– Au fost vremuri bune, dragii mei. Pe atunci exista Soare, și ploaie și păsări. Pe atunci ne cățăram în copaci. Nu mă credeți? Fie, dar vă zic sigur,  nu e minciună. Întrebați-vă și bunicii.

Un ultim felinar abia mai pâlpâia. Încă vreo câteva minute și se pronunța oficial stingerea. Voi mă credeți pe cuvânt, nu? Adică… știți voi… nu a fost dintotdeauna așa. Înainte de Uniune. E o poveste foarte amuzantă. Exista o vreme în care eram cu toții liberi, în care oamenii descopereau lucruri, călătoreau. Au trimis sonde dincolo de Calea Lactee, au întemeiat așezări pe Alfa Centauris, Marte nu mai era de mult o necunoscută în ecuația universală. Am câțiva frați care locuiesc acum acolo și trăiesc foarte bine. Cel puțin așa cred… nu i-am mai auzit de ceva ani. Și toate astea până să apară Uniunea. Sau UPT (Unitatea pentru Prezervarea Terrei). Se presupunea că avea să fie un pas înainte, o schimbare radical pozitivă a vieții, dar ne-am înșelat.

Pe măsură ce oamenii au început să părăsească în număr tot mai mare Terra, Națiunile Unite au devenit din ce în ce mai îngrijorate. Coloniile pământene ajunseseră până la inelele lui Saturn, astfel încât civilizația terrană se disipase total, populația locuitoare se înjumătățise în numai cățiva ani și se afla într-o continuă scădere. Nu mai aveau nici cel mai mic control, forțele militare se reduseseră semnificativ, așadar posibilitatea apariției de noi organizații adiacente părea iminenetă. Astfel a apărut UPT și odată cu ea, coșmarul. Soldații au renunțat la puști, la mitraliere și tancuri și și-au reformat statutul. Au devenit Groparii. Cerul era singura cale prin care puteam să scăpăm, să ne reorientăm, așa că au decis nici mai mult, nici mai puțin decât să-l îngroape. Au folosit ce-a mai nouă inovație științifică, numită pâmânt antigravitațional. Suficient de ușor cât să plutească, însă suficient de solid cât să se compacteze până în stratosferă. Zi după zi, groparii aruncau cu lopeți de pământ antigravitațional înspre cer, îngropându-l. Au astupat norii, soarele, orice ar inspira gânduri de răzlețire. Potrivit vorbelor creștinești: „Precum în Cer, așa și pe Pământ”. Uniunea luase oamenilor tot ce aveau mai scump: libertatea.

Astfel am asistat la schimbarea la față a Terrei. Țărâna a astupat fiecare colțișor din stratosferă, oprindu-se la nivelul stratului de ozon. Inițial au zis că e o măsură de protecție aeriană, dar știam cu toții adevărul. Am fost martorii propriei noastre înmormântări. Zi după zi, lopată după lopată, cerul devenea o masă amorfă de țărână, particule de sol pluteau înspre nesfârșit, până ce, într-un final, au sigilat și ultimul firicel de lumină. Îngropaseră cerul, iar noi am rămas blestemați să trăim în această groapă pe care o numim Pământ.

– Neața, O! Cum îți mai e? Mai bine?

– Bună dimineața, domnule. La fel ca în fiecare zi. Poftiți doza și mulțumesc.

Am îndesat bancnota în buzunar și am mers mai departe. De când a apărut marea schimbare, nu a mai reușit nimeni să se adapteze. Clima s-a schimbat la una permanent răcoroasă și secetoasă. Pământul fiind de două ori mai întins, modificarea a secat lacurile, mările și oceanele, a omorât ceea ce a însemnat faună și floră. În prezent, oamenii au devenit asemenea unor animale ce se hrănesc doar cu rădăcini și fac contrabandă cu apă. Cu toate acestea, eu am reușit să am cea mai râvnită meserie: vânzător de oxigen. De unde și porecla mea, O.

– Hei, mai ai doze extra? Nevasta mea e bolnavă…. știi, are plămânii slabi. Am nevoie de calitatea întâi.

– S-a făcut domnule, oxigen calitatea întâi, special îmbogățit cu săruri.

Cum am zis, oamenii nu au suportat prea bine schimbarea, nu suntem biologic concepuți ca să trăim precum cârtițele. Însă nimeni nu a reușit să scape vreodată. Uniunea are ochi și urechi pretutindeni, iar Groparii patrulează asemenea unor șacali.

– Hei, ai autorizație ca sa vinzi aici? Ia arată-mi cerificatul, puștiule!

Namila mă săgetă cu privirile. Ca să mențină ordinea, Groparii și membrii UPT locuiesc într-un spațiu rezidențial special, la nivelul mezosferei, în așa fel încât să se dezvolte mai bine decât populația de rând. Până și înmormântările lor se fac în sol aerian, pentru a-și arăta cu orice ocazie statutul. Am scos ascultător portofoliul înțesat de permise și aprobări, lâsându-i pe domnii cu lopețile descumpăniți. Au pornit mai departe fără a scoate un cuvânt. Pe neașteptate, lampadarele s-au stins, lăsând populația în beznă. Neavând soare, cer, nori, rămânea la latitudinea Uniunii câte ore de lumină primeam pe zi, câtă căldură primeam într-o zi, sau dacă variau anotimpurile mai mult de cel standard, muncitoresc. Un lucru era sigur. Îmi fusese de ajuns. Trebuia să scap.

***

– E o nebunie, nu ai nicio șansă!

– Vrei să dezgropi cerul? Glumești?

Luca și Matei mă priviră susceptibili la auzirea planului meu. Ei fiind singurii care nu capitulaseră definitiv după instaurarea UPT-ului, împărtășeau aceeași dorință cu a mea, aceea înspre ceva „mai bun”. Fusesem prieteni buni în copilărie, chiar colegi de liceu. Soarta izbutise cumva să ne aducă în același departament de comercializare și livrare a oxigenului, astfel încât să avem contact unul cu altul zi de zi. Cu toate acestea, nu pot zice că reușeam să fim mereu pe aceeași lungime de undă.

– Și cum intenționezi, domnule David, să treci de patrulele de Gropari? Sunt peste tot, nu vei reuși nici măcar să articulezi un cuvânt că ei vor ști. Nimeni nu a izbutit de zeci de ani să vadă dincolo de țărâna asta odioasă.

Am uitat, numele meu adevărat este David.

– Știu, dar ei patrulează numai în zonele populate. Trebuie să aibă un unghi mort. Un colț pe care să-l scape. Din moment ce nu mai avem cer, înseamnă că linia orizontului este acum perfect accesibilă?

– Adică? întrebă nedumerit Matei.

– Adică pământul aerian se menține stabil pentru ca și-a creat propria gravitație. Ceea ce înseamnă că putem merge la fel de sigur pe cer, cum mergem pe propriul pământ. Trebuie să existe o linie de delimitare. Dăcă vom urca suficient de sus, vom pătrunde în gravitația pământului numărul 2.

– Dar chiar și așa. Ne vor vedea imediat. Trebuie să facem asta când nu este atât de multă populație, când nu supraveghează la fel de mulți Gropari… Știi ce inseamnă asta?

Fața lui Luca se crispă într-o expresie de îngrijorare. Îl înțelegeam perfect.

– Da. Trebuie să ieșim după stingere….

Dacă exista un lucru care îi înfiora pe toți oamenii, indiferent de diferențe, acela era stingerea. Sursele de lumină ale orașului erau controlate exclusiv de Uniune, iar cei care foloseau lumina ilegal erau condamnați la pedeapsa capitală. De aceea, oricine era văzut după stingere, nu mai apuca să fie văzut și a doua zi. Unele voci vorbeau despre anumite creaturi subpământene, cârtițe special concepute ca să păzească străzile de trecătorii rămași după stingere. Alții vorbeau despre o entitate care străjuia întregul sol terestru și înghițea sub pământ pe oricine prindea în afara programului legal. Nimeni nu știa ce se ascundea după ora mistică a stingerii.

– Așadar, o facem? am întrebat.

– Nu avem de ales. Mai bine așa, decât să-mi dau ultima suflare într-un tub de oxigen la suprapreț, mă aprobă Matei.

Luca încuviință absent.

– Vom avea nevoie de lopeți, lanterne, cârlige. Mă ocup eu de toate. Voi asigurați-vă că avem calea liberă.

– Bun, rămâne stabilit. Mâine va fi noaptea cea mare.

***

Planul era simplu. Eu, împreună cu Matei, aveam să conducem pe drumul înspre cea mai înaltă clădire din oraș. Cu lumina lanternelor astupată de caușurile palmelor, înaintam pe străzile scufundate în beznă. Cu pași mărunți, calculați pentru a nu atrage atenția, cotisem pe lângă ultima cladire și ne-am făcut loc pe scările înghesuite ale Turnului TV. Aici erau captate și transmise mai departe semnalele tuturor aparatelor electronice și de comunicație. Era miezul civilzației noastre.

– Ne auzi?

– Da, va ajung din urmă, răspunse Luca.

Luca ne urmă purtând lopețile și cârligul de legătură. Odată ajunși, aveam să aruncăm un carlig prin solul aerian, care să patrundă în a doilea tip de gravitație, după care să urcăm funia până ajungeam în stratosferă. Noi eram Jack, iar acela era vrejul nostru de fasole. Dar la fel ca și în poveste, lucrurile nu au decurs așa cum ne-am așteptat „de partea cealaltă”. Imediat ce Luca azvârli cârligul dincolo de gravitația pământeană, acesta fu atras ca un magnet de solul aerian, deruland funia. Aproape instantaneu, statuia din piața centrală se dezinterga, dezvelind o imensă și radiantă inimă. Un cord care începu să pulseze cu repeziciune și să zguduie placile tectonice de sub mult iubitul nostru oraș. Lampaderele se aprindeau și se stingeau în ritmul trepidațiilor solului. Era cod roșu, totul intrase în stare de alertă.

– Urcați, urcați, nu mai avem timp de pierdut! Luca, Matei, haideți!

Ne-am repezit toți trei pe funia instabilă, ignorând hărmălia produsă dedesuptul nostru. În cer încă domnea bezna, ceea ce însemna ca mai aveam o șansă. Oamenii ieșiră în stradă, treziți de cutremur și de zgomotul infernal produs de marea inimă. Fără a mai zăbovi, o cohortă de gropari începu să survoleze cu reflectoare orbitoare solul aerian.

– Haideți mai repede!

Vreme de câteva minute, am urcat frânghia paralizați de frică și în același timp dominați de instinctul de supraviețuire. Deodată am simțit cum mă aflu în cădere liberă.

– David, prinde-mă de mână!

Am auzit vocea lui Matei ca prin vis. Am orbecăit cu mâinile în aer, până am simțit cum mă prinde ceva și am reșit să mă agăț din nou de funie. Lopeție noastre se prăbușiră cu o bufnitură pe noul sol, iar în câteva clipe, am reușit să coborâm și noi. Pete de lumină împungeau asemenea unor săgeți infernale întunecimea de nepătruns. Fără a mai schimba vreo vorbă, am prins fiecare câte o lopată și am început să săpăm. Săpam ca niște mașini, ca niște roboți care aveau doar un singur și unic scop. Acela de a dezgropa Soarele.

– Săpați, nu au cum să ne găsească! Am strâns funia pe care am urcat, nu mai există nicio cale de acces între cele două gravitații.

Și chiar dacă ar fi existat, solul aerian e mai întins decât ar fi crezut. Le-ar fi trebuit câteva ore pentru a-l patrula în întregime. Dar foarte curând, a apărut și uriașul nostru de deasuprea vrejului. Un cilindru luminos se ridică de sub pământ, iar din el ieșiră doi oameni în haine strălucitoare și patru Gropari.

– Prin decret prezidențial, sunteți arestați pentru subjugarea limitării Uniunii. Nu mai aveți dreptul să vă întoarceți pe sol. Judecata voastră vă va decide soarta în decurs de câteva zile.

– Cine sunteți voi? Cum ne-ați găsit? întrebă Matei.

– Suntem membri limitatori ai Uniunii. Datoria noastră este să prevenim orice acțiune împotriva siguranței Terrei. Sistemul nostru antigravitațional are o durată de reacție foarte scurtă. Indică orice activitate anormală. Deîndată ce detectează un număr mare de evadări de la nivel inferior, intră în colaps și se prăbușește. Astfel, nu există erori și nici supraviețuitori. Este ultima măsură de protecție de care dispunem.

– Dar de ce ați face asta? De ce ați omorî o specie întreagă, dacă doar câțiva indivizi nu mai vor să viețuiască pe Terra? am întrebat revoltat.

– Este o procedură standard de prezervare UPT. Ori urmați ordinele, ori reprezentați un pericol.

Cu aceste ultime cuvinte, cei doi membri pășiră înapoi în liftul strălucitor, lăsându-ne cu Groparii. Aceștia au privit cum intră în pământ monolitul, după care se întoarseră înspre noi cu niște priviri sfidătoare.

– Așadar… ați organizat o mică rebeliune aici. Vreți să subminați autoritatea Uniunii. Voi, paraziți infecți, nu meritați nici măcar judecată. Vreți să scăpați de pe solul inferior? Așteptați doar!

Ceilalți trei Gropari ne înșfăcară de beregată și ne azvârliră în groapa pe care chiar noi o săpasem. Nu-mi venea sa cred. „La muncă băieți!” se auzi de la suprafață. Și o grămadă de pământ mă plesni în față. După care încă una, și încă una. Toți trei ne zvârcoleam în groapă și urcam înspre ei, dar imediat ce reușeam să ajungem la margine, ne împingeau înapoi cu bonturile bocancilor. Chiar era adevărat. Nu visam. Groparii ne îngropau de vii. Într-un final, am renunțat. Priveam resemnat cerul care obișnuia să-mi fie casă. Luminile roșietice încă mai pâlpâiau. Inima se vedea asemenea unei constelații, pe când restul clădirilor abia se zăreau prin întunecimea nopții. Zăceam răstignit în groapă, vedeam din ce în ce mai puțin din solul inferior, bulgării de pământ acoperiră aproape în totalitate priveliștea desprinsă din Infernul lui Dante. Nu mai știam unde eram, nu mai știam dacă încă mă aflam sau nu sub pământ. Nu mă mai numeam David, ci Iona și mă zbăteam să nu mă înec în burta peștelui. Înotam prin vidul ce mă sufoca din fiecare milimetru. Mă zgâria, mă orbea. Degetele îmi deveniseră ochi și devenisem însetat să văd. M-am zbătut într-o asemenea neființă zile, luni, poate chiar ani. M-am zvârcolit până ce un firișor de albeață mă orbi. Și încă unul, și încă unul… și nori… și Soare… și arhangheli.