorul, trebuie.

– Poate… Dar nu mai zise nimic. De unde stătea, auzea plânsetele ascuțite ale animalului. Piciorul era contorsionat în ultimul hal. Nu mai încăpea îndoială.

– N-ar putea să-l vadă doctorul Kimble?

– Și cum ai de gând să-l plătești?

– Îl plătești tu?

Taică-su oftă și plecă spre casă.

John îl urmări cu privirea până ce nu mai suportă nechezatul sfâșâietor al calului. Se apropie de el, lacrimile șiroindu-i pe obraji. Dan făcu ochii mari, clătină puternic din cap apoi se liniști când văzu țeava puștii ațintită spre el. Poate știa. John scoase un măr din buzunar și îl propti între dinții animalului. Dan îl ținu acolo, fără să muște din el. Părea că îl încurajează pe băiat. John apăsă pe trăgaci. Calul se cutremură, apoi rămase nemișcat…

Și iată-l aici. În viață. Îl mângâie pe bot.

– Bună Dan. Înviat din morți. La fel ca mine.

 

***

 

Părinții săi tăcură brusc când John intră în casă, trântind ușa în urma lui. Știa că vorbeau despre el.

– Merg să mănânc în hambar. Am un proiect de terminat la electronică.

Scoase din dulăpior o farfurie pe care o umplu cu lasagna. Puse cât să îndestuleze doi ca el.

– Fiule, spuse Rayburn senior, privindu-l drept în ochi. Despre treaba asta cu băiatul lui Carson…

– Da? John strecură încă o furculiță în buzunar.

– Știu că ai făcut ceea ce trebuie. John încuviință în tăcere. Maică-sa se uită în altă parte.

– Ne urăște fiindcă suntem fermieri și avem noroi pe cizme. Maică-sa își scoase șorțul, îl așeză pe spăratul scaunului și ieși din bucătărie.

– Știu Johnny… John. Dar uneori e bine să fii răbdător.

– Da tată, și uneori e bine să mai împarți niște pumni.

– Poți să mănânci aici, cu noi.

– Nu în seara asta.

Luă și o sticlă de lapte, trecu prin spălătorie și ieși pe ușa din spate.

 

***

 

– Stan nu mă lasă decât pe mine să…

– Chiar așa…

John îl scărpina după urechi, dar se opri ca să primească ofranda de lasagna împachetată într-un ștergar de bucătărie. Luă furculița de la Mocofan și se puse pe mâncat.

– Întotdeauna mi-a plăcut lasagna. Mulțam.

Mocofanu se încruntă. Lui John îi era familiară această încăpățânare. Reacționa la fel când era pus în fața unor dovezi de netăgăduit. Hotărî să nu-l mai bombardeze cu explicații și demonstrații. Acest John trebuia tratat cu mănuși.

John mânca în tăcere, sub privirile lui Mocofanu.

– Să presupunem pentru o clipă că ești copia mea din alt univers. Cum călătorești? Și de ce tu?

– Cu ajutorul aparatului, și nu știu, spuse celălalt cu gura plină de lasagna.

– Mai concret, rosti John, furios.

– Am primit un dispozitiv care face posibilă trecerea dintr-un univers în altul. Îl port sub cămașă. De ce chiar eu… nu știu să-ți spun. Sau mai degrabă noi.

– Nu mai ocoli răspunsul! strigă Mocofanu. Cine ți-a dat aparatul.

– Eu! rânji John.

– Un John din alt univers ți l-a dat.

– Da, un alt John. Băiat fain.

Tot ce îi mărturisise până acum era adevărat. Mocofanu tăcu un timp. Mai avea o bucată sănătoasă de lasagna în farfurie.

– Trebuie să dau de mâncare la oi. Goli un sac de porumb în troacă. John îl ajută să ridice sacul.

– Mulțumesc.

Hrăniră apoi vacile, caii, și își terminară cina.

– Dacă ești eu, cum să-ți spun?

– John nu merge, așa-i? Ar merge dacă am fi doar noi doi, dar dacă iei în calcul infinitatea de Johni care există… Ce zici de John Prim?

– Și atunci cine ți-a dat dispozitivul?

– John Subprim, spuse Prim rânjind. Ei, mă crezi acum sau nu?

Mocofanu nu era prea convins.

– Poate.

– Bine atunci. Ultima dovadă. Incontestabilă. Își descoperi piciorul, scoțând la iveală o cicatrice de culoarea laptelui, lunguiață și spână.

– S-o vedem pe-a ta, spuse John, acoperindu-și la loc piciorul. Ultima oară când încercase figura, semnul nu se afla acolo.

Celălalt studie cicatricea, apoi își trase blugul până la genunchi. Pielea reacționă imediat la răcoarea din hambar, pe toată gamba mai puțin pe cicatricea parcă trasă la indigo.

Când John Prim avea doisprezece ani, s-a cățărat cu Bobby Walder pe gardul cu sârmă ghimpată ce împrejmuia lacul doamnei Jones. Aveau chef de-o bălăceală. Bătrâna Jones a asmuțit câinii pe ei și au fost nevoiți să străbată în fugă tot câmpul, goi pușcă, și, în final, să sară din nou gardul. Lui John nu i-a reușit saltul. Bobby a scăpat teafăr și nevătămat, dar John a șchiopătat până acasă. Rana de la picior a necesitat peste treizeci de copci și un vaccin antitetanos.

– Mă crezi acum?

John se uită un timp la propria cicatrice.

– Te cred. A durut ca dracu, nu?

– Așa-i, spuse John Prim, rânjind. Așa-i frățioare.

 

***

 

John aștepta în acvariu – în anticamera cu pereți de sticlă din fața biroului directorului – ignorând privirile insistente ale colegilor săi, curios ce mai punea la cale John Prime. Își lăsase dublura în hambar cu jumătate din prânzul său și porunca să nu se facă văzit.

– Nu-ți fă griji, îl asigurase el, zâmbind superior. Ne întâlnim la bibliotecă imediat după ore.

– Să nu te vadă nimeni, ai înțeles?

John Prime zâmbise din nou.

– John? Directorul Gusham se ivi în ușă. Tânărul simți un gol în stomac. Niciodată nu se mai confruntase cu astfel de probleme.

Gusham avea un piept pronunțat, chelie și era permanent încruntat. Îi făcu semn lui John să ocupe un loc și se așeză cu un oftat la birou. Se spunea că fusese maior în armată și că era sever. John nu avusese ocazia să discute cu el de când era director.

– John, avem niște reguli clare în ce privește violența în școală.

Tânărul vru să zică ceva…

– Lasă-mă să termin. Uite cum stă treaba. Ai lovit de mai multe ori un coleg la vestiare. A fost dus la cabinetul medical. S-a ales și cu câteva copci.

Deschise un dosar de pe birou.

– Regulile sunt făcute pentru protecția tuturor studenților. Violența este interzisă în școală. Fără excepție. Înțelegi?

– Înțeleg regulile, spuse John după câteva clipe, dar…

– Elev de nota zece… în echipa de baschet și atletism. Ești văzut bine. Urmează să faci o facultate bună. Ar putea să fie o pată neagră la dosarul tău.

John știa ce înseamnă „ar putea”. Gusham avea de gând să-i lase o portiță de scăpare.

– Scrie aici în manualul elevului că pentru violență se dau trei zile de suspendare și excluderea din orice activitate sportivă. Vei fi exclus din echipele școlii.

John înghiți în sec.

– Înțelegi gravitatea situației?

– Da, murmură John.

Gusham deschise un al doilea dosar.

– Totuși, în cazul tău putem face o excepție. Prin urmare, dacă îți prezinți scuzele într-o scrisoare adresată doamnei Carson, ștergem cu buretele.

Gusham îl privi, așteptând un răspuns.

John se simțea strâns cu ușa. Ted și-a luat porția fiindcă era un imbecil. Nimeni nu merita o chelfăneală mai mult ca el. Îi aruncase hainele în toaletă.

– De ce să-i cer scuze doamnei Carson? L-am lovit pe Ted, nu pe ea.

– Spune că nu i-ai arătat respectul cuvenit. Trebuie să menționezi și asta în scrisoare, pe lângă partea cu bătaia.

O scrisoare, și totul se rezolva. Dar ar fi trăit pentru restul zilelor cu rușinea de a fi fost pus la punct de maică-sa și mama lui Ted. Gândul nu-i dădea pace. Nu suporta înfângerile de niciun fel. Îi venea să-i spună lui Gusham că acceptă suspendarea. Verde în față. În schimb, zise:

– Dacă nu vă supărați, aș dori un timp de gândire.

Gusham zâmbi, convins că îl determinase să-i urmeze sfaturile. Politicos, John îi întoarse zâmbetul.

– Îți acord acest răgaz. Luni vreau un răspuns.

 

***

 

Cu șapca Toledo Meerkats bine trasă pe urechi, John se strecură pe lângă bibliotecar. Nu voia să fie luat drept John Rayburn. Nu încă. Spre ușurarea lui, secțiunea cu referințe era acolo unde știa că trebuie să fie. Dacă lucrurile mărunte erau la fel, putea să spere același lucru despre cele mari. Trecuse și prin locuri mai ciudate, dar mai devreme sau mai târziu apărea o problemă și era nevoit să plece. Simțea nevoia unui loc așa cum și-l amintea el, iar ăsta părea potrivit.

Luă un almanah. Desigur, enciclopedia oferea mai multe informații, dar risca să se piardă în detalii. O comparație în mare era suficientă. Recunoscu toți președinții de pe listă. Știa deja că în această lume Washinton nu servise patru mandate, nici nu elaborase un sistem cu un rege-președinte ales pe viață. Întoarse pagina. Următorii douăzeci de președinți erau aceeași, până la ultimii patru. Cine dracu era Bill Clinton?

Diferența era oricum nesemnificativă. Trebuia să fie, se săturase de drumeție.

Se așeză la o masă mai retrasă, își deschise rucsacul și se adânci în lectură.

 

***

 

Biblioteca era la câteva străzi de școală. Se plimbă printre rânduri până îl găsi pe John Prim la masa centrală de studiu de la etajul trei. În fața lui erau împrăștiate mai multe numere din Jurnalul de Findlay, câteva cărți. Ghiozdanul era ticsit de hârtii și mape. Și iată-l pe John, cu o șapcă inscripționată Toledo Meerkats și o pereche de ochelari fumurii. Când îl văzu pe John, își dădu jos ochelarii.

– Arăți ca naiba, ce-i cu tine?

– Nimic. Ce faci? Trebuie să fiu la cinci la școală. Diseară avem meci.

– Da, cum spui tu. John Prim deschise cartea de istorie. În fiecare univers e câte o chichiță. Aici, de exemplu, George Bush crește taxele și nu mai e ales a doua oară. Îi ia locul Clinton, în 1991. În lumea mea, George Bush nu și-a băgat nasul în problema taxelor, economia a mers bine în continuare și a fost ales pentru a doua oară. Stătea bine de tot în sondaje, până la asasinarea lui Hussein, în al doilea an de mandat. În locul lui a venit fiu-su, în 96.

– Măscăriciul ăla? râse John.

John Prim se încruntă.

– Pe timpul mandatului său, datoria națională a ajuns aproape la zero, iar șomajul a scăzut sub trei la sută.

– Șomajul e mic și aici. Clinton și-a făcut bine treaba.

John Prime îi arătă un articol de ziar pe care îl copiase.

– Whitewater? Consum de droguri? Vince Foster? Îi întinse articolul și clătină din cap. N-are importanță. Zi merci că nu trăim într-o lume în care Nixon a scăpat cu fața curată.

– Ce s-a întâmplat acolo?

– A Doua Criză. Rusia și Statele Unite nu s-au înțeles în privința dezarmării. Niște lumi de-a dreptul totalitare. Luă articolele de la John. Aveți Post-It în lumea voastră?

– Da, bineînțeles.

John Prim ridică din umeri.

– În altele nu au. O adevărată avere. Și atât de simple. Scoase un caiet din ghiozdan. Am o sută din-astea. Deschise caietul la o poză cu un astronaut MTV.

– MTV?

– Este.

– World Wide Web?

– Cred că da.

– Cubul Rubik?

– N-am auzit de așa ceva.

John Prim făcu un semn deasupra imaginii unui cub multicolor.

– Aha! Ăsta-i o mină de aur.

– Chiar așa?

Întoarse pagina.

– Dungeon and Dragons?

– Te referi la jocul ăla în care te dai magician?

– Exact. Lozenos? Aveți așa ceva?

– Nu-mi sună deloc cunoscut. Ce e?

– Bomboane. Mine de diamante în Africa de Sud?

Din toată lista aceea lungă, lui John îi erau cunoscute cam trei sferturi dintre lucruri: mode, jucării, invenții.

– E un punct de plecare. Multe fabrici de făcut bani aici.

– Ce-ți coace mintea? întrebă John. Nu-i miroseau a bine planurile pe care bănuia că le are John pentru lumea lui.

John Prim zâmbi.

– Poți să faci o avere din comerțul interdimensional.

– Comerț Interdimensional?

– Nu mă refer la obiecte în sine. Nu am cum să transport atâta cât să fac un ban bun. Prea complicat. Dar ideile sunt ușor de transportat. Într-un univers – ceva banal,  într-altul, n-a auzit nimeni de ea. Rubik a vândut peste o sută de milioane de cuburi. Zece dolari cubul. Asta vine o sută de milioane de dolari în alte lumi.

– Și ce urmărești să faci?

John Prim afișă zâmbetul lui arogant.

– Nu eu. Noi. Am nevoie de un agent care să vândă ideile. Și pe cine aș putea găsi mai bun decât pe mine însumi? Se spune că nu poți să fi în mai multe locuri în același timp. Eu pot.

– Mda.

– Facem jumi-juma.

– Mmmda.

– Ascultă, asta nu-i hoție. Pur și simplu nimeni nu s-a gândit la ele în lumea ta. Acei inventatori s-ar putea să nici nu existe aici.

– N-am zis că e hoție. Atât doar că nu am încredere în tine.

John Prim oftă.

– Cine te-a supărat azi?

– S-ar putea să primesc o suspendare la școală și să fiu exculs din echipele de baschet și atletism.

– Cum? De ce? John Prim părea sincer îngrijorat.

– L-am bătut pe unul, Ted Carson. Maică-sa a dat cu papagalul la mama și la director. Vor să îmi cer scuze.

John Prim era furios.

– N-o să-ți ceri, nu? Îl știu pe Ted Carson. E un gunoi mic. În toate universurile.

– N-am de ales.

– Întotdeauna ai de ales. John Prim scoase un caiețel din ghiozdan. Ted Carson zici, da? Am ceva legat de el…

John se uită peste umărul lui, la caietul pe care îl ținea în mână. Fiecare pagină conțiea câte un decupaj de ziar. Unele cuvinte erau subliniate, iar în josul paginii existau notițe care trimiteau la alte pagini. „Primarul și membrii Consiliului puși sub acuzare” spunea un titlu. Poza îl înfățișa pe primarul Thiessen țipând. Un alt articol conținea o listă cu divorțuri. John Prim întoarse pagina și arătă cu degetul.

– L-am găsit. „Ted Carson a fost arestat pentru că a torturat pisica unui vecin. Se pare că băiatul a ucis mai multe animale din cartierul său înainte să fie prins”.

Îl fixă pe John cu privirea.

– Nu știam de asemenea fapte.

– Înseamnă că aici n-a fost prins.

– Ce vrei să faci? Citi articolul, nemulțumit.

– Pune-ți creieru-n mișcare, frățioare. Îi înmână lui John lista cu divorțurile. Trage-o la xerox.

– De ce?

– Să știi cine se culcă cu cine. De-obicei lucrurile astea nu se schimbă de la un univers la altul. Că veni vorba, cum arată Casey Nicholson în lumea asta?

– Poftim?

– Cârpă sau focoasă? În jumătate din cazuri e însărcinată în clasa a unșpea și trăiește într-o rulotă.

– E majoretă.

John Prim îl privi cu atenție și rânji.

– Îți place de ea, nu? E prietena noastră?

– Nu!

– Ne place?

– Pe mine, nu pe noi, se răsti John. Și cred că da. Îmi zâmbește în timpul orelor.

– Ar fi și culmea, doar suntem adorabili. Se uită la ceas. E timpul să te-ntorci la școală, nu?

– Cam așa-i.

– Ne vedem diseară acasă. Pa.

– Nu vorbi cu nimeni. Or să creadă că am fost eu. Nu mă băga în bucluc.

– Nu-ți fă griji. Ultimul lucru pe care l-aș face ar fi să-ți distrug viața aici.

***

 

Casey, Casey, Casey, gândi John în timp ce Mocofanu se îndepărta de el. Majoreta Casey era cea mai bună dintre toate. Mirosea atât de bine. Orz stricat pe gâște… pe Mocofanu.

Ar fi lucrat până la închiderea bibliotecii, dar dorea cu disperare s-o vadă. Mai citi câteva articole, fără prea mare tragere de inimă, apoi își strânse lucrurile și plecă la școală.

Plimbarea prin zona centrală, mică și cochetă, îi trezi multe amintiri. Trăise toată viața în orășelul acesta – nu neapărat în acesta. Pentru o clipă dori să dea o fugă până la Anticariatul lui Maude, să mai frunzărească printre revistele vechi de benzi desenate. L-ar fi recunoscut cei de-acolo, și nu-și dorea asta… nu încă.

Când ajunse la școală, meciul era în toi. Se așeză în cel mai înalt punct al tribunei, având grijă ca șapca să-i mascheze fața. Soarele apunea, aruncând umbre lungi ce dansau în ritmul juniorilor care trimiteau mingea când încolo când încoace, fără prea multă precizie. Findlay High se înfrunta cu Gurion Valley, dar jocul umbrelor era mai interesant.

Meciul se încheie și tribunele începură să se umple. Recunoscu chipuri pe care nu le văzuse de-un an, dar cu toate acestea proaspete în memorie. Se făcu mic în scaun, ridicând gulerul costumului de iarnă. Apoi râse în sinea lui. Întotdeauna pe furiș, întotdeauna pe fugă.

Își făcură intrarea majoretele. O zări imediat pe Casey și simți un val de hormoni năpădindu-i trupul. Am străbătut universuri ca să ajung la tine. Ce replică de agățat, nu?

La naiba, ce frumoasă era. Se ridică s-o vadă mai bine.

– Hei John! strigă cineva cu două rânduri mai jos.

John îl privi șocat. Habar n-avea cine era. O undă de îndoială se strecură în inima lui. Fusese plecat un an. Cât pierduse în tot acest timp?

– Hei.

– N-ar trebui să fii jos, cu echipa? Credeam că te ocupi de statistici.

– Ba da, eram pe picior de plecare.

Aproape fugind, coborî treptele două câte două. Trebuia să rezolve câteva lucruri înainte să-și scalde ochii în trupul lui Casey.

 

***

 

După meci, John îi dădu o copie cu statisticile antrenorului său, Jessick, apoi se întâlni cu taică-su în parcare.

– N-ați jucat cine știe ce, îi spuse bătrânul. Purta o salopetă și o șapcă inscripționată John Deere. John își dădu seama că șezuse așa în tribună, cu balegă pe tălpi. În difuzoare susura lin un country. Pentru o clipă se simți stânjenit, apoi își aminti de ce îl bătuse pe Ted Carson.

– Merci că ai venit să mă ei, tată.

– Oricând. Porni motorul camionetei și demară din parcare.

– Ciudat, dar mi s-a părut că te-am zărit în tribună.

John se uită țintă la taică-su, încercând să-și păstreze calmul.

– Eram jos, făceam statisticile.

– Știu, am văzut. Mi-au jucat ochii ăștia bătrâni o festă.

Unde dracu era John? Ce avea idiotul ăla de gând să facă?

– M-a sunat Gusham.

– Era de așteptat.

– Zicea că o să-ți ceri scuze în scris.

– Nu că mi-aș dori, dar…

– Știu. Un punct negru la dosar și toate alea. Opri radioul. Și eu am fost vreo două semestre la Universitatea din Toledo. Nu mă înțelegeam de minune cu colegii. Dar tu, fiule, ai ocazia să înveți și să-ți folosească la ceva. Asta ne dorim eu și cu mama ta.

– Stai nițel. Nu zic că ce i-ai făcut băiatului Carson e greșit, dar ai fost prins. Și dacă ești prins cu ceva, îndeobște trebuie să plătești. Dacă scrii o scrisoare nu înseamnă că și crezi în ce-ai scris.

John dădu aprobator din cap.

– Cred că o să scriu scrisoarea, tată.

Taică-su murmură satisfăcut.

– Mă ajuți mâine cu merele alea? Dacă mai așteptăm mult, se strică toate.

– Te-ajut până la prânz. Dup-aia am antrenament de baschet.

– În regulă.

Cei doi tăcură tot restul drumului, John bucuros că bătrânul său era așa pragmatic. Se gândi ce urma să facă în privința lui John Prim.

***

 

– Unde ești?

John se opri din citit și puse mâna pe lopată. Poate se ajungea oricum la violență. Mocofanu părea furios.

– Aici sus.

– Ai fost la meciul de fotbal, îi reprosă în timp ce urca scările.

– Am stat puțin.

– Te-a văzut taică-miu.

– Dar nu și-a dat seama că sunt eu, așa-i?

Mânia îl mai părăsi puțin pe John.

– Da, credea că are vedenii.

– Vezi? Să ne vadă împreună și tot n-or să creadă.

Mocofanu scutură din cap și mormăi ceva.

– Iar pe Ted Carson l-am prins.

– Ce vrei să zici?

– Mai multe mâțe au dispărut la el în cartier.

– Ai fost afară, ai vorbit cu lumea?

– Doar copii. Era întuneric. Nu m-a recunoscut nimeni. Printre altele, trei pisici doar luna asta. Ted e un criminal în serie. Cu asta îl avem la degetul mic. Maică-sa nu va avea încotro decât să retragă plângerea.

– O să îmi cer scuze, spuse Mocofanu.

– Ce? Nici vorbă!

– E mai bine așa. Am un viitor înainte.

– Ascultă! Mai bine decât acuma n-o să-ți meargă. Puștiu e numa bun de internat, putem să le-o vârâm sub nas.

– Nu. Tu să asculți!. Trebuie să te dai la fund. Nu vreau să te știu prin oraș, călcând prin străchini. Destul că ai fost azi la bibliotecă.

John zâmbi.

– Ți-e teamă cumva că aș putea să mă dau la Casey Nicholson?

– Gata! Ridică mâna. Ajunge. De ce nu îți iei tălpășița spre următorul oraș, sau univers sau unde-i nimeri. Oriunde, dar nu în viața mea.

John se încruntă. Era timpul să scoată asul din mânecă. Își suflecă poalele cămășii, scoțând la iveală un ham de care era prins, în centru, un disc subțire al cărui diametru nu depășea 10 centimetri. Avea un cadran digital pe care scria 7533, trei butoane albastre în față, manete și alte cadrane pe lateral.

John se eliberă de povara hamului.

– Poate e vremea să-ncerci și tu, spuse el.

***

 

John privi atent aparatul. Cam mic, pentru ce știa să facă.

– Cum funcționează? Își închipuia râuri aurii împetindu-se în volburi întunecate de energie primordială, raze x ca niște gheare ce sfâșâie hotarele universului, de parcă ar fi fost carne vie.

– Habar n-am, spuse John Prim cu năduf. Știu să-l manevrez, atâta tot. Făcu semn către cadranul digital. Ăsta e numărul universului tău.

– 7533?

– Al meu e 7433. Arătă un buton albastru. De aici cresc numărul universului. Uite. Apăsă butonul. Cadranul înfățișa acum 7534. Iar de aici îl descresc. Apăsă un alt buton albastru și numărul redeveni 7533. După ce ai trecut numărul universului în care vrei să ajungi, tragi de manetă (mimă gestul) și Paf! ești acolo.

– Arată ca un automat de caramele.

John Prim își mușcă buzele.

– E produsul unei civilizații foarte avansate.

– Doare?

– Nu simt nimic. Mi se înfundă urechile uneori, depinde de vreme. Uneori mă trezesc la câteva palme de sol, alteori cu tălpile afundate în pământ.

– La ce folosește celălalt buton.

– Nu știu, spuse John Prim, clătinând din cap. L-am încercat, dar se pare că nu face nimic. Îți închipui că jucăria asta are manual de instrucțiuni? Rânji. Vrei să-ncerci?

Își dorea asta, mai mult ca orice. Nu numai că ar fi descoperit de-ndată dacă Prim minte, dar avea ocazia să vadă alt univers. Gândul era copleșitor. Să călătorească, să scape de orice problemă. Zece luni petrecute în Findlay însemnau o viață de om. Iar acum i se deschidea calea spre aventură.

– Vreau să văd.

– Nu pot, se încruntă John Prim. Odată ce l-ai folosit, trebuie să aștepți doișpe ore să se-ncarce. Dacă aș pleca în această clipă, mi-ar trebui încă o zi să mă pot întoarce.

– O zi e prea mult. Am treabă. Mai e și scrisoarea.

– Stai liniștit, mă ocup eu de asta.

– Exclus!

– De ce? Nimeni nu și-ar da seama. Te știu de-o viață…

– Nici nu mă gândesc să te las doisprezece ore la cârma vieții mele.

– Hai să facem o încercare. Ce faci mâine?

– Culeg mere cu tata.

– O să fac asta în locul tău. Dacă tata nu bănuiește nimic, eu îți țin locul și tu faci călătoria. Dacă pleci mâine după-amiază, te întorci duminică fără să pierzi vreo zi de școală.

John Prim își deschise ghiozdanul.

– Și ca să fie mai distractiv, ia niște bani de cheltuială. Scoase un teanc de bancnote de douăzeci.

– De unde-i ai…? John nu mai văzuse atâta bănet în viața lui. El avea 300 de dolari puși la păstrare și cam atât.

John Prim îi înmână teancul. Hârtia era rece, netedă și lipicioasă.

– Sunt pe puțin o mie de dolari aici.

– Aham.

– Din alt univers, nu-i așa? Bani falși.

– Sunt cât se poate de autentici. Și nimeni din orășelul ăsta uitat de Dumnezeu n-o să-și dea seama dacă sunt sau nu buni. Scoase o bancnotă de douăzeci din buzunar. Asta-i de-a voastră. Observi vreo diferență?

John luă bancnota și o alătură unei bancote din teanc. Păreau identice.

– Cum i-ai făcut?

– Investiții, spuse John Prim cu un zâmbet îndoielnic.

– I-ai furat?

John Prim scutură din cap.

– Chiar dacă i-aș fi furat, poliția mă caută în alt univers.

Pe John îl cuprinse îndoiala. Prim avea amprentele sale, înfățișarea, chiar și vocea sa. Știa totul despre el. Putea foarte bine să jefuiască o bancă, să omoare pe careva și să arunce mâța în brațele lui, în timp ce el hălăduia prin alt univers. Ar fi fost găsit făptașul tuturor acelor nelegiuiri, și n-avea cum să demonstreze că el nu era… el.

Ar fi făcut una ca asta? Prim zicea că îi era frate. Într-un fel, erau gemeni. Și pe deasupra, îl lăsa să folosească apratul, devenind, astfel, prizonierul acestui univers. O dovadă puternică de încredere.

– Douăzeci și patru de ore. O mini-vacanță, ce mai. Îți iei liber de la toată afacerea asta cu Ted Carson.

Era peste putința lui să refuze.

– Mâine o să culegi mere cu tata. Dacă nu bănuiește nimic, mă încumet la o călătorie.

– N-o să-ți pară rău, John.

– Dar trebuie să-mi promiți că n-ai s-o faci de oaie.

John Prim încuviință.

– E ultimul lucru pe care m-aș gândi să-l fac.

***

 

– La naiba, ce devreme e, spuse John, scuturându-și paiele din păr.

– Nu carecumva să te audă tata înjurând.

– Desigur, fără înjurături. Se întinse cât era de lung. N-am mai cules mere… de ceva vreme. Trecuseră mulți ani de atunci. Taică-su nu se ostenise niciodată cu munca în livadă. Se ridică la un gemuleț și îl văzu pe tatăl lui Mocofanu afară, lângă tractor.

– Ceva neînțelegeri între tine și tata? Cei doi făcură schimb de haine.

– Treaba cu Carson, am discutat aseară… dorește să-mi prezint scuzele într-o scrisoare.

– Deci asta era. Și cu mama?

– Era supărată pe mine dinainte. Poate încă mai e. Nu ne-am vorbit de joi.

– Ceva important astăzi? John Prim scoase un pix și începu să ia notițe.

– Până mâine nimic. Biserică și cor pe urmă. Trebuie curățate și grajudrile. De teme mă ocup eu.

– Ce ai pe luni?

– De citit pentru fizică și un eseu la engleză despre Gerard Manley Hopkins1. Mai e și o problemă la calcul diferențial. Cam atât.

– Îmi spui te rog orarul?

Mocofanu începu să-i înșire materiile, dar se opri.

– La ce-ți trebuie să știi asta? Doar mă întorc până atunci.

– În caz că mă înterabă cineva.

– N-o să te întrebe nimeni. Își trase jacheta de ski pe el și duse binoclul la ochi. O să te supraveghez de aici. Dacă ceva scârțâie, zici că te simți rău și te întorci în hambar. Îmi povesteși tot și pe urmă ne schimbăm hainele.

John Prim zâmbi, încrezător.

– Stai liniștit, o să meargă strună. Își puse mănușile și coborî scara. Ne vedem la prânz.

Se simțea agitat, poate mai mult decât era cazul, dar luă în cele din urmă calea livezii. Îl zări cu un ochi pe John care-l supraveghea atent prin binoclu. Urma să fie mai mult decât o simplă încercare. Putea încă să dea înapoi, să găsească o altă oază.

– Ce zici să-ncepem cu partea asta, îi spuse taică-su, fără să-l privească.

– Bine, spuse John, simțindu-și gâtlejul uscat. Tatăl de-aici era un bărbat dintr-o bucată și mirosea a pământ, nu a băutură. Se opri lângă un pom și se întoarse.

– Ei, ce mai aștepți?

John prinse a se cățăra în copac. Scoarța aspră îi străpunse mănușa și îl tăie la mână. Călcă greșit și alunecă.

– Ușurel, băiete.

– Sunt cam mare pentru trebușoara asta.

– La anu angajez pe cineva să m-ajute.

John tăcu, gata să-i dea o replică tăioasă. Zâmbi.

– Mama s-ar descurca de minune.

Taică-su râse.

– Da, îmi și închipui…

 

***

John simți cum roșește, văzând că taică-su râde la gluma lui Prim. Ce i-o fi zis? Dar dacă taică-su râdea la glumele lui Prim, nu mai exista pericolul să se dea de gol.

Era o situație bizară, și asta nu-i dădea pace. Practic, John era el. Iar el… nu era nimeni. Cât de greu i-ar fi fost cuiva să intre în viața lui? Nu foarte greu. În decursul ultimelor săptămâni stabilise anumite raporturi de care Prim nu avea cum să știe, dar în câteva luni aveau să fie de domeniul trecutului. Nu avea prietenă. Nici prieteni, asta dacă nu-l puntea la socoteală pe Erik, cel puțin până în fața porții. Mai greu ar fi fost pentru cineva să recupereze materia de școală; greu, dar nu imposibil. Avea materii ușoare, cu excepția cursului de fizică avansată, dar și acolo începeau un modul nou de luni. Era clar un moment de ruptură.

Oare ce avea să întâlnească într-un univers paralel. Unde ajunsese știința? Dacă lua cu el un jurnal științific? Poate că acolo se găsise cineva să unifice cele două mari teorii2. Sau o soluție elegantă la Ultima Teoremă a lui Fermat. Sau… La ce i-ar fi fost de folos ideile altora. Să le publice cu numele său? Nu era același gen de scamatorie ieftină pe care o făcea John cu Rubik, sau cum l-o fi chemat? Râse și își reluă studiul pentru fizică. Trebuia să rămână ferm ancorat în acest univers. La urma urmei, de luni începeau cu Mecanica Cuantică.

***

 

John îi aduse lui Mocofanu un sandviș.

– Am păcălit-o și pe maică-ta.

Luă sandvișul și privirea lui zăbovi un moment pe chipul lui Prim.

– Pari fericit.

Avea sevă pe haine. Era tăiat la mâini și avea bășici. Îl durea spatele. Se ferise dintotdeauna de astfel de munci. Și totuși…

– M-am simțit bine. N-am mai făcut asta de mult.

– Ai lipsit cam mult, îi spuse John între două înghițituri.

– Da, nici nu știi ce pierzi dacă pleci de-aici. La ce-ți mai trebuie facultate?

Mocofanu râse.

– E minunat… primii cincisprezece ani, apoi devine plictisitor.

– Te înțeleg.

Îi dădu lui Prim jacheta de ski.

– Cum  va fi în celălalt univers?

Lui John îi stătu inima-n loc.

– Să înțeleg că te-ai hotărât? Spuse John încercând să nu-și trădeze emoția.

– Da, așa se pare. Zi-mi ce mă așteaptă.

– Se aseamănă în bună măsură cu al nostru. Despre diferențe, n-aș putea să-ți spun.

– Avem un reperzenzant și acolo?

– Da. Eu unul n-aș da să-l întâlnesc. Nu-i în temă cu ce se petrece.

– Atunci de ce-ai ales să vorbești cu mine? De ce nu alt John? De ce nu cu toți Johnii?

– Aici mă simt mai acasă ca oriunde. Locul îmi trezește atâtea amintiri.

– Dintr-o sută de universuri, ăsta seamănă cel mai mult cu al tău? Cât de mult se deosebește următorul de al nostru. Nu prea mult, bănuiesc.

– Chiar vrei să știi?

Mocofanu încuviință.

– Ei bine, sunt mai multe tipuri de noi. În primul rând cel de la țară, ca mine și ca tine. Apoi ratatul.

– Ratatul?

– Da, fumează și își duce veacul pe sub tribune.

– Ce naiba s-a întâmplat acolo?

– Și uneori i-am tras-o lui Casey Nicholson și locuim la nefamiliști, pe strada Stuart. Uneori mai și murim.

– Murim?

– Da, accidente de mașină. Accidente de tractor. Accidente de vânătoare. Avem baftă că sunem în viață, pe cuvântul meu.

Mocofanu se uită în altă parte. Știa la ce se gândește. Era cu taică-su, urcau baloții de fân și furca îl lovise. Sau când se plimbase pe lacul înghețat, la Doamna Jones, și gheața se crăpase, dar cu toate astea el își continuase drumul. Sau când fusese lovit de camion… mare baftă într-adevăr.

– Cred că sunt pregătit, spuse John în cele din urmă. Ai vreun plan?

John Prim se eliberă de strânsoarea hamului.

– Punctul de plecare: lanul de bostani. Selectezi următorul univers. Dai de manetă. Stai și cercetezi toată ziua. Te duci la bibliotecă, vezi ce diferă. Dacă dai peste o idee pe care am putea s-o exploatăm, nu ezita s-o notezi.

Observă expresia lui John și adăugă:

– Bine, uită asta. Mâine selectezi universul tău și tragi din nou maneta. Luni ești bun de dus la școală.

– Pare ușor.

– Să nu pierzi aparatul. Să nu te-ncurci cu poliția. Să nu atragi în niciun fel atenția asupra ta.

– Am înțeles.

– Să nu scoți banii la iveală. Dacă te recunoaște cineva, fă-le jocul și apoi dispari. Nu vrem să-i facem zile fripte băiatului nostru de-acolo.

– Priceput.

– Johnny, tremuri puțin. Calmează-te. Te acopăr eu aici. Îl bătu amical pe umăr și îi înmână hamul.

Mocofanu se dezbrăcă de cămașă. Era frig. Își trecu curelele de la ham pe după umeri, apoi își prinse centura la spate. Simțea răceala discului apăsându-l pe burtă. Curelele păreau a fi din material sintetic.

– Îmi vine bine.

– Mi se pare firesc. Am făcut niște copii după însemnările mele, în caz că ai nevoie de ele. Scoase un caiet mecanic din ghiozdan, îl deschise și îi prezentă câteva pagini cu notițe și decupaje. Nu știi niciodată când o să ai nevoie de ele. Ia și geanta.

Simți un fior puternic străbătându-i trupul. Era la cheremul aparatului.

– Ce s-a întâmplat? întrebă Mocofanu.

– A trecut ceva timp de când nu l-am mai dat jos. E talismanul meu, salvarea mea. Fără el mă simt gol. Promite-mi că o sa ai grijă de el.

– Hei, mi-am lăsat viața în mâinile tale. Puțină încredere reciprocă nu strică.

John zâmbi cu subînțeles.

– De-acord. Ești gata? E doișpe jumate la mine. Asta înseamnă că te vei întoarce puțin după miezul nopții.

– În regulă.

– Selectează universul.

John își suflecă haina și comută pe 7534.

– Gata.

– Bine, o să te urmăresc din pod. John urcă scara și adăugă: ai grijă să nu te vadă nimeni.

Inima îi bătea nebună. Sosise momentul. Mai puțin. Îi făcu cu mâna de la gemulețul din hambar. Mocofanu îi întoarse salutul și își ridică haina. Aparatul strălucea în bătaia soarelui.

Șovăi.

– Hai. Fă-o!

John zâmbi, trase de manetă și se făcu nevăzut.

***

 

Avea urechile înfundate și picioarele înfipte în pământ. Impactul îl propulsă în față. Încercă să atenueze șocul căderii cu mănușile. Lanul de bostani dispăruse. Dar mirosul de bălegar îi dădu de înțeles că se află pe un izlaz. Își eliberă picioarele. Pe încălțări avea noroi mai bine de un deget. Oare îi intrase și înăuntru? Cert era că în universul ăsta nivelul pământului era mai mare cu un deget. Unde se pierduse oare acel strat de noroi? Își scutură picioarele, îndepărtându-și mizeria.

A mers! Era puternic emoționat. Se îndoise până în ultima clipă, dar iată, aterizase în alt univers.

John Prim îl avertizase că e un John pe-aici. Cercetă zona. Câțiva zeci de metri mai încolo o turmă de vaci păștea netulburată și… cam atât. Nici tu fermă, nici tu copaci.

Drumul McMaster precum și Drumul Gurney erau acolo. Merse până la marginea câmpului, sări gardul și se opri la marginea drumului. La un kilometru spre nord se întrezărea o fermă, în rest pustiu. Spre est, acolo unde ar fi trebuit să fie centrala electrică nu era decât pădure. Înspre sud, mai multe lanuri.

John Prim îl asigurase că în universul ăsta trăia un John Rayburn. Că există și ferma. Îi spusese că a fost aici.

Își ridică poalele cămășii, încercând să deslușească numărul de pe cadran. Făcu palma streașină, pentru a bloca razele soarelui, și citi: 7534. Conform aparatului, era unde trebuie. Locul era pustiu!

Panica îl cuprinse. Ceva nu era bine. Ceva se întâmplase. Nu trebuia să fi ajuns aici. E în regulă, își spuse el, încercând să se liniștească, e în regulă. Se așeză pe o ridicătură, la marginea drumului. Se poate ca John Prim să se fi înșelat. Cu atâtea universuri diferite, era greu să mai știi care cum.

Se ridică, hotărât să nu se lase doborât de situație. Urma să-și petreacă următoarele douăsprezece ore culegând informații. Și apoi, acasă. Se îndreptă spre oraș.

***

 

John privi cum celălalt dispare din lanul de bostani și răsuflă ușurat. Nu mai era nevoie să-l omoare. Scăpase ușor. Un cadavru putea fi întotdeauna găsit, asta, bineînțeles, dacă nu era în alt univers. Nu mai avea aparatul, dar nici nu mai avea nevoie de el. Era bucuros că scăpase de el. Avea acum ceva mult mai de seamă decât un mecanism. Își recăpătase viața.

După trei zile de explicații și dulcegării, Mocofanu căzuse în capcană. La revedere și drum bun. Odată fusese și el așa naiv, cu ochii mari, gata să exploreze lumi noi. Suferință, asta îl aștepta pe oricine se încumeta să cerceteze. Trăia din nou. Avea părinți, avea bani, 125.000 de dolari. Avea și caietul de însemnări. Cu adevărat însemnat. Valora pe puțin un miliard de dolari.

John dădu un ocol hambarului. Căuta un loc sigur, unde să-și ascundă banii. Undeva, în partea de sud, își amintea să fi fost gaură în grindă. Era și aici. Scoase guma de mestecat, cărțile de joc și praștia dinăuntru.

– Mocofanul…

Ascunse o treime din bani acolo. A doua treime avea s-o dosească în cameră. Ultima parte urma s-o îngroape undeva. Nici gând să-i mai depună într-un cont, cum făcuse în 7489. Sau 7490? Copoi împuțiți… cât ai zice pește i-au și dat de urmă. Și ce dacă Franklin se uita în aialaltă parte. 80.000 de dolari, duși pe apa sâmbetei.

Mai multă băgare de seamă de data asta. Surse legale pentru fiecare verzișor. Odată ce invențiile sale vor face furori, tot orășelul va vorbi despre el. Micul geniu în fizică, cine avea să-l suspecteze? Vor fi invidioși, nu încape îndoială, dar toată lumea știa că Johnny Rayburn avea creier, nu glumă. Cubul Rubik – Cubul Rayburn, ca să fim mai preciși – îi va deschide calea spre faimă și bogăție.

 

***

 

După o oră se afla la marginea orașului. Fu întâmpinat de un marcaj verzui pe care scria „Findlay Ohio. Populație: 6232.” Al lui avea pe undeva pe la douăzeci de mii. Auzi un șuierat în spate, care crescu în intensitate. O camionetă trecu val vârtej pe lângă el, făcându-l să sară la o parte. Două camionete de fapt, lipite una de alta, trăgând după ele o remorcă umplută cu pietriș. Aveau botul aplatizat, probabil pentru a putea fi unite cu alte camionete dacă încărcătura era mare. Asemenea unui tren cu mai multe locomotive. Remorca era mai mică decât o mașină de gunoi din universul său. Câte un șofer în fiecare camionetă. Se aștepta la un nor de fum, dar în afară de umezeala aerului, nu distinse nimic.

Volanți? Aburi?

În ciuda situației dificile în care se afla, era curios să afle cum funcționau camionetele. Încă zece minute de mers și se afla în centrul orașului – după ce trecuse de un restaurant și două moteluri. În fața lui se ridica falnic monumentul închinat Războiului Civil, cu tunul îndreptat înspre Sud. În piață se plimbau câțiva oameni, dar nimeni nu părea că-l observă.

Vizavi era tribunalul. Lângă era biblioteca, așa cum și-o amintea. Clădirea avea trei etaje iar intrarea era străjuită de către doi lei suspendați pe piedestale de cărămidă. Locul potrivit să-și înceapă cercetările despre acest univers. Și interiorul părea a fi neschimbat. Luă catalogul – aici nu erau calculatoare – și căută numerele pentru Istoria Americii. Pe raft găsi un volum de Albert Trey, intitulat „Istoria și moștenirea Statelor Unite: momente cruciale care au schimbat o națiune. Se instală într-un fotoliu și începu să frunzărească. Descoperi momentele de cotitură.

Revoluția Americană, Războiul din 1812 și Războiul Civil erau așa cum le știa el. Aceeași președinți până la Woodrow Wilson. Primul Război Mondial a fost o conflagrație minoră, purtând și denumirea de Războiul Greco-Turc. În cel de-al doilea Război Mondial, numit aici Marele Război, Statele Unite și Anglia luptaseră împotriva Germaniei, Rusiei și Japoniei. 1956 a fost anul primului armistițiu. Luptele au continuat însă până în anii 80, când a fost declarată pacea, iar Franța a fost împărțită între Germania și Spania.

Dar toate astea se întâmplaseră după ce Alexander Graham Bell inventase o baterie eficientă pentru automobile. Nu mai era un motor pe combustie internă, ci unul electric. Evident, camionetele pe care le văzuse aveau motor electic.

Citind despre folosirea dirijabilelor pentru transport, despre un secol douăzeci în bună măsură pașnic, îl cuprinse o furie fără margini. Universul ăsta nu nu semăna nici pe departe cu al său. John Prim îl mințise. Găsi o carte de telefoane și căută la Rayburn. Evident, nu găsi niciunul.

Mai avea opt ore până la întoarcere, până să-l zvânte în bătaie pe John Prim.

 

***

 

Maică-sa îl chemă la masă și pentru câteva secunde îl cuprinse frica. Își vor da seama, gândi, își vor da seama că nu sunt fiul lor.

Respirând încet ascunse banii sub colecția de benzi desenate din cămară.

– Vin!

Nu scoase o vorbă la masă. În schimb ciuli urechile la ce-i spuneau părinții, păstrând informațiile de folos. Nu știa o droaie de lucruri. Până nu strângea suficiente date, nu avea rost să întreprindă nimic.

Vărul Paul era tot la închisoare. După slujba de mâine vor lua prânzul împreună cu enoriașii. Spaghetti. Maică-sa va pune la conservă și va face oțet săptămâna următoare. Taică-su va cumpăra un curcan de la Sam Riley, care avea vreo douăzeci și doi. Plăcinta de mere care încheie cina făcea ca durerea de spate și tăieturile de la mâini să fi meritat.

Își ceru permisiunea să plece de la masă și urcă în camera lui Mocofanu. Scotoci prin ghiozdanul lui. Pierduse un an de școală. Avea ceva de recuperat. Și, drace, un eseu despre Gerard Manley Hopkins, cine naiba o fi fost și ăla.

 

***

 

La închiderea bibliotecii, capul lui John vâjâia cu informații despre noul univers. I-ar fi plăcut să afle mult mai multe lucruri, dar timpul era împotriva lui. Se opri la un chioșc de ziare și luă un almanah de pe raft. Ezită, apoi se hotărî să cumpere cartea, care costa trei dolari, cu una dintre bancnotele primite de la John Prim. Vânzătorul abia dacă se uită la hârtie și îi înmână restul. Bancnotele erau aidoma cu cele din universul său, dar monedele aveau alte chipuri.

Luă cina la cafeneaua Eckart, în acordurile muzicii country. Piesele nu-i erau cunoscute, dar posturile de radio de-acasă cu siguranță ar fi difuzat astfel de muzică. Chiar și la zece seara localul era încă plin cu mușterii ce consumau cafea sau tărie. Bere nu era.

Deși era sâmbătă seara, oamenii păreau destul de liniștiți. Citea almanahul și trăgea cu urechea la discuțiile din jur. Majoritatea despre mașini, tipe și tipi, la fel ca în univesul său.

Pe la miezul nopții, oamenii se cam împrăștiaseră. Era cam doisprezece și jumătate, când John ajunse în piață și se opri în spatele statuii Războiului Civil. Își suflecă tricoul și setă mecanismul la 7533.

Își consultă ceasul. Unu fără un sfert. Pe-aproape, se gândi.

Apăsă pe buton.

Nu se întâmplă nimic.

 

***

 

Reuși să nu adoarmă la slujbă. Din fericire, ritualul de împărtășanie era la fel. Dacă ceva rămânea la fel în fiecare univers, acel lucru era Biserica. Se aștepta ca prânzul cu spaghete de după să fie la fel de plictisitor, dar o văzu pe Casey Nicholson în cealaltă parte a sălii de sport, împreună cu familia ei. Iată o persoană despre care știa în ce raport se află cu Johnny Mocofanu. Fără îndoială, îl plăcea, dar Mocofanu nu avusese curajul s-o abordeze. Asta urma să se schimbe rapid. John se ridică de la masă și merse la ea.

– Bună, Casey.

Fata roși, poate fiindcă erau și părinții ei de față.

– A, bună John, spuse tatăl fetei, cum se descurcă echipa de baschet anul ăsta?

John ar fi vrut să-i spună că îl durea fix la trei metri de cot. Zâmbi, și zise:

– Dacă ne încurajează și Casey, luăm campionatul.

Casey întoarse capul, roșie ca para focului. Purta o rochie albă care îi acoperea sânii, talia și șoldurile, suficient cât să ascundă toate trăsăturile importante. Dar el știa ce comoară se ascunde acolo. O vrăjise pe Casey în multe universuri.

– Doar la sporturile de toamnă, John, spuse ea blând, primăvara joc hochei pe iarbă.

John se uită la mama ei și o întrebă:

– Pot să mă plimb cu Casey în jurul bisericii, doamnă Nicholson?

Femeia zâmbi, se uită preț de o clipă la soțul ei și spuse:

– Desigur.

– Ce idee bună, o completă domnul Nicholson.

Casey țâșni ca din pușcă, iar John trebui să grăbească pasul ca să se țină după ea. Se orpi după ce ieși din sala de sport, lângă toalete.

– Mi-e rușine cu ai mei, spuse ea când John o ajunse din urmă.

– Să mori tu…

Făcu ochii mari la auzul înjurăturii, apoi surâse.

– Mă bucur că în sfârșit vorbești cu mine.

John zâmbi.

– Hai să ne plimbăm, spuse el, și îi strecură o mână în jurul taliei. Fata nu protestă.

 

***

 

El era tot acolo, presiunea nu se schimbase. Mașina electrică era tot în parcare. Aparatul nu funcționase.

Verifică numărul: 7533. Ținea în mână maneta potrivită. Mai încercă odată. Nimic.

Trecuseră doisprezece ore. Doisprezece ore și patruzeci și cinci de minute. Poate că John Prim doar estimase durata, poate era treisprezece ore. Se propti cu spatele de soclul statuii și se lăsă moale la pământ.

Nu-i mirosea deloc a bine. John Prim îl mințise în privința universului 7534. Poate îl mințise și în privința duratei de reîncărcare. Poate era nevoie de zile, chiar luni pentru ca aparatul să poată fi folosit din nou. Și la întoarcere avea să-l găsească pe John Prim bine ancorat în viața lui.

Rămase locului până la trei, trăgând de manetă din sfert în sfert de oră. Îi era frig, dar adormi pe iarbă, rezemat de Memorialul Războiului Civil.

Fu deșteptat de lumina zorilor, care inunda strada Washington. Se ridică și făcu puțină mișcare pentru a alunga amorțeala. Îl durea spatele, dar după câteva întinderi îl ajutară să scape de încordare.

Se îndreptă spre gogoșeria de lângă piață. Din ce-i mai rămăsese de la almanah cumpără o gogoașă glazurată și un suc de portocale. În decursul orei următoare, oamenii intrară să cumpere cafea și gogoși, înainte de a merge la lucru sau biserică. La suprafață, lumea asta se asemăna cu a sa.

Îl părăsi răbdarea. Traversă piața de-a curmezișul și urcă treptele bibliotecii. Ușile erau închise și urmau să rămână așa până la orele prânzului, după cum indica orarul.

Se uită împrejur. Găsi un loc ferit în spatele leilor, cu o băncuță. Slabe șanse să-l vadă cineva din stradă. Se așeză și înercă aparatul. Nimic.

Continuă să tragă de manetă la fiecare zece sau cincisprezece minute. Neliniștea crescu din ce în ce mai mult. Urma să întârzie la școală. Să piardă mai mult de douăzeci și patru de ore. Să piardă și restul vieții. De ce nu funcționa aparatul?

Realiză că John Prim îl mințise de la bun început. Căzuse în capcana lui și acum era prizonier în alt univers. Trebuia să găsească o modalitate de a se întoarce.

Avea aparatul. Funcționase odată când îl transportase din universul 7533 în universul 7534. Nu-i permitea să se întoarcă deoarece nu era pe deplin încărcat. Se părea că îi erau necesare mai multe de – își consultă ceasul – douăzeci de ore.

Curmă cursul gândurilor. Se baza pe informații primite de la John Prim. Dar nu putea să bage mâna în foc pentru nimic din ce-i spusese acesta. Nu se putea bizui decât pe ce văzuse sau pe informațiile de la surse de încredere, iar Prim nu era de încredere.

Timpul de reîncărcare era fals. Crezuse că John îl mințise în privința duratei de reîncărcare. Dar dacă reîncărcarea în sine era o minciună?

John întrevedea două posibilități. Fie nu exista durată de reîncărcare și astfel înapoierea în universul lui devenea imposibilă, fie aparatul nu mai funcționa. Își risipise probabil ultimele resurse de energie.

Dintr-un motiv necunoscut lui, încă dorea să mai creadă în vorbele lui John Prim. Dacă problema era pur tehnică, trebuia doar să-și pună mintea la contribuție să rezolve problema. Poate că John Prim fusese sincer și aparatul pățise ceva de care el nu avea cum să știe. Poate că John Prim va fi surprins când va vedea că John nu se mai întoarce, iar el avea să devină prizonier în viața lui. Ar putea bănui că John i-a furat aparatul.

Dar o eroare tehnică era improbabilă. Prim spusese că folosise aparatul de o sută de ori. Universul lui de baștină era pe la 7433. Dacă îl folosise de exact o sută de ori, asta era distanța în universuri între John și John Prim. Luase universurile la rând sau mai sărise câteva? Nu, numerele se asemănau prea mult. Probabil că John trecea, sistematic, de la un univers la altul.

Hotărî că ar fi nesăbuit dacă ar arunca la gunoi toată informația primită de la John Prim. Ceva de-acolo tot trebuia să aibă vreo valoare.

O sută indica faptul că John creștea întotdeauna numărul universului. De ce? Nu se putea călători decât într-o singură direcție?

Întoarse teoria pe toate părțile, încercând să potrivească datele cumva. Aparatul era defect sau conceput astfel încât se putea călători doar înainte. John Prim inventase durata de reîncărcare pentru a face imposibilă demonstrația. Probabil că nu exista o durată de reîncărcare. John Prim dorea să rămână acolo, așa că aparatul nu mai avea nicio valoare pentru el. Asta explica și întrebările personale pe care i le pusese. Voia să intre cât mai lejer în viața lui. Știa unele lucruri, dar mai trebuia să afle câte ceva de la John.

John devenea din ce în ce mai furios.

– Ticălosul, spuse el cu voce joasă. John Prim i-a copt-o. Îl ispitise cu alte universuri iar el îi căzuse în plasă. Și acum se afla într-un univers în care nu exista. Trebuia să se întoarcă.

Nu putea să facă altceva decât să verifice teoria.

Își luă ghiozdanul pe umeri și trase o privire băncii. Apoi, atent să nu-l vadă nimeni, înscrise 7535 pe aparat și trase de manetă.

Căzu.

 

***

 

Dimineața de luni nu-i pregătise nicio surpriză la școală. Reuși cu greu să ajungă în sala de clasă și nimeri din greșeală lângă drogați. Habar n-avea ce vrea să însemne „Cataramă” în poezia lui Hopkins. Iar domnul Wallace se văzu nevoit să-l oprească pentru ora de fizică.

– Ai uitat în ce sală de clasă facem?

– Ăă…

În universul lui nu exista niciun Wallace așa că trebui să șicaneze printre glumele pe care profesorul și John Mocofanu le schimbau deobicei. Era o oră de studiu individual! John realiză că trebuie să renunțe la ea. Mulțumi celui de sus când un puști bătu la ușă.

– Domnul Gusham dorește să-l vadă pe John Rayburn.

Wallace luă hâtria de la bobocul răvășit de acnee.

– Iarăși? Să citești tema pentru mâine John. Avem mult de recuperat. Profesorul era dezamăgit de el, dar lui John nici că putea să-i pese. Abia ce-l cunoscuse.

Încuviință după care își strânse lucrurile. Îl înghionti pe bobocul de serviciu în timp ce traversau coridorul.

– Unde-l găsesc pe domnul Gusham?

Ochii băiatului se făcuă mari ca două perle.

– În primul birou. E directorul.

– Nu zău, fraiere.

John intră în acvariu și îi spuse secretarei ce treabă avea. După câteva minute, Gusham îl chemă în birou.

Nu-l avea cu nimic la mână pe Gusham. Sosise la liceul din Findley pe când John era plecat. Bătrânul director i-o trăsese unei eleve la vechea lui școală și fapta ieșise la lumină într-unul dintre universurile pe care John le vizitase. Însă în acest univers, informația nu-i era de folos.

– E gata scrisoarea pentru doamna Carson?

John își dădu dintr-o dată seama pentru ce fusese chemat. Nu scrisese nimic.

– Nu domnule, am decis să n-o mai scriu.

Gusham ridică din sprâncene, apoi se încruntă.

– Ești conștient că vei trage mari ponoase din incidentul ăsta.

– Nu, nu prea cred. Am vorbit cu un avocat. Îl dau în judecată pe Ted Carson.

Nu-i trecuse prin cap să facă așa ceva decât în acel moment, dar acum că tot o rostise, hotărî că era o idee bună.

– Sunt un elev eminent, Gusham. Sunt în echipa școlii la două sporturi. Vor fi urmări… urmări grave.

– Domnul Gusham dacă nu te superi, merit atâta respect. Avea încheieturile albe, iar John realiză că directorul se așteptase să cedeze. Ei bine, poate că Mocofanu ar fi cedat, dar nu și el. Îi avea la mână pe membrii din consiliul educațional. Îl avea la mână pe primar. Floare la ureche.

– Respectul se câștigă, spuse John.

– Înțeleg. O sun pe mama ta sau ai cu ce să te-ntorci acasă?

– Acasă? De ce?

– Din acest moment ești suspendat trei zile. John uitase de suspendare. Ridică din umeri. John Mocofanu și-ar fi umplut nădragii de frică să nu fie exmatriculat. Lui John nu-i păsa.

– Mă descurc și singur.

– Nu mai ai ce să cauți pe proprietatea școlii până joi la orele prânzului. Voi trimite o scrisoare părinților tăi. Totodată, îi voi comunica antrenorului Jessick să te scoată din echipa de baschet și atletism.

– Cum crezi.

Gusham se aplecă peste birou. Glasul îi trăda încordarea.

– Am așteptări mai mari de la tine, John. Aveam toate motivele să te consider un băiat bun. Dar de când ai intrat pe ușă, mi-ai dat suficiente motive să îmi schimb părerea.

John ridică din umeri.

– Cum crezi.

Se făcea că nu vede furia lui Gusham.

– Am terminat?

– Da. Poți să pleci.

Acum nu mai trebuia să învețe baschet. Trei zile îi erau suficiente pentru a-și duce planurile la îndeplinire. Zâmbi când trecu pe lângă secretară, le zâmbi rataților care așteptau în birou. Lucrurile mergeau mai bine decât se așteptase.

 

***

 

Căzu cu toată greutatea pe piciorul stâng, zbătându-și mâinile pe lângă corp. Gemu când atinse pământul și se rostogoli pe iarbă.

Iarbă? gândi și durerea îi năpădi genunchiul. Se ridică, legănându-se cu piciorul strâns la piept. Stătuse pe treptele unei biblioteci și acum era în plin câmp. Îl durea ca naiba de tare.

Aparatul funcționase. Schimbase universul pentru a doua oară. Doar că în acest univers nu exista bibliotecă, nici Findlay, Ohio. Acest univers părea că era alcătuit exclusiv din iarbă. Se prăbușise deoarece treptele pe care stătuse nu se regăseau aici.

Consultă cadranul apratului. Era în 7535. Înaintase un univers.

Roti privirea, dar nu distinse nimic prin iarba galben-verzuie. Foșnea în bătaia vântului, scoțând un sunet de șmirghel pe lemn. Își lăsă cu grijă greutatea pe celălalt picior. Stătea în mijlocul unei câmpii ce se întindea la nesfârșit în toate direcțiile. La miazănoapte și răsărit ce se mai ițeau pâlcuri răzlețe de copaci, în rest, câmpie cât vedea cu ochii.

Nu mai avea la ce bibliotecă să apeleze, să vadă ce era diferit în acest univers. Poate că nu mai erau nici oameni. Un imperiu maiaș? Dacă dorea să afle mai multe în acest sens, trebuia să facă muncă de teren.

Se întinse pe spate. Nu, trebuia să se întoarcă la viața lui. John Prim avea niște explicații de dat și trebuia să plătească pentru ce făcuse. Era duminică după-amiază. Mai avea o jumătate de zi să găsească o soluție.

I se umflase genunchiul, așa că își scoase haina și tricoul. Din tricou rupse mai multe fâșii cu care își legă genunchiul pe cât de strâns posibil. Rupt nu era, dar scrântit, mai mult ca sigur.

Scoase sandvișul pe care îl împachetase sâmbătă și îl desfăcu. Îl dădu gata din două-trei mușcături și îl clăti cu câteva guri de apă din sticlă. Gustul sandvișului îl înfurie. John Prim halea din mâncarea lui și dormea în patul lui. Se întrebă cum ar fi să lovească pe cineva care arăta aidoma lui. Hotărî că va face asta.

Își petrecu după-amiaza oblojindu-și genunchiul și punând în balanță ce știa, ce credea că știe și ce aflase de la John Prim. Ultima categorie de informații nu era demnă de încredere. Putea în schimb să pornească de la ce știa deja.

Universul 7535 era al doilea pe care îl vizita. Prin urmare, apratul funcționa încă. Saltul pe care tocmai îl făcuse demonstra acest fapt.

Era și o dovadă că aparatul îi permitea doar saltul într-un univers superior ca număr decât cel în care se afla. Dar nu o dovadă de netăgăduit. Ipotezele trebuiau verificate prin repetarea experimentului. Folosise aparatul pentru a trece prin două universuri. Trebuia să mai încerce saltul de câteva ori înainte să fie sigur că așa funcționa apratul.

Smulse un fir de iarbă și începu să-l mestece. Un univers nealterat, își spuse în gând.

Iată altă informație utilă. Universurile care se succedau puteau să aibă puține în comun. John nici nu-și putea imagina ce se întâmplase într-un univers în care Nordul Americii nu fusese colonizat de europeni.

Aici treptele bibliotecii lipseau, prin urmare căzuse de la trei metri. Încă o informație: un obiect făcut de om nu se găsea neapărat în universul următor. La fel și cu natura. Dealurile erau rase sau înălțate de mașinării. Cursurile râurilor erau stăvilite sau deviate. Ce s-ar fi întâmplat dacă în universul următor treptele existau? Ar rămâne blocat în cimentul lor? Ar muri asfixiat, fără să poată trage de manetă?

Gândul de a fi prins în pământ, orb și lipsit de aer îi dădea fiori. N-ar fi un sfârșit pe măsura lui.

Trebuia să fie atent când schimba universurile. Trebuia să fie absolut sigur că nimic solid nu se înălța în locul în care urma să ajungă. Dar cum?

Văzu cu coada ochiului o mișcare. Un animal mare se mișca în depărtări. Era atât de înalt încât îl putea zări din culcușul său în iarbă. Părea o încrucișare între rinocer și girafă. Se întinse la o coroană de frunze. Era cenușiu, cu picioare asemenea crengilor unui copac și bot de cal. Frunzle și ramurile cedau repede dinților săi pofticioși.

Așa animal nu vedeai în universul său.

John privi scena, fascinat. Își dorea să aibă un aparat foto. O poză cu animalul ăsta ar fi excelentă pentru albumul său cu decupaje. Ar valora ceva bani? se întrebă.

Greoi, se îndreptă la celălalt copac din pădurice.

John cercetă zona cu mai multă luare aminte. Nu se mai afla într-o Americă de Nord deșertică. Existau aici animale care în universul lui pieriseră de mult. Acest univers era mai diferit decât și-ar fi putut el închipui.

Valul de iarbă dinspre apus îi atrase atenția. Iarba se înclina împotriva vântului. Deveni mai precaut. Ceva mișuna în iarbă, la nici douăzeci de metri depărtare. Realiză că ierbivore mari atrăgeau de la sine carnivore mari. Pe câmpiile astea puteau să vâneze urși, lupi sau pume. Iar el era lipsit de apărare. De parcă n-ar fi fost suficient, avea și genunchiul scrântit.

Căută repede o piatră sau un băț, dar nu găsi nimic. Își îndesă degrabă caietul în ghiozdan și se îmbrăcă.

Oare se apropiase făptura? Se uită la iarba dimprejurul său. De ce nu-i trecuse prin cap mai repede?

Bâjbâi pe sub tricou după aparat. Trase o privire scurtă și modifică numărul universului la 7536. Dar nu avu curajul să tragă de manetă. Putea foarte bine să fie sub bibliotecă acum. Cercetă împrejurimile, încercând să se orienteze în spațiu. Librăria era spre vest, față în față cu Memorialul Războiului Civil. Dacă ar fi luat-o înspre est, preț de șaptezeci de metri, s-ar fi aflat în mijlocul parcului, și era puțin probabil ca ceva să-i stea în drum. Nu se putea gândi la un loc mai sigur pentru a face saltul.

Înăbușindu-și un geamăt, înaintă înspre răsărit, numărându-și pașii.

Când ajunse la cincizeci și doi, auzi mișcare în spatele său. O făptură canină stătea în iarbă, la zece metri de el. Avea bot și urechi de câine, dar ochii despicați și spatele arcuit aduceau mai degrabă cu a unei feline. N-avea coadă. Avea blană cafenie punctată cu pete negre de mărimea unor monede.

Încremeni, încercând să-și pună gândurile în ordine. Animalul era mic, de mărimea unui border collie. În ochii lui, John era probabil vânat mare. Poate îl mâna curiozitatea.

– Chiaaa! strigă, agitându-și mâinile. Făptura nu se mișcă. Îl privea în continuare prin ochii despicați. Brusc, încă doi își făcură apariția în spatele lui.

Era un animal de haită. O haită era capabilă să doboare animale mult mai mari decât un membru luat separat. Văzuse trei până acum, dar puteau să fie și altele, ascunse în iarbă.

Îl luară pe la spate, ciupindu-i picioarele, sărindu-i în cârcă. Se prăbuși, cu piciorul agonizat. Simți greutate în spate așa că lăsă ghiozdanul să cadă. Se târî încă un metru. Sperând că se depărtase suficient, trase de manetă.

 

***

 

John luă trenul de două spre Toledo, după ce nu reușise să-l convingă pe funcționarul de la Departamentul de Autovehicule să înregistreze declarația lui de pierdere a permisului de conducere.

– Sunt absolut convins că n-o să dau de ea.

– Multă lume spune asta, și pe urmă o găsește în cel mai neașteptat loc.

– Pe bune. N-o să se-ntâmple asta.

– Bine atunci. Dă-mi declarația.

Fusese tentat să închirieze o mașină, dar asta ar fi atras la fel de multe priviri curioase ca și în cazul angajării unui avocat capabil în Findlay. Trebuia să meargă până la Toledo să rezolve afacerea. Trei zile fără școală îi prindeau cum nu se putea mai bine.

În timp ce câmpiile cultivate din nord se perindau dinaintea ochilor săi, se gândea cât de neplăcut ar fi fost să facă saltul chiar acum. Își găsea din timp portițe de salvare, dormea întotdeauna la parter, în cele mai vechi clădiri pe care le găsea. Îl mânca pieptul în locul în care odată fusese aparatul. Acum era problema lui Johnny Mocofanu. Scăpase de el. Nimeni n-avea să-l caute aici. Se potrivea de minune. Nu urma să se trezească la ora trei dimineața cu poliția pe cap. Sau cu agenți FBI ce doreau să pună mâna pe aparat.

Ce înger fusese. De câte ori nu văzuse moartea cu ochii? De câte ori n-o făcuse lată cu câteva clipe înainte de sfârșit?

Pentru o fracțiune de secundă se simți vinovat pentru abandonatul John. Spera să-și fi dat seama de anumite chestii înainte ca lucrurile să o ia razna. Poate că va găsi un loc în care să se stabilească, așa cum făcuse el însuși. Poate ar fi trebuit să-i scriu un bilețel.

Râse în interiorul lui. Prea târziu. Johnny Mocofanu era pe cont propriu. Așa cum fusese și el.

 

***

 

Claxonul mașinii urlă și ceva uriaș se abătu asupra lui. John încercă să se ferească, dar avea o mână înțepenită. Încheieturile se îndoiră în direcția greșită și durerea îi fulgeră brațul.

Privi peste umăr, direct în botul unei mașini. Nu reușise să ajungă în parc. Era încă pe stradă, la câțiva pași de trotuar. Se ridică în genunchi. Avea mâna prinsă în asfalt. Se propti în picioare și trase. Nimic, afară de durere.

– Amice, ești bine? Șoferul îl urmărea, cu portiera deschisă. Ochii lui John căutau deasupra capotei.

Nu răspunse. Trase puternic și își eliberă mâna, împrăștiind bucăți de smoală și pietre. Urma palmei sale era întipărită în asfalt.

Omul se apropie de el și îl prinse de braț.

– Trebuie să stai întins. Îmi pare rău de ce s-a întâmplat. Ai apărut din senin.

Șoferul îl conduse până la bordură, apoi se uită îndărăt.

– Cristoase, ăla-i câinele tău?

John văzu capul și umerii unui pisicâine. Saltul prinsese doar jumătate din fiară. Dintre fălcile deschise se ițeau dinți galbeni. Ochii lăptoși păreau smălțuiți. Sângele din trupul ei despicat se prelingea pe stradă. Mațele i se revărsaseră pe asfalt.

– Vai, Doamne, ți-am ucis câinele, se văită șoferul.

– Nu… era… al meu…urmărea…, gâfâi John.

Omul privi împrejur.

– Uite-l pe Harvey, rosti, și arătă spre un polițist aflat la o masă în gogoșeria unde luase micul dejun. Ei bine, nu era tocmai aia, își spuse John. Mașina mergea pe benzină, deci nu era același univers.

– Hei, Harvey, strigă, dând din brațe. Cineva îl înghionti ușor iar polițistul se întoarse, căscând ochii la sângele împrăștiat pe caldarâm.

Harvey era un om masiv, dar sprinten. Aruncă gogoașa și cafeaua în tomberonul de la intrare. Își șterse mâinile de pantaloni.

– Ce s-a întâmplat Roger? Îi trase o privire lui John, care era prea obosit și chinuit de durere să mai facă vreo mișcare.

– Și ce dracu-i asta?

– Cred că-l urmărea pe băiat. Era să dau peste el, cert e că pe animal l-am luat din plin. Ce să fie… un bursuc probabil.

– Orice-ar fi, l-ai făcut praf. Se întoarse la John. Băiete, te simți bine?

– Nu. Mi-am sucit încheietura mâinii și genunchiul. Cred că era turbată. M-a fugărit din spatele bibliotecii.

– Măi să fie, spuse polițaiul. Se așeză lângă John. Uite că ți-a prins piciorul. Îi ridică piciorul rănit și arătă urma mușcăturii. Băiete, tocmai te-ai făcut cu niște vaccine antirabice.

Chemă apoi Controlul Animalelor pentru stârv și o salvare pentru John. Un tip îmbrăcat în alb de la CA căută o bucată de vreme jumătatea lipsă a pisicâinelui. Când Harvey îl întrebă ce animal era, acesta ridică din umeri.

– N-am mai văzut așa ceva.

Când ridică animalul de pe jos, John observă bucățile retezate din curelele de la ghiozdan și gemu. Ghiozdanul lui se afla acum în alt univers, sub o jumătate de pisicâine, cu 1700 de dolari gheață. O doctoriță îi dezinfectă rana, apoi cercetă genunchiul și încheietura mâinii. Îi atinse cu delicatețe pe frunte.

– Au! spuse el tresărind.

– Se pare că ai o contuzie. Alergat de un câine turbat, drept în roțile mașinii… ce zi ai avut.

– N-am fost tocmai pe cai mari.

– Cai mari, repetă ea, n-am auzit expresia asta de multă vreme. Cred că bunica mea vorbea așa.

Îl întinseră pe targă și de acolo în ambulanță. Până să plece mașina, locul se umpluse de oameni. John se aștepta să-l strige cineva pe nume, dar nimeni nu părea să-l fi recunoscut. Poate că nu exista în universul ăsta.

Îl transportară la Spitalul Toth, care semăna leit cu cel din universul lui, construit prin anii 50. Așteptă un sfert de oră întins pe un pat, la urgențe. În cele din urmă, un doctor în vârstă intră și îl examină cu atenție.

– Sângerări la palmă. Încheietura ușor scrântită. Nimic grav. Mâna e în regulă. Adăugă, cu privirile fixate pe genunchiul lui.

– Luxație la genunchiul drept. Îl bandajăm. Probabil o să ai nevoie de cârje, câteva zile.

Peste puțin timp apăru și o femeie cu niște hârtii în mână.

– Trebuie să completăm fișa asta. Ai peste optisprezece ani?

John negă, încercând să găsească rapid o soluție.

– Vin părinții să mă ia.

– Ai vorbit cu ei?

– Da.

– Ne trebuie datele de pe asigurare.

O privi încordat cum dispare în spatele ușilor, apoi țâșni în cealaltă direcție, șchiopătând, până găsi o ieșire de urgență. Ieși șontâc-șontâc în parcare, urmărit doar de plânsul sirenelor.

***

 

Primul avocat la care John intră îl ascultă preț de un sfert de oră, până să-i spună că nu mai ia clienți noi. John aproape că urlase la el „Atunci de ce dracu m-ai lăsat să dau din gură atâta?”

Al doilea îl refuză în doar treizeci de secunde. Al treilea nu păru prea încrezător în ideea Cubului Rayburn. Nu schiță niciun gest când John îi puse în față avansul pentru cele trei invenții pe care le dorea patentate.

O sună pe Casey dintr-un hotel ieftin.

– Alo, Casey, John la telefon.

– John! Am auzit că ai fost exmatriculat o lună.

– Zvonurile despre exmatricularea mea au fost grosolan exagerate.

– Ce s-a întâmplat?

– Încă un episod din serialul Ted Carson. I-am zis lui Gusham că n-am de gând să-mi cer scuze, așa că mi-a făcut vânt din școală. Să fi văzut ce fețe a făcut.

– L-ai refuzat pe Gusham? Uau, știi că a fost colonel în armată.

– A fost și pederast la viața lui.

– Nu vorbi așa.

– De ce? Tipu e varză.

– Dar nu-i adevărat.

– Ar putea fi adevărat, mai mult ca sigur că în alt univers e.

– Dar nu știm cu siguranță.

John schimbă subiectul.

– Uite, te-am sunat să te-ntreb dacă vrei să ieșim duminică.

– Da, cum să nu, spuse repede, da.

– La film?

– Perfect. Ce rulează?

– Contează?

– Nu, chicoti ea. Apoi adăugă: Nu te-au pedepsit părinții?

– La dracu.

– Ce-i?

– Nu le-am spus încă. Un ceas-radio de mâna a doua îl anunță că e ora șase treizeci.

– La dracu.

– Crezi că mai putem ieși?

– Într-un fel sau altul Casey, duminică ne vedem.

– Abia aștept.

Închise.

Părinții. Uitase să-i sune. O să fie tare supărați pe el. La naiba. Trăise fără ei de-atâta vreme că uitase cum funcționează.

Formă numărul de-acasă.

– Alo, mamă?

– Vai, Doamne! strigă ea. Apoi către taică-su. Bill, e John, e  John.

– Unde e? E bine?

– Mamă, totul e-n regulă.

Așteptă. Știa ce-ar fi făcut Johnny Subprim în situația asta. În primul rând că n-ar fi mers la Toledo, dar John putea să intre în jocul ăsta fără probleme.

– V-a sunat Gusham?

– Da, și e în ordine. Te înțelegem. Poți să vii acasă. Nu suntem supărați pe tine.

– Atunci știi ce simt, mamă. Am luat decizia potrivită, iar ei mi-au luat totul. Cam asta ar fi zis Mocofanu.

– Știu dragule. Știu.

– Nu e corect.

– Știu, Johnny. Unde ești acum? Hai acasă.

Îi vorbea pe un ton compătimitor.

– Nu mă întorc diseară, mamă. Am treabă.

– Bill! Nu vine acasă!

– Janet, dă-mi telefonul. John, vreau să fii acasă diseară. Am înțeles că ești supărat, dar trebuie să vii acasă și lămurim situația aici, sub acoperișul nostru.

– Mâine voi fi acasă, tată.

– John…

– Mâine voi fi acasă, tată. Închise telefonul. Îi venea să râdă.

Apoi deschise televizorul și vizionă filme proaste până la miezul nopții.

 

***

 

Tremura în răcoarea dimineții. Stătuse toată noaptea pe treptele bibliotecii iar acum genunchiul arăta ca un pepene pulsatil. Clopotul din turn bătu de ora opt. În acest moment John Prim era în drum spre școală. La ora de engleză. Spera ca afurisitul să fi scris eseul despre Gerard Manley Hopkins.

Genunchiul îl durea, nici cu inima nu stătea mai bine și abia reușise să închidă un ochi. Pierduse cei 1700 de dolari primiți de la John Prim. Mai avea doar opt. Rămăsese și fără ghiozdan. Veșmintele îi erau rupte și zdrențuroase. Niciodată nu fusese atât de departe de casă.

Avea nevoie de ajutor.

Nu putea să râmână aici. Probabil că cei de la spital sunaseră deja la poliție în legătură cu factura neplătită. Trebuia s-o ia de la capăt într-un univers nou.

Intră șchiopătând la Ben Franklins, de unde își cumpără o pereche de pantaloni și un ghiozdan.

Apoi se postă în centrul pieții și așteptă până nu mai era nimeni împrejur. Crescu numărul universului și trase de manetă.

***

 

– Se rotește așa, așa și așa. John descrise mișcarea cu mâinile pentru a patra oară, dorindu-și să fi cumpărat cubul-breloc atunci când avusese ocazia.

– De ce? Joe Patadorn era directorul unui magazin de design industrial.

– Pe ce să-l rotești? E un cub.

– Pe el însuși! Pe el însuși! Fiecare rând și coloană se rotește.

– S-ar putea bloca…

– Da! Dacă nu e cub în momentul în care-l rotești, n-o să se rotească.

– Și oamenii or să vrea să se joace cu chestia asta?

– Mă ocup eu de partea asta.

Joe ridică din umeri.

– Cum vrei. Sunt banii tăi.

– Așa e.

– Prototipul va fi gata în două săptămâni.

Bătură palma.

Misia lui în Toledo se încheiase. Avocatul lui se ocupa de patentare iar Patadorn urma să facă prototipul. Cu puțin noroc, putea să aibă primele cuburi gata pentru expediere chiar înainte de Crăciun. Sincronizare perfectă.

De la stația de autobuz până la fermă mai făcu încă patru kilometri cu ocazia. Dosi contractele în hambar, lângă bani. În timp ce cobora scara îl zări pe taică-su lângă un grajd.

– Hei, am ajuns la timp pentru cină?

Taică-su rămase tăcut și John realiză că nu era de bine.

Avea fața roșie, obrajii umflați. Stătea în salopetă, cu pumnii lipiți de șolduri.

– Treci în casă. Vorbise rar și articulat.

– Tată…

– Treci în casă, acum, și îi făcu semn cu mâna.

Maică-sa stătea la masă în bucătărie, cu mâinile strâns împreunate.

– Unde ai fost? dori să știe taică-su.

– Nu-i treaba ta.

– Atâta timp cât stai în casa asta îmi vei răspunde la întrebări! tună taică-su.

– Mă duc să-mi iau lucrurile, spuse John.

– Bill, interveni maică-sa, am discutat deja…

Taică-si privi în altă parte.

– A intrat în hambar de parcă nu făcuse nimic rău.

– Unde ai fost, John? îl întrebă maică-sa.

Inițial, dori să-i spună vreo două, dar se răzgândi.

– La Toledo. A trebuit să… îmi astâmpăr nervii.

Maică-sa dădu aprobator din cap.

– Asta e important.

– Da.

– Te simți mai bine acum?

– Da… nu. I se făcu dintr-o dată greață. Și dintr-o dată era mai supărat pe el însuși decât pe bătrânul lui.

– E în regulă, spuse ea, e în regulă și ne bucurăm că te-ai întors. Bill?

Taică-su mormăi un „da”, după care:

– Fiule, ne bucurăm că te-ai întors. Îl luă apoi în brațele lui puternice de fermier și îl strânse la piept.

John încercă să-și stăvilească lacrimile, dar izbucni în plâns. Plângea ca la zece ani.

– Îmi pare rău, tată. Cuvintele îi ieșeau cu greu din gură și se pierdeau în umărul tatălui său.

– Stai liniștit, totul e bine.

Veni și maică-sa să-l ia în brațe și rămaseră așa o bună bucată de vreme. John dorea să prelungească la nesfârșit clipa aceea. Nu-și mai îmbrățișase părinții de atâta timp.

 

***

 

John urcă treptele bibliotecii. Universul îi părea familiar, dar nu-i păsa cu ce se deosebea de al lui. Nu-și dorea decât să găsească o cale de întoarcere. Încercase de mai multe ori aparatul în piață, dar acesta nu-i permitea să meargă înapoi, nici măcar în lumi anterioare lumii sale.

Avea nevoie de ajutor. De un ajutor real. Trebuia să afle mai multe despre universurile paralele.

Frunzărind catalogul, îi veni în minte că Findlay nu e tocmai locul potrivit pentru cercetări științifice în fizica experimentală. Nu găsi decât o mână de romane sf care nu-i erau de mare folos.

Trebuia să meargă la Toledo. Universitatea de acolo era a doua opțiune după Case. Era o instituție de stat și relativ aproape de el. O bună parte dintre prietenii lui urmau să studieze acolo. Catedra de fizică nu strălucea, dar era bună.

Luă autobuzul până la Toledo, ațipind de câteva ori pe drum. Un localnic îl însoți până în campus.

Biblioteca de fizică era de fapt o cameră cu trei mese. Pereții erau ticsiți cu rafturi, ce se prelungeau și în camera de lângă, astfel că încăperea părea mică și înghesuită. Avea iz de praf, întocmai ca Biblioteca publică din Findlay.

– Legitimația de student te rog.

Se întoarse la studentul ochelarist care ședea la birou. Rămase stană de piatră pentru câteva clipe, apoi scotoci prin buzunare.

– Am uitat-o în cămin.

Studentul părea enervat.

– Să n-o uiți data viitoare, bobocel.

– N-am s-o uit.

Accesă catalogul pe un calculator și căută „univers paralel”. Nu găsi mai nimic. De fapt nu găsi absolut nimic în biblioteca de fizică. Asta pentru că nu căuta ce trebuie. Fizicienii nu le ziceau universuri paralele. Doar în filme sau la televizor purtau această denumire.

Nu știa după ce să caute. Poate că exista un termen mai științific, dar habar n-avea care. Trebuia să pună întrebările astea prostești unui profesor.

Părăsi biblioteca și străbătu coridorul celui de-al doilea etaj, atent la plăcuțele prinse pe fiecare ușă. Panouri largi străjuiau pereții, ticsite cu programările seminariilor, cereri de muncă sau locruri de cazare. Multe dintre birouri erau goale. La capătul coridorului se afla micuțul birou al doctorului Frank Wilson – profesor agregat de fizică –  luminat și cu cineva înăuntru.

John știa că profesorii agregați erau la subsolul ierarhiei, ceea ce explica și faptul că era singur în birou. Totuși, un profesor mai tânăr ar putea fi mai deschis la întrebările lui.

Bătu la ușă.

– Intră.

Pe toți pereții biroului atârnau rafturi de pe care cărțile și hârtiile stăteau gata-gata să cadă. În mijlocul lor, la un birou gol, stătea un om, citind o revistă.

– Ești prima persoană care a venit la întrevederile noastre. Profesorul era un bărbat pe la treizeci de ani, cu ochelari negri, păr și barbă roșcate ce păreau că strigă după o foarfecă. Peste cămașa albastră purta o jachetă gri.

– Da. Am niște întrebări, dar nu prea știu cum să le formulez.

– La tema de casă?

– Nu, alt subiect. Îl cuprinse îndoiala. Universuri paralele.

Wilson încuviință.

– Hmmm. Luă o gură de cafea. Ești studentul meu, anul întâi fizică?

– Nu.

– Și atunci de unde interesul… ești student la literatură?

– Nu, eu…

– Pe cât de simplă ți se pare întrebarea, pe-atât de complicată e în realitate. Ai studiat calcul diferențial?

– Doar jumătate de semestru.

– Atunci nu vei înțelege veci pururi matematica ce stă la baza problemei. Hawking, Wheeler și Evert sunt autoritățile în domeniu. Îi enumeră pe degete. Vorbim aici de cosmologie cuantică. Nivel de absolvire.

– Dar întrebarea mea e de natură factuală, nu teoretică, spuse John înainte ca profesorul să-l întrerupă din nou.

– Universuri paralele în realitate? Exclus. Cosmologia cuantică afirmă că pot exista mai multe universuri, dar cel mai probabil este al nostru, în conformitate cu principiul antropic slab3. Prin faptul că ne aflăm aici, putem lua de bună existența noastră, Mă rog, e mai complicat decât atât.

– Dar dacă mai există alte universuri, alți oameni ca noi?

Bărbatul râse.

– Foarte improbabil. Datorită Lamei lui Occam4.

– Cum aș putea să călătoresc dintr-un univers în altul? întrebă John, simțind că pierde teren în fața hotărârii profesorului.

– Nu poți, nici nu vei putea, nici cea mai mică șansă.

– Dar dacă aș spune că se poate. Dacă aș știi cu siguranță că e posibil.

– Atunci eu aș spune că cineva a intervenit asupra observațiilor tale, sau ai interpretat greșit ceva ce ai văzut.

John pipăi rana de pe gambă, locul în care fusese mușcat de pisicâine. Știa ce văzuse, ce simțise. Nu exista urmă de îndoială.

– Știu ce am văzut.

Wilson își flutură mâinile.

– N-am să pun în discuție observațiile tale. Ar fi o pierdere de vreme. Spune-mi ce crezi că ai văzut.

John ezită, neștiind cu ce să înceapă, așa că profesorul i-o luă înainte.

– Vezi? Nu ești sigur de ce-ai văzut, nu-i așa? Se aplecă înspre el. Ochiul fizicianului trebuie să fie plin de discernământ. Trebuie să fie hrănit, testat, să știe să se facă diferența între o boabă de grâu și una de secară. Se lăsă pe spate, trăgând cu ochiul pe fereastră. Eu cred că ai văzut prea multe filme cu Schwarzenegger sau ai citit prea multe cărți. Nu zic, poate ai văzut ceva curios, dar înainte să intri în teorii complicate, încercând să-ți explici ce s-a întâmplat, ar trebui să dai la o parte ceea ce este evident. Acum, dacă nu te superi, mă așteaptă o altă studentă, una din clasa mea, așa că ai face bine să te duci și să te gândești la ce-ai văzut cu adevărat.

John întoarse capul. În spatele lui aștepta o studentă. Simțea cum îl copleșește furia. Tipul îl lua de sus și își baza presupunerile pe întrebările și comportamentul lui. Cu alte cuvinte, îi făcea vânt.

– Pot să demonstrez, scrâșni printre dinți.

Profesorul îi răspunse cu o privire, apoi îi făcu semn studentei să intre.

John făcu stânga împrejur și o porni de-alungul coridorului. Cerea ajutorul cuiva și era luat în derâdere.

– Las că-i arăt eu lui. Coborî treptele două câte două și deschise cu putere ușile ce dădeau spre curtea interioară.

– Hei, ai grijă, îi aruncă un student pe care aproape că-l nimerise cu ușa. John trecu val-vârtej pe lângă el.

Luă de pe jos un pumn de pietre și, din marginea curții, începu să le arunce spre fereastra lui Wilson. În jurul lui se adună mulțimea. Continuă să arunce până când Wilson ieși la geam și strigă:

– O să vină paznicii imediat.

– Privește aici, dobitocule, strigă John, după care comută la următorul univers și trase de manetă.

 

***

 

John se trezi în toiul nopții, același coșmar, lăsat pradă întunericului, sufocat, țeapăn. Se ridică și se dezveli, căci nu putea suporta atingerea așternuturilor. Se dezbrăcă și de pijama și rămase gol în dormitor, respirând. Prea cald. Deschise fereastra.

Respirația îi deveni mai calmă, pe măsură ce aerul greu de octombrie îi umplea plămânii cu iz de bălegar și noroi. Se aplecă pe fereastră și pielea i se făcu de găină.

Era un vis care se tot repeta, știa de unde vine. Făcuse saltul lângă lacul Erie, pe o plajă pustie în apropierea portului Clinton și aterizase într-o movilă de nisip. Nisipul îi intrase în nas, în gură, și cu siguranță ar fi murit dacă pescarul n-ar fi observat că dă din mâini. Era să moară. Numai șansa făcuse ca individul să fie acolo și să-l scoată afară. De-atunci nu mai făcuse niciodată saltul lângă un lac sau râu.

Și nu era pentru prima oară când i se întâmpa una ca asta. Când făcuse saltul în Columbus, Ohio, rămăsese înțepenit de la piept în jos. într-o treaptă de ciment. Îi fusese imposibil să ajungă la comutator și trebuise să aștepte până un trecător chemase pompierii. Folosiseră picamerul ca să-l scoată afară. Când cerură să afle cum a rămas blocat, se făcuse că leșină și reușise saltul din salvare.

După episodul cu cimentul, de fiecare dată când atingea maneta îl cuprindea frica, frica de a nu rămâne prins în ceva solid, incapabil să facă saltul, să respire, să se miște.

Înainte să execute saltul îl luau amețelile, crampele la stomac și transpira din abundență. Ce glumă cumplită. Era în posesia celei mai puternice mașinării din univers și lucrurile nu mergeau bine.

– Gata, își spuse, s-a terminat cu asta. Acum avea o familie, într-un fel la care nu se așteptase.

La început fusese furios, apoi trist și în cele din urmă ajunse la plânset și îmbrățișări. Își propusese să facă pe durul. Să le spună că era deja adult și că era în stare să-și poarte singur de grijă, dar planurile lui se făcuseră țăndări în fața grijii pe care i-o purtau. Îl podidise plânsul. La naiba cu tot.

Le promisese că se mai gândește dacă să scrie scrisoarea, că o să discute din nou cu Gusham. Că va fi mai atent cu părinții lui. Se transforma încet în Johnny Mocofanu?

Se întoarse în pat gol pe dinăuntru, istovit, cu mintea umblându-i aiurea. Dar subconștientul se descotorosise de coșmar. Înăbușit, sufocat, cu trupul înțepenit în timp ce plămânii lui urlau. Se cutremură și închise fereastra. Trupul lui uzase toată căldura.

Se strecură în pat și închise ochii.

– Mă transform în Johnny Mocofanu. Ducă-se dracului tot.

 

***

 

Locul arăta identic. Mai mult, același student care păzea ușa Bibliotecii de Fizică îl întâmpină cu aceeași întrebare.

– Legitimația de student?

– Am uitat-o în cămin, răspunse John fără ezitare.

– Păi, s-o ai la tine data viitoare, bobocel.

John surâse.

– Eu nu-s bobocel pentru tine, ai înțeles, toci?

Studentul rămase fără replică.

Scurta întrevedere cu profesorul Wilson nu fusese pe deplin ratată. Profesorul pomenise domeniul în care să caute, în locul universului paralel, și anume cosmologie cuantică.

Cosmologia, din câte știa, studia originile universului. În schimb, teoria cuantică se aplica la particule individuale, cum ar fi atomii și electronii. Un mod statistic de analiză a acelor particule. Cosmologia cuantică, bănuia John, era un mod statistic de analiză a universului. Nu doar un singur univers, ci toate.

Se așeză la un calculator. Trase o listă la imprimantă și se apucă să caute pe raft.

Jumătate dintre ele erau rezumeuri de la seminarii sau ateliere. Aveau paginile pline de ecuații ce presupuneau un nivel avansat de înțelegere. John nu se putea bizui pe cunoștințele lui de matematică.

Pe prima pagină a unei cărți găsi citatul unui fizician, despre așa-zisa Teorie a Lumilor Multiple. „Când are loc o tranziție cuantică, una ireversibilă, lucru care se întâmplă de nenumărate ori în universul nostru, din acea tranziție ia naștere un alt univers, în care tranziția nu a avut loc. Universul nostru este doar unul dintre milioanele de copii, fiecare diferit într-o anumită măsură de celelalte.

John simți cum îl pătrund cuvintele. Vizitase alte universuri în care schimbări mici aveau ca efect un viitor total diferit, ca de pildă inventarea motorului electric de către Alexander Graham Bell. Părea limpede acum că fiecare univers în care pusese piciorul era unul dintre miliardele în care evenimentele cuantice sau deciziile erau diferite.

Închise cartea. Avea acum suficient material pentru a porni o discuție cu Wilson.

De la birourile goale la panourile ticsite cu foi, coridorul acesta era identic cu ce văzuse înainte. Biroul lui Wilson se afla, ca și data trecută, la capătul coridorului, el însuși fiind acolo, răsfoind o revistă. John se întrebă dacă nu cumva era același.

– Intră, îl pofti profesorul, după ce bătu la ușă.

– Am câteva întrebări.

– Despre tema de casă?

– Nu, n-are legătură. Despre cosmologia cuantică.

Wilson așeză revista pe masă și încuviință.

– Un domeniu complex. Ce întrebări ai?

– Sunteți de-acord cu Teoria Lumilor Multiple?

– Nu.

John nu știa cum să interpreteze acel răspuns monosilabic.

– Nu?

– Nu, n-are niciun Dumnezeu. Ce anume vrei să știi despre ea? Ești cumva studentul meu?

Wilson purta aceeași jachetă gri, peste cămașa albastră.

– Nu credeți că universurile multiple pot explica… ăăă… se pierduse din nou. Știa mai puțin decât credea că știe. Nu era încă în stare să pună întrebările potrivite.

– Teoria cuantică? întrebă Wilson. Nu, nu neapărat. Ai auzit de Teoria lui Occam?

John încuviință.

– Ce-i mai simplu? Un univers care se comportă conform cu niște legi statistice la nivel cuantic, sau un număr infinit de universuri care răsar din fiecare eveniment aleator?

John dădu să-i răspundă la întrebarea retorică, dar profesorul i-o luă înainte.

– Unul. Îl privi din cap până-n picioare.

– Ești student la noi?

– Ăăă, nu. Sunt la liceu, recunoscu John.

– Înțeleg. Te joci cu lucruri complicate, tinere. Nivel de absolvire. Ai făcut calcul diferențial?

– Doar jumătate de semestru.

– Hai să-ți explic altcumva. Luă un prespapier de pe birou, o piatră pictată cu ochi și gură. Voi lua decizia să las piatra din mână în următoarele zece secunde. După șapte secunde aruncă piatra. Un proces aleator. În zece alte universuri – vorbim aici de secunde întregi, ca să fie mai ușor de înțeles – am aruncat piatra în fiecare secundă, de la unu la zece. Am creat zece universuri generând un eveniment aleator. Conform Teoriei Lumilor Multiple, ele există. De unde, te întreb eu pe tine, am făcut rost de toată materia și energia necesară pentru zece universuri, din senin? Pocni din degete. Acum să ne gândim, extrapolând, la toate tranzițiile cuantice care se petrec pe pământ în această secundă. De câtă energie este nevoie pentru a crea toate acele universuri? De unde provine ea? Fără îndoială, Teoria Lumilor Multiple n-are nicio noimă.

John scutură capul, încercând să înțeleagă. Argumentele lui Wilson erau solide. Își dădu seama cât de puțin știe cu adevărat.

– Să zicem că ar exita lumi multiple. Ar fi posibil să călătorești de la una la alta?

– Nu, nici nu vei putea, nici cea mai mică șansă.

– Dar…

– Și de-ar fi teoria adevărată, tot n-ai putea.

– Atunci teoria e greșită, își spuse John.

– Ți-am zis doar că e greșită. Nu există universuri paralele.

– Dar există. Le-am văzut.

Îl copleșea frustrarea.

– Ori observațiile tale au fost manipulate, ori ai interpretările pe care le-ai făcut sunt greșite.

– Nu mă lua din nou cu atitudinea asta condescententă, răcni John.

Wilson își păstră cumpătul. Se ridică și spuse pe un ton rece:

– Ieși din birou și îți sugerez să părăsești campusul numaidecât. Îți recomand să mergi la doctor cât mai urgent.

Acum era de-adreptul furios. Wilson era la fel ca în celălalt univers. Îi lua ideile în răspăr pentru că îl credea un țărănoi, un mocofan. Era convins că John nu știa nimic în plus față de el.

John se repezi la profesor. Hârtiile zburară pe pieptul lui și se împrăștiară pe podea. Îl apucă de jachetă și îi zbieră în față.

– O să-ți demonstrez, fir-ai al naibii, o să-ți demonstrez!

– Lasă-mă… strigă Wilson și-l împinse. John slăbi strânsoarea iar profesorul se dezechilibră și se prăbuși lângă scaun.

– Țicnitule!

John rămase în partea cealaltă a biroului. Respira cu greutate. Vroia dovezi. Ochii îi căzură peste diploma agățată de perete. O înșfăcă și părăsi biroul în fugă.

Dacă acest Wilson nu se lăsa convins, va încerca la următorul. Găsi un loc ferit în apropierea clădirii și făcu saltul.

Ținea diploma strâns la piept. Inima îi bătea nebunește, în urma altercației. Dintr-o dată se simți nătâng. Atacase un om și îi furase diploma pentru a-i demonstra unei copii de-ale lui că nu era dus cu pluta.

Se uită de-acurmezișul curții interioare. Văzu băiatul care prinde discul și apoi imagini alăturate în care băiatul cade și nu prinde discul, îl ratează la dreapta, la stânga, un milion de permutări. Un văl de ceață se lăsă dintr-o dată pe întreaga curte.

Scutură capul și ridică diploma, s-o poată citi. Avea să mai încerce odată, de data aceasta printr-o abordare mai directă.

Urcă treptele ce duceau la biroul profesorului și bătu la ușă.

– Intră.

– Am o problemă.

– Pot să te ajut cu ceva?

– E a treia oară când vin la tine. De două ori n-ai vrut să mă crezi.

– Nu te-am mai văzut până acum. Nu ești studentul meu, așa-i?

– Întocmai. Cu tine nu m-am mai întâlnit, dar cu versiuni de-ale tale, da.

– Nu zău.

– Nu mă lua de sus! urlă John. Faci asta de fiecare dată și mi-a ajuns la gât. Îi tremurau brațele. Nu fac parte din universul ăsta, ci din altul. Înțelegi?

Expresia lui Wilson era neschimbată.

– Nu, explică-mi te rog.

– Am fost tras pe sfoară să folosesc un aparat. Am fost păcălit de o altă versiune de-a mea, care dorea să-mi fure viața. Mi-a spus că pot să mă-ntorc, dar fie aparatul nu funcționează cum trebuie, fie merge într-o singură direcție. Vreau să mă întorc în universul meu și am nevoie de ajutor.

Wilson dădu aprobator din cap.

– Ia un loc, te rog.

John avea lacrimi în ochi. În sfârșit îl asculta.

– Deci ai încercat să vorbești cu mine – cu alte versiuni de-ale mele – din alte universuri, iar eu nu vreau să te ajut. De ce?

– Începem cu o discuție despre universuri paralele sau cosmologie cuantică sau Teoria Lumilor Multiple, și în final faci totul praf cu Lama lui Occam.

– Probabil că asta aș spune. Zici că ai un aparat.

– Da, aici, arătă John spre pieptul său, apoi își desfăcu nasturii de la cămașă.

Wilson examină aparatul cu atenție.

– Ce-ai în mână?

John trase o privire scurtă hârtiei.

– E diploma ta din alt univers. Am luat-o ca dovadă.

Îi înmână documentul. O copie identică atârna pe perete. Profesorul își mută privirile de la una la alta.

– Îhî, iar peste câteva clipe, înțeleg.

Puse diploma pe birou.

– Al doilea meu nume este Lawrence.

Pe diploma furată de el scria „Frank B. Wilson”, iar pe cealaltă „Frank L. Wilson”.

– Cred că e doar o diferență…

– Cine te-a pus să faci asta? Greene? Pare a fi mâna lui aici.

Îl cuprinse deznădejdea.

– Nu! Totul e real.

– Și aparatul ăla prins la piept. E celebră faza. Și diploma. Frumos lucrat.

– Vorbesc serios. Asta nu-i o glumă.

– De-ajuns. Te-am dat în vileag. Greene e pe coridor? Poți să ieși la iveală Charles, ți-am dejucat farsa.

– Nu e niciun Charles. Niciun Greene, spuse John cu voce stinsă.

– Iar tu trebuie să fii la actorie, pentru că ești bun. Două copii de-ale mele. De parcă universul ar putea face față măcar uneia.

John se ridică și ieși din birou. Își simțea trupul greoi.

– Să nu-ți uiți diploma, strigă Wilson după el cu foaia în mână. Băiatul ridică din umeri și o luă de-a lungul coridorului.

Rămase o bună bucată de vreme pe o bancă din preajma curții. Soarele apuse și căldura zilei de vară se risipi, la fel și copiii care se jucau cu tricourile legate la talie.

În cele din urmă se ridică și se îndreptă spre complexul studențesc. Avea nevoie de mâncare. Sărise prânzul. Îi ghiorțăiau mațele. Nu simțea foamea, dar trupul îi cerea cu înverșunare mâncare. Se simțea doar obosit.

În complex găsi o pizzerie numită Papa Bob’s. Ceru o pizza mică și un Cola, pe care le consumă mecanic. Pizza avea gust de carton, carton moale.

Complexul era de-asemenea pustiu, căci majoritatea studenților plecaseră pe la casele lor, unde învățau sau se uitau la televizor.

Căzu pe gânduri. Ce urma să facă? Să-l mai confrunte încă odată pe Wilson? Văzu o cabină telefonică. Dintr-o dată realiză că trebuia să fi luat o poză de-a profesorului, sau să-l pună să-și scrie un bilet, dar cu siguranță le-ar fi considerat plastografie, sau modificate pe calculator.

Se îndreptă spre telefon și formă numărul lui de-acasă. Aparatul îi ceru 75 de cenți. Introduse monedele și auzi țârâitul în receptor.

– Alo? răspunse maică-sa.

– Alo.

– Johnny? făcu ea surprinsă.

– Nu, pot să vorbesc cu John, vă rog.

Ea râse.

– Mi s-a părut că e vocea lui. M-am speriat pentru o clipă… e lângă mine. Uite, ți-l dau.

– Alo? era vocea lui.

– Bună, sunt Karl Smith, de la engleză, spuse John, inventând un nume și un curs.

– Da?

– Am lipsit azi de la ore și doream să știu dacă avem ceva temă.

– Da, avem. Un eseu la poezia pe care am citit-o, Maud de Tennyson. Identificați elementele lirice, la fel ca ultima dată.

– Ah, da. Poezia era în același registru cu cea a lui Hopkins. Își amintea de ea.

– Merci, spuse și închise telefonul.

Universul acesta părea la fel ca al său. S-ar descurca aici fără probleme. Gândul îl luă prin surprindere, apoi se întrebă ce îl oprește să facă asta.

Merse la stația de autobuz și luă cursa spre Findlay.

***

A doua zi, John îl ajută pe tatăl său cu muncile de la fermă. Asta ca pedeapsă pentru că-i supărase pe-ai lui. Încă-l credeau Johnny Mocofanu așa că trebuia să-și joace rolul până își punea proiectele pe picioare.

Tocmai ce înlocuiau bucățile mai vechi de lemn din gard.

– Tată, am nevoie de mașină, sâmbătă seara.

Tatăl lui se opri, cu un zâmbet larg  pe față.

– Mare întâlnire mare, așa-i?

Din tonul lui își dădu seama că nu crede cu adevărat că are o întâlnire.

– Da. Ies cu Casey Nicholson.

– Casey? Taică-su ținea scândura iar el bătea cuiul. Fată faină.

– Da, mergem să vedem un film la Bijou.

– Bijou?

– Vreau să zic Strand, spuse John, nervos pe el însuși că se dădea de gol. Cinematograful era fie Palace, fie Bijou sau Strand.

– Mhm.

Luă lopata în mâini și propti următorul par.

– Ce film rulează?

Cuvintele-i zburară fără voia lui.

– Contează?

Taică-su tăcu, apoi râse din toată inima.

– Nu și dacă stai la lojă.

John fu surprins, apoi râse și el.

– Nu-i zi lu maică-ta că ți-am spus, dar mergeam la Strand într-una. Nu țin minte să fi văzut măcar un film.

– Tată… erați cumva artiști în întâlniri secrete?

– Singurul loc în care puteam să facem asta, rânji el. Nu-mi permiteam aici. Bunică-tu m-ar fi bătut de mi-ar fi sărit capacele. Nici la ea nu puteam. Bunică-tu ălălalt m-ar fi împușcat. Îl privi țintă pe John. Ai noroc că trăim vremuri mai îngăduitoare.

John râse, cu gândul la universul în care mișcările anilor 60 pentru dragoste liberă nu se încheiaseră niciodată, un sfert din populația mondială pierise de SIDA iar nouăzeci la sută dintre oameni aveau sifilis și gonoreea la începutul anilor 80. Acolo, o întâlnire era ceva sofisticat, cu dame de companie și analize de sânge.

– Am noroc, nu glumă.

***

La primele ore ale diminieții traversă Gurney, o luă prin lanul lui Walder și găsi un loc prielnic de unde să urmărească ferma, în păduricea de arțari. Îngenunche pe pământul moale, întrebându-se dacă acesta era locul în care John Prim îl așteptase.

Simți furnicături în vârful degetelor, cu gândul la ce urma să facă. I se datora o viață, își spuse el. A lui fusese furată și acum trebuia să primească alta în loc. O dorise pe-a lui și făcuse tot posibilul s-o recupereze. Cercetase, se interesase și plănuise, dar nu găsise nici o cale de întoarcere.

Acum era pregătit pentru planul B.

Îl va păcăli pe John-ul autohton, așa cum fusese la rândul lui păcălit. Îl va ispiti cu posibilități. Îi va stârni curiozitatea. Și dacă nu mergea, îl va obliga. După ce avea să-l doboare, îi va lega aparatul la piept și îl va expedia.

Să-și dea seama singur, așa cum făcuse și el. Să găsească un alt univers în care să se simtă ca acasă. John  merita să-și reia viața. Jucase după reguli de când se știa. Era un băiat de treabă. Își iubea părinții. Mergea la biserică în fiecare duminică.

Prea îl luaseră peste picior. Mai întâi John Prim, apoi profesorul Wilson, pisicâinii chiar. Fugise și tot fugise și cu ce scop? Destul. Era timpul să recupereze ceea ce-i fusese luat.

Zorii pictară pădurea într-un roșu stins. Maică-sa deschise ușa din spate și ieși în curte cu un coș în mâini. Deschise cotețul și culese ouăle. Deși era la depărtare, o recunoscu numaidecât. Știa desigur că nu-i era mamă, dar ochii îi spuneau altceva. Asta conta.

Taică-su se îndreptă spre hambar și o sărută în treacăt pe obraz. Purta cizme groase, salopetă și o șapcă inscripționată John Deere. Intră în hambar, porni tractorul și luă direcția câmpului. John știa că într-o oră se va întoarce pentru micul dejun. Șuncă, ouă, pâine prăjită și, desigur, cafea.

Erau părinții lui. Ferma lui. Totul era așa cum știa el. Și asta îi era suficient.

În camera lui se aprinse lumina. John Rayburn se trezise. În curând urma să iasă afară, la munci. Așteptă până când John intră în hambar și țâșni de-alungul lanului de bostani, acum pustiu, până la ușa din spatele hambarului. Era închisă, dar dacă o zgâlțâiai puțin se deschidea.

Apucă de clanță, trăgând cu urechea la ce se petrece înăuntru, apoi scutură de el câteva secunde. Ușa rămase închisă. Mai scutură odată și se deschise cu zgomot. Se strecură în hambar, ascunzându-se între două rânduri de baloți.

– Hei, Stan, bărbate, cum te simți în dimineața asta? rosti o voce lângă grajduri.

John pe care îl considera acum Subprim hrănea calul.

– Ia un măr. Ce zici de niște ovăz?

John se furișă pe lângă baloți, apoi se opri când își văzu copia din profil, în cealaltă parte a hambarului. Umbra îi oferea adăpost, dar trebuia să ajungă mai aproape de el.

Stan necheză și își frecă botul de băiat, trăgându-i o limbă pe frunte.

– Încetează, zâmbi el.

În momentul în care John Subprim se întoarse la oi, John o luă pe lângă baloți, până în spatele mașinii de recoltat porumb.

Un gând îi dăduse târcoale în timp ce stătea în pădure, și ca urmare, planul lui se schimbase. John nu era mincinos. Nu era bun de gură. N-ar fi reușit să-l convingă cu vorbe meșteșugite să folosească aparatul, așa cum făcuse John Prim cu el. Nu avea încotro, trebuia să-l convingă cu forța.

Luă o lopată scurtă și boantă de lângă mașină. Una peste cap și problema era rezolvată. Urma să-i lege aparatul de piept, să schimbe numărul universului și să tragă de manetă, cu mânerul lopeții. Apoi va da de mâncare la animale și va merge să ia micul dejun. Nimeni nu avea să știe.

Nu luă seamă de senzația ciudată ce pusese stăpânire pe el, ci apucă lopata cu ambele mâini și se îndreptă hotărât spre John Subprim.

Probabil că-i zărise umbra.

– Tată? spuse el, apoi se întoarse. Doamne!

Se făcu mic sub amenințarea lopeții, plimbându-și ochii de la unealată la chipul lui John. Șocul se transformă în groază.

John se încordă, ținând lopata strâns în mâini, deasupra capului .

John Subprim se rezemă de țarcul oilor, ridică o mână iar cealaltă…

N-avea decât o mână.

Simți cum îl iau amețelile și scăpă lopata din mâini. Unealta căzu cu un zăngănit pe podeaua de lemn, la picioarele lui John Subprim.

– Ce fac? strigă el. Îi veni să dea afară, dar nu scoase decât un lichid gălbicios. Simți mirosul și vomă încă odată.

Nu era cu nimic mai bun decât John Prim. Nu merita o viață.

Se repezi, împleticindu-se, spre ușa din spate.

– Stai!

Traversă în fugă câmpul. Se agăță de ceva și căzu. Își eliberă piciorul și o luă din nou la fugă, spre pădure.

– Stai! Oprește-te!

Îl văzu pe John Subprim gonind după el, bătând aerul cu mâna pe care o mai avea, cea dreaptă. Încetini la câțiva pași de el apoi se opri și întinse brațul.

– Tu ești eu. Doar că ai ambele mâini.

John dădu din cap, prea istovit să mai vorbească. Îl privi pe cel care urma să primească lopata în cap și îl podidiră lacrimile.

– Cum se poate una ca asta?

John găsi puterea să vorbească.

– Sunt o versiune de-a ta.

John Subprim dădu din cap cu convingere.

– Doar că tu nu ți-ai pierdut mâna.

– Nu, n-am pierdut-o. Cum s-a întâmplat?

Chipul celuilalt John se înăspri.

– Cu furca. Îl ajutam pe tata în pod la hambar. M-am dezechilibrat și am căzut. Furca mi-a tăiat bicepsul.

– Îmi aduc aminte.

Avea doisprezece ani când căzuse din pod, în universul lui. Urca baloții, împreună cu taică-su. Își închipuise că poate să ducă un balot, dar forțele îl părăsiră și căzuse în curte, cu o bufnitură zdravănă. În cădere doborâse și furca. Aceasta aterizase lângă el, crestându-i umărul. Taică-su fusese cuprins de groază, apoi de furie. Cearta maică-sii fusese mai aspră decât zgârietura. „M-am tăiat puțin la umăr, atâta tot”.

John Subprim râse cu poftă

– Într-o lume îmi pierd mâna, iar în alta capăt o zgârietură. Hai că asta le-ntrece pe toate.

De ce râdea? Nu era conștient că tocmai încercase să-i ia viața?

– Da.

– Hai înăuntru să iei micul dejun.

John îl privi cu atenție, nevenindu-i să-și creadă urechilor.

– Aveam de gând să-ți iau viața! strigă el.

John Subprim încuviință.

– De aia aveai lopata? Apoi mi-ai văzut mâna. Nici gând să-mi fi luat viața. Ai două mâini. Râse din nou.

– Nu e doar asta. N-aș fi putut să fac rău…

– Da, știu.

– De unde? urlă John. Am pierdut totul. Își strecură mâna sub haine și comută numărul universului.

– Regret, dar trebuie să plec.

– Nu. Stai!

Făcu câțiva pași în spate și trase de manetă.

Lumea își pierdu contururile iar John Subprim dispăru.

Iată hambarul, casa și taică-su în depărtare, cu tractorul. Alt univers în care nu avea ce să caute. Comută aparatul și trase maneta. Din nou casa. Nici aici nu era bine. Străbătu universurile unul după altul. Casa nu mai era acolo. Apoi apărea din nou, dar verde, nu roșie. Trase maneta de multe ori, dorind să îndepărteze cât mai mult de fapta lui.

Deasupra, norii se mișcau repede, fără sens. Copacii dimprejur apăreau și dispăreau. Casa era când puțin mai la stânga, când puțin mai la dreapta. Hambarul apărea uneori în spatele casei, alteori înspre răsărit. Doar terenul rămânea la fel, un câmp ușor înclinat.

De o sută de ori făcuse probabil saltul, prin universuri în care nu avea ce să caute, până se opri la un moment dat și se prăbuși, cu lacrimi în ochi.

Își pierduse viața. Pierduse tot, pe veci.

Își rezemă capul de tulpina unui arțar și închise ochii. Șuvoiul de lacrimi se opri, respirația i se domoli și îl cuprinse somnul.

– Hei băiete. Timpul să te trezești.

Cineva îl împunse. John văzu chipul tatălui său.

– Tată?

– Doar dacă nevasta știe ceva ce nu știu eu. Îi întinse mâna și-l ajută să se ridice. John se afla în păduricea de arțari. Tatăl lui din acest univers stătea lângă el, cu un băț în mână. Nu-l recunoscuse.

– Cer scuze că am dormit în pădurea dumneavoastră. M-a luat somnul.

– Da, se mai întâmplă. Își îndreptă bățul spre Gurney. Mai bine ai căta de drum. Orașul e într-acolo, arătă cu bățul spre nord.

– Da, domnule.  O luă la pas, dar se opri. Taică-su nu-l recunoscuse. Ce putea să-nsemne asta? Nu era prea sigur. Se întoarse.

– Domnule, mi-ar prinde bine un prânzișor, dacă aveți și pentru mine. Pot să lucrez pentru el.

 

Îl chema Bill Rayburn. John încercă să facă asocierea în minte. Omul își consultă ceasul, apoi dădu aprobator din cap.

– Stomacul și ceasul îmi spun că luăm prânzul în câteva minute. Felii de carne rece. Cât despre lucru, nu-i nevoie.

– Bine așa.

– Cum îți zice?

– John… John Wilson. Luase fără să gândească numele de familie al profesorului. Îl urmă pe Bill de-alungul lanului de bostani. Mai era doar o săptămâmă până la Halloween și bostanii erau tot acolo. Văzu și câțiva stricați. Prin spărtura unuia mișunau insectele.

Își aminti de un banc pe care i-l zisese taică-su cu o săptămână în urmă.

– Cum repari o lanternă de bostan spartă?

Bill se întoarse și-l privi cu o mutră tâmpă.

– Nu știu.

– Cu un petec de bostan5, spuse, fără să zâmbească.

Bill se opri, se uită la el cu luare aminte, apoi un zâmbet încolți pe buzele sale.

– P-ăsta tre să-l țin minte.

Hambarul se înălța în spatele casei, mai mic decât și-l amintea și nevopsit. Avea și o gaură în acoperiș care necesita reparații. De fapt, toată ferma părea puțin mai părăginită decât și-o amintea el. Vremuri grele pentru ai lui, din acest univers?

– Janet, încă unu la prânz, strigă Bill când intră pe ușa din spate.

– Să te desacalți te rog.

John își așeză încălțările în locul în care le lăsa deobicei. Agăță geanta în cuier. Era un cuier diferit, mucegăit. El și taică-su, își aminti, prinseseră niște dibluri în lemnul cuierului.

Din câte văzu, Janet nu era prea încânată să ia masa alături de un străin, dar nu spuse nimic. Avea să-i zică asta lui Bill, între patru ochi. John îi zâmbi și îi mulțumi pentru bucate. Purta același șorț ca în lumea lui. Ba nu. Șorțul acesta în carouri, cu buzunare adânci în față, îl purtase când era el mai mic.

Îi puse în față un sandviș cu curcan și o felie de brânză deasupra. Îi mulțumi din nou și mușcă din sandviș. Nici ea nu îl recunoscuse.

– Am niște mere, să faci suc din ele. Câteva banițe cred, îi spuse Bill lui Janet.

Sprâncenele lui John se arcuiră. El și cu taică-su puteau să scoată câteva banițe dintr-un singur copac. Poate livada era mai mică aici. Sau poate că dăduse mana peste ele. Se uită la Bill și băgă de seamă că îi tremura mâna. Nu se gândise niciodată ce vârstă avea taică-su, sau poate că, din motive necunoscute, îmbâtrânise mai repede în lumea asta. Câteva banițe, se gândi, atâta putea omul să strângă.

– Tre să lucrez la sistemul de scurgere, la marginea fermei. E lac deja acolo, și-o să-mi strice semințele la primăvară.

Câmpul de la marginea fermei le dăduse mereu de furcă. Partea de mijloc mai joasă ca marginile, un iaz în devenire.

– Ar trebui să culegeți și bostanii, înainte să se strice.

Bill își aținti privirile la el.

– Ce știi tu despre cultivarea pământului?

John înghiți o bucată de sandviș, supărat pe sine că-l înfuriase pe om. Știa că fiecare fermier e stăpân pe tarlaua lui.

– Păi, am crescut și eu la fermă. Cultivam bostani, îi vindeam înainte de Haloween și făceam un ban bun. Veți fi nevoit să aruncați jumate de recoltă până sâmbătă. Și cine o să-i cumpere așa târziu?

– Aveai de gând să culegi bostanii ăia, spuse Janet.

– Prea târziu acuma. Băiatul are dreptate. Jumate îs stricați.

– Vă pot ajuta să-i culegeți după-masa asta, spuse John, dorind să petreacă mai mult timp la fermă. Avea, după multe zile, ocazia să se odihnească. Nu erau părinții lui, știa asta. Dar erau oameni de treabă.

Bill îl cântări din priviri.

– Zici c-ai mai lucrat la fermă, eh? Ce mai știi să faci?

– Pot să culeg mere. Aș putea astupa gaura aia din hambar cu șindrilă.

– Aveai de gând să faci și asta, Bill, îi spuse Janet, încercând să-l însuflețească.

– E greu de urcat așa sus, și mai am și alte priorități. Apoi către John:

– Te pun la încercare o zi, prânz, cină și trei dolari pe oră. Dacă nu merge treaba, o iei din loc la apusul soarelui, fără păreri de rău.

– De-acord.

– Janet, sună-l pe McHenry, vezi dacă mai are nevoie de niște bostani, să-i duc câțiva diseară.

***

 

John stătea la oficiul de stare civilă, din ce în ce mai furios. Cât naiba le lua să elibereze un certificat de căsătorie? Casey, însărcinată în luna a noua, îl aștepta în fața biroului judecătoresc. Dacă tipul de la ghișeu o mai tărăgăna mult, copilul se va naște bastard. Toți patru părinții fuseseră foarte clari în privința asta. Fără copil din flori. Le promisese că va avea grijă de copil, și chiar avea de gând să facă asta, dar ei vroiau să fie legitim.

Într-un sfârșit, funcționarul îi înmână certificatul precum și două mostre de sânge legalizate. John puse grăbit mâna pe ele.

– Merci.

Se îndreptă spre clădirea tribunalului.

După nuntă făcu și luna de miere la Toledo, din ultimii lui bănuți. Într-o săptămână urma să-și înceapă slujba la General Electric, pe linia de asamblare. Asta până-și lansa cartea, The Shining.

Pe lângă luna de miere, călătoria la Toledo servise unor întâlniri legate de belitul ăla de Cub Rubik. Din cercetări reieșea că invenția nu fusese patentată, așa că reușiseră să scoată un model, unul care să și funcționeze și băgaseră 95.000 de dolari în procesul de producție. Apoi veni și telefonul avocatului din Belgia. Se pare că nemernicul de Rubik patentase invenția în Ungaria. Rubik angajase o companie new-yorkeză să-i distribuie cuburile, dar aceasta dăduse faliment, iar el nu insistase. Cineva făcuse rost de invenție și acum vroia o cota aparte.

Avocatul intenționase să-l lase baltă, dar el încercase să-l convingă că mai e un ban de scos din chestia asta. Nu mult, dar ceva. Urma să plătească autorizații, să pupe pe cineva în cur. Dar un ban tot urma să scoată, așa că, deși avansul se cam evaporase, rămase totuși să-l ajute pe John.

Coti la etajul trei și o zări pe Casey, făcându-i cu mâna din fața biroului judecătoresc. Ședea pe o bancă, burta parcă-i cretșea din genunchi. Era durdulie și roșie în obraji, de aveai impresia că cineva pompase sare de magneziu în ea.

– Bună Johnny. Ai luat hârtia?

Nu suporta să i se zică Johnny, îi spusese și ei asta, dar pe-o ureche îi intra și pe alta-i ieșea. Toți îi ziceau așa lui Johnny Mocofanu așa că n-avea încotro. Unele lucruri nu puteau fi schimbate și pace.

Montă un zâmet și flutură certificatul.

– Da, totul e pregătit. O sărută pe obraz. Arăți superb, dragă.

Abia aștepta să iasă bebelușul din ea, să se îmbrace din nou așa cum îi plăcea lui. Spera că uniforma de majoretă îi venea încă bine.

Ceremonia nu dură mult, deși ochii lui Casey spuneau altceva. John nu era surprins de faptul că niciunul dintre prietenii ei nu era prezent. De când rămăsese însărcinată, relațiile ei se deterioraseră. Hocheiul pe iarbă se dusese dracului.

Judecătorul semnă certificatul și lucrurile se rezolvară. John se bucura că părinții lor nu erau acolo. Doriseră să vină, dar John îi rugase să stea acasă. Se mulțumiră să-i primească după naștere.

Părinții lui erau dezamăgiți de ce se întâmplase iar John nu dorise să dea ochii cu ei la ceremonie. Ei își doriseră ca John să dea la facultate, să învețe mai multe. Visurile astea ar fi mers cu Johnny Mocofanu. El era făcut din alt aluat.

Vor înțelege, odată ce banii vor începe să curgă. Nu vor mai fi dezamăgiți de fiul lor.

O instală cu grijă pe Casey în scaunul Trans-Amului6, un lux pe care și-l îngăduise din ultimii bani. Vroia măcar roți ca lumea. Pontiacul demară, îndreptându-se spre Ruta 16.

– Bine c-am scăpat de asta.

– Da?

– Vreau să zic, bine că suntem căsătoriți.

– Da, știu ce vrei să zici.

John dădu din cap. Trebuia să aibă grijă ce-i zicea lui Casey, cât îi zicea. Când sarcina devenise vizibilă și fuseseră nevoiți să le spună părinților, John își dorise să aibă aparatul din nou, să facă saltul în următorul univers și s-o ia de la capăt. Trebuia să-l fi ucis pe Johnny Mocofanu, să-i ascundă cadavrul și să păstreze aparatul. Acum își punea toate speranțele într-un cub. Cu puținii bani rămași nu-i mai rămâneau multe de făcut, indiferent cât de bună era ideea Ab Cruncherului7. Dorise la un moment dat să-i dezvăluie lui Casey tot trecutul lui, dar nu avusese curajul. Unde mai pui că n-avea să-l creadă.

Era blocat aici și trebuia s-o scoată la liman. Cale de întoarcere nu mai exista. El alesese acest drum. O bătu cu palma pe picior și zâmbi. O să facă bani, suficienți cât să-i ajungă lui Casey și puștiului, după care va fi liber să facă ce vrea cu ei. O să dureze ceva mai mult acum. Existau piedici multe, dar o va scoate la capăt. Doar era Johnny Prim.

 

***

 

Era deja primăvară, dar fără lumina soarelui care să-l încălzească, lui John i se făcuse frig. Începuse lucrul la mașină de dimineață, când soarele se arătase darnic cu razele. Nici bine nu terminase prânzul că se făcuse frig. Se gândi să scoată tractorul și să tragă Pontiacul stricat mai la soare. Hotărî că nu merită deranjul. Se făcuse târziu și-n ruptul capului n-ar fi reușit să repare carburatorul până la cină.

Mașina costase cinzeci de dolari, dar trebuia să pornească întâi. În curând va avea nevoie de ea. Din mai lucra și la General Electric, pe schimburi. Din toamnă va studia la Universitatea din Toledo.

Întrucât nu terminase liceul, nu putea să se înscrie în anul întâi – fapt ce nu-l deranja deloc – așa că dăduse examenul GED8 și aplicase pentru programul de educație continuă, oferit de Universitate. Urma să studieze lucrurile care-l interesau abia în anii mai mari: despre câmpul cuantic, cosmologie, relativitate generală. Nicio problemă. Era mulțumit unde se afla în prezent. Dacă nu se gândea la ai lui, putea să reziste.

Banii făcuți la centrala electrică, unde lucra pe linia de asamblare de la patru până la miezul nopții, i-ar fi ajuns să-și plătească taxa pe primul an. Iar Bill și Janet încă îi dădeau trei dolari pe orele în care muncea la fermă. Gândul că acasă n-ar fi primit nicio lețcaie îl făcu să râdă. Din septembrie își va găsi încă un loc de muncă, pentru bani de buzunari și chirie, lângă universitate.

Așeză carburatorul pe scaunul din față și împinse mașina în hambar. Era un univers bun, dar nu avea de gând să rămână. Nu-i vorbă, era fericit că Bill și Janet îi ofereau un adăpost. Erau oameni buni și darnici, asemănători cu părinții lui în aproape toate privințele, dar nu putea să rămână. Pe termen lung în niciun caz.

Universul era un conac cu multe odăi. Oamenii nu știau că trăiau într-o singură odaie. Nu știau că există o cale prin perete spre alte odăi.

Dar el știa. Știa de existența pereților. Și mai știa ceva. Știa că hotarele pot fi dărâmate. Între lumi existau găuri.

Își alese ca materie principală fizica. Nu se putu abține să râdă când primi un plic galben-maroniu de la departamentul de fizică, în care era întâmpinat în noul an, sub tutela profesorului Frank Wilson. Într-o bună zi, lumea lui Wilson se va face bucățele, iar John avea să țină ciocanul în mână.

Știa ceva ce niciun fizician din lume nu știa. Un om putea să treacă prin pereții universului. Doar știind că așa ceva e posibil, doar știind fără urmă de îndoială – trebuia doar să se uite la piciorul luxat sau la cicatricile lăsate de pisicâine – că există milioane de universuri era suficient să descopere teoria din spatele realității.

Asta urmărea el. Avea aparatul și avea experiența în urmă. Îi va inversa sistemul de tranziție, îl va dezasambla, va cere sfatul maeștrilor în domeniu, va deveni el însuși maestru și va afla cum a fost făurit.

Și, odată ce va avea tainele universului la degetul mic, se va întoarce și-l va snopi în bătaie pe John Prim. Surâse și închise ușa hambarului.

1 – Gerard Manley Hopkins (July 28, 1844 – June 8, 1889), unul dintre poeții frunași ai perioadei victoriene (n.tr.)

2 – Referire la cele două teorii fundamentale în fizică: teoria relativității generale a lui Einstein și mecanica cuantică. Fizicienii au încercat (fără mare success) și încă mai încearcă să unifice aceste două terorii într-o teorie a „tot ce există”.

3 – În fizică și cosmologie principiul antropic susține că ar trebui să ținem cont de restricțiile impuse de existența noastră ca observatori ai tipului de univers pe care îl putem studia. Inițial propus ca regulă de judecată, termenul a fost extins să acopere presupusele legi supreme conform cărora universul trebuie să conțină viață inteligentă, în general pe bază de carbon și ocazional să fie și umană. Brandon Carter a definit două forme ale principiului antropic, unul slab care se referă la selecția antropică a locațiilor privilegiate din timp și spațiu în univers și unul controversat mai puternic care se referă la parametrii fundamentali ai fizicii. (n.tr.)

4 – Lama sau Briciul lui Occam este principiul conform căruia cea mai simplă explicație pentru un fenomen este de preferat. Acest principiu își găsește formularea deseori în felul următor: „entitățile nu trebuie să fie multiplicate dincolo de necesar” (entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem) (n.tr.)

5 – Joc de cuvinte, patch însemnând totodată petec (bandaj) și lan (n.tr)

6 – Un model de Pontiac Firebird (n.tr.)

7 – Aparat de exerciții pentru mușchii abdominali (n.tr.)

Traducere de Alexandru Maniu.