Faleza este la fel de dreaptă și inaccesibilă ca acum 14 ani. Și coarda de alpinism e acolo. Aparent, nimeni nu a mai trecut pe aici.

Smucesc puternic, vibrează încurajator. Fibră sintetică de cea mai bună calitate. Montez scripetele electric, îmi așez mai bine rucsacul în spate, și dau să pornesc…

− Chiar trebuie să te duci?

Vocea lui Paul mă face să tresar. Mă întorc. E în spatele meu, iar pe fața încă copilăroasă se citește îngrijorarea.

− M-ai urmărit… îl dojenesc.

− Nici nu a fost greu. De trei zile te tot frăsui. Chiar crezi că mai trăiește cineva acolo sus? Și dacă da, cred că s-au sălbăticit de tot. Poate fi periculos. Foarte periculos. Ar trebui să vin cu tine…

− Mi-am luat arbaleta. Trebuie, Paul. Trebuie! Trebuie pentru liniștea mea sufletească. Încă mai cred că am fugit ca un laș. Încă mai cred că se putea face ceva.

− Ai îmbătrânit și te-ai prostit. Nimeni nu putea face mai mult. Ai redat speranța unei noi vieți. Eu sunt unul dintre exemple. Ai făcut tot ce a stat în puterile unui om.

− Trebuie să-mi eliberez conștiința, Paul băiatul meu. Mă voi întoarce repede. Vezi de nu-mi strica legenda… se vor îngrijora toți și… sub nici o formă să nu vii după mine. Dacă se întâmplă ceva știi ce ai de făcut.

Ne privim în ochi, iar eu apăs contactul scripetelui. Cu un șuierat ușor, micul motor începe să ruleze pe cablu. Mă înalț.

 

În licărirea dimineții câmpurile cultivate se văd acum clar. Perfect aliniate, fiecare cu câte o căsuță la unul din colțuri, iar departe lângă pădure, se văd turmele de animale în mișcare browniană.

Simt o căldură interioară cuprinzându-mă, o stare de extaz, astfel că nici nu realizez că am intrat în prima lentilă, cea de la 500 de metri.

Totul se deformează, culorile se amestecă, schimbarea câmpului magnetic îmi crează o bruscă senzație de angoasă care mă aruncă cu ani în urmă când tot așa, mai întâi m-a cuprins o stare de moleșeală, o panică interioară vecină cu disperarea…

Atunci, cu gândul la un infarct, mă întinsesem pe canapea bâjbâind după telefonul mobil.

N-am mai apucat căci ceva se zvârcoli în mine și mă rupse în bucăți. Eram sfârtecat fizic și mental iar ultimul gând coerent a fost:

− Aha! Asta-i moartea…

Dar nu fusese moartea, cel puțin nu pentru mine.

Ceva mult mai rău, mai catastrofic, se întâmplase.

Când am reușit, în sfârșit, să mă dau jos din pat am realizat liniștea. M-am târât în bucătărie, cu mâini tremurânde am dat drumul la robinet, dar apa a refuzat să curgă. Mi-am pus o cană cu sifon, jumătate am băut-o nesățios, cealată am turnat-o în palme și-am aruncat-o peste obrajii înfierbântați.

Casa era moartă: nu tu apă, curent electric, sau gaze. Telefonul mobil mut.

Mi-am aprins o țigară și am încercat să gândesc coerent.

Un atac nuclear? Complet atipic. O armă nouă, experimentală? Am decis că pentru sănătatea mea mintală, și așa îndeajuns de zdruncinată, ăsta e un răspuns satisfăcător.

Nu a mai fost așa când am ieșit. În fața mea se derula un peisaj demențial. În locul mahalalei cu puzderie de case îngrămădite până la refuz acum se zărea, printre fuioare de abur, o câmpie netedă.

Undeva, la limita percepției mi s-a părut că zăresc o altă casă, o vilișoară cochetă pe care o admirasem cândva. Fac câțiva pași, dar când intru în zona cu fuioare de fum, pământul devine friabil și simt prin tălpi o căldură, sau un frig, care face să-mi amorțescă picioarele. Dau înapoi. Brusc, mi s-a făcut carnea de găină, iar un geamăt înfundat îmi ridică inima în gât. E doar Fido care se gudură pe la picioarele mele scâncind.

Intrăm în casă. Are coada tăiată de la jumătate atât de perfect încât aproape că nu a sângerat. Firele de păr par retezate cu laserul. Îi dau de mâncare, iar de după sobă văd patru ochișori speriați. Mița și Pița își iau curaj.

 

Spațiul dintre lentile e fabulos. Reflexii inversate se amestecă într-un mozaic în perpetuă mișcare, un caleidoscop înnebunitor de culori.

Impresia e la fel de copleșitoare ca prima oară.

 

Îmi trag ghetele de parașutist, arunc ranița pe un umăr, și-l strig pe Fido.

Ăsta flutură din cioata de coadă și mă urmează nu prea convins în forul său interior.

Văd că solul pare a reveni la starea de cernoziom proaspăt arat, deși mai sunt locuri unde fumegă, fierbe, se condensează, sau ce dreaku o face acolo oricum, ocolesc cu grijă.

Vilișoara pare intactă. Nici o mișcare. Ușa de la intrare închisă. Ciocănesc, strig…

Nik!

O iau prin spate și-mi sare inima din chiept. Un păun imens își înfoaie coada plină de ochi în fața mea, mai să mă ia cu dambla. Mă uit dojenitor la Fido și realizez că-mi va fi nefolositor o bună perioadă de timp: e mai turtit ca mine.

Intru pâș-pâș și bine am făcut căci ceva vâjâie pe la urechea mea.

În holul central o tânără cam la 25 de ani, minionă și cu ochii de un verde fosforescent, după ce a aruncat cu o toporișcă medievală spre mine, mă amenință acum cu ditai sulița luată, evident, de la una armurile de epocă ce străjuiesc intrarea în living.

Abia o ține, înclinată și balansând-o în toate părțile încât, în ciuda situației tulburi și a bunului simț, mă umflă un râs nebun.

Hăhăi cu capul dat pe spate de se cutremură casa. Fătuca trece prin schimbări de stare foarte rapide, prea rapide pentru un suflet mare înghesuit într-un trup atât de micuț. Mai întâi are un tic nervos care-i strâmbă boticul într-un fel caraghios, apoi holbează niște ochi siderați la mine pentru ca în final să-i dea peste cap. Ajung la timp pentru a o prinde în brațe. E ca un fulg. Lancea, în mod sigur mai grea decât ea, cade cu un zgomot înfundat pe mochetă.

 

O zdruncinătură mă aduce la realitate.

Am ajuns la nod.

Sunt chiar sub prima lentilă și amintirile mă fac țăndări.

Mi-amintesc coborârea în noapte, panica trecerii prin prima lentilă și angoasa terminării primei corzi. Senzația oribilă că te afli spânzurat în neant, că funia va ceda, iar tu vei cădea, vei cădea la infinit…

Agăț brida de siguranță cât mai sus pe coardă, desfac scripetele și-l mut deasupra nodului. Admir complicatul nod marinăresc pe care l-am făcut atunci: „Ce poa’ să facă omu’ când stă cu crocodilii atârnați de cur, bre…”

Indicatorul de tensiune de la scripete îmi zice că am topit deja jumătate de acumulator. Dacă nu găsesc sus o sursă de energie coborârea va fi la manual: Nice! Ating contactul iar motorul începe să toarcă. Traversez a doua lentilă, furnicăturile și starea de angoasă mi se par aproape familiare și… brusc, intru în plin soare.

Clipesc și strănut violent.

 

O întind pe o canapea și-l pun pe Fido de pază.

Luxul e aproape palpabil fiind însoțit și de bun gust. Bântui prin casă. Bucătăria e imensă, iar frigiderele așișderea. Asta e bine, gândesc, numai să fie și populate. Sunt și chiar bine. Congelatorul dă semne de oboseală, de’, sunt mai bine de 12 ore de când nu mai e alimentat.

Cobor la subsol. Desigur. La o asemena casă nu se putea să nu fie un generator de rezervă. Desfac cablajul și-l izolez. Într-un colț, un prelungitor de 50 de metri. Scot tot ce e perisabil din frigider și pun în congelator:

Nu se știe ce vremi de kaka or să vie! alimentez doar congelatorul și dau drumul generatorului, la minim minimorum.Toarce rotund.

Când mă întorc ea mă privea din capul scărilor:

Oh, Fido, dar chiar nu mai am nici o încredere în tine.

 

14 ani de când nu am m-ai văzut soarele. Nu l-am mai văzut direct, nu l-am mai simțit furnicându-mi pielea. Se reflectă în lentilă stârnind mii de curcubee care ondulează galeșe în marismele electromagnetice.

Ridic privirea. Mă apropiu de marginea râpei. Apuc a doua coardă răsuflând ușurat. Nici pe aici se pare că nu a mai trecut nimeni.

Mă salt cu greutate în peșteră. Gâfâi… Asta e!

 

O cheamă Dana și e fata directorului Vasiliu de la „Îmbunătățiri Funciare”, doctorandă în drept, acum în vacanța de vară, mama i-a murit acum 10 ani și, practic, e crescută de taică-su’ care e cu serviciul, pe teren, undeva … nu știe unde. E deșteaptă, bărbată, și vrea răspunsuri.

Nu prea am cu ce o bucura.

Spre deliciul meu interior, preia rapid inițiativa în calitate de stăpână absolută a casei și se impune. Trebuie să-i mai scurtez macaroana:

− Fată dragă, îi mai tai din avânt, nu este încă indicat a pleca în expediții conchistadorice. Ce-ai zice mai bine dacă ai pune ceva de mâncare. Suntem lihniți și eu și Fido. Fido dă anemic din cioată.

Nu ține:

− Ai mâncare în rucsac, că l-am verificat, nu mă trimite pe mine la bucătărie…

Pornește calculatorul, încearcă telefonul, radioul, televiziunea, internetul, devine din ce în ce mai frustrată:

− Unde-i tata? Unde-s toți?!! Începe să plângă cu sughițuri.

− Fată dragă… bâigui din nou. Dau să o consolez și-atunci exclamă:

− Nu sunt fată! Mă privește sălbatec și un torent hormonal îmi tulbură privirea. Tremurând tot o cuprind, se zbate, ochii îi devin exoftalmici se cambrează toată și o am la curu’ gol, dar cu bocancii de parașutist în picioare.

 

Micuța peșteră a fost năpădită de un soi de mușchi de un verde superb, foarte plăcut la pipăit. Caut ieșirea și descoper cu stupoare o ușă de oțel bine înfiptă în peretele de granit.

Îmi revin în minte spusele lui fii-meu: S-ar putea să fie periculos, foarte periculos. Ușa asta nu a fost instalată de niște sălbateci, deci: foarte, foarte periculos.

Ezit. Poate că ar trebui să lăsăm lucrurile așa cum sunt, dar doi ochi verzi, fosforescenți, nu mă lasă, mă cheamă la ei.

 

Ne-am echipat corespunzător unei expediții prelungite.

Principala țintă este apa. La mine doar un bidon jumătate cu sifon, la ea aproape 10 litri de apă plată în frigider. Problema apei devenea acută. Am adus mâțele, și tot ce mai prezenta interes, la ea și l-am lăsat pe incapacitatul Fido, paznic. Dana a luat, dintr-un sertar secret, pistolul lui taică-su și, deși mi-a zis că știe să-l folosească foarte bine, am plecat nervos.

Terenul încă fumega, iar reflexii multiple făceau orizontul incert, dar spre apus se zărea o construcție.

Ne îndreptarăm spre acolo.

 

Scot freza.

Așchii de oțel sar în toate părțile și văd capătul balamalelor. Înlocuiesc freza cu tăietorul cu argon. Ușa era deja tensionată semn că a fost instalată de mult. Cu un pocnet sec balamalele au cedat și ea s-a crăcănat vreo zece centimetri.

 

Un magazin alimentar. Curios, nu mi se pare cunoscut. De fapt e parțial retezat de lama unui cutter foarte ascuțit. Stă într-o rână în resturi de moloz care fumegă încă dubios.

Îl înconjurăm cu precauție. Un butic clasic plin cu de toate. Țipenie de om, dar… La orizont văd trei dâre de praf. Se transformă rapid în trei călăreți care vin în galop. Iau atitudine și o dau pe Dana în spatele meu. Cei trei călăreți se opresc în fața noastră:

− Supraviețuitori… declară cel din față. Este un bărbat trecut de 50 de ani bine înfipt în șa și-ntr-o uniformă de general de divizie. Îmi vede bocancii:

− Ce grad ai soldat?

− Cândva eram inginer cu grad de căpitan, domnule!

Se pare că stilul nu i-a plăcut domnului general căci mustăcește și nu știe ce atitudine să ia. I-o iau înainte:

− Cred că situația în care ne aflăm au făcut superflue orice conotații la situația noastră anterioară. Cum ați spus: supraviețuitori, și noi, și voi!

− Hmmm!!! Inginer… Hmmm!!! Mereu m-am lovit de voi. Căpitane, e un ordin, nu o glumă. De acum te afli sub comanda mea, ca cel mai înalt în grad. Executarea!

− Condițiile generale îmi impun o altă conduită. Gradul D-voastră nu mai face doi bani. Fiecare cu treaba lui. Arăt, larg, spre câmpia fumegândă. E loc pentru toți.

− Ar fi dacă nu ați sta în fața unui magazin rechiziționat în numele armatei.

− Acest magazin este civil și va fi folosit în scopuri umanitare pentru eventualii supraviețuitori.

− Nu tu decizi asta! Dă-te din drumul meu, puțane!

− Nici tu. Boșorogule! Piei din calea mea!!!

Blufam. Nu puteam să-l las să mă încalece, știam cum se termină asta…

Cu un ignet Don Gheneral se dă jos după cal. Se scutură și se așază mai bine pe picioarele-i crăcănate. Avea cel puțin un metru nouăzeci și peste 120 dă kile. Cei doi din spate păreau niște angajați cu ziua, dar și ei păreau periculoși. Deocamdată erau încă în stare de șoc.

− Te avertizez pentru ultima oară, ghenerale. Vezi-ți de drum!

Tot ce am obținut a fost un rânjet sălbatec:

− Am să te fac felii!!!

Un glonț trecu prin umărul hanoracului meu, brăzdă o dungă netă pe obrazul generalului pentru ca apoi să dispară în neant cu tot cu lobul urechii lui stângi.

− Jos după cai, voi ăia doi!

Din  spatele meu, precum o harpie mitologică, Dana îi țintuia pe cei trei cu pistolul. Acum luați-vă lucrurile personale și mergeți cu Dumnezeu.

Cu mâna la urechea ce sângera din belșug, El Comandante își ia acoliții și se îndepărtează rânjind:

− Ne mai întâlnin noi Căpitane, puiuț de muiere, și-am să te belesc personal…

 

− Ce-a fost asta? Mă întorc către Dana.

− Puiuț dă muiere, tata m-a învățat multe… Râde și o alerg printre rafturi… și-o prind.

 

Ușa se lasă greu. Până la urmă a trebuit să încropesc o pârghie, dar am trecut. Tunelul peșterii se conturează vag.

Aprind lanterna.

 

Suntem în total 1200 de suflete.

Înspre apus, spre don gheneral, am găsit tot felul de indicatoare cu Trecerea Interzisă așa că ne-am oprit cercetările acolo.

Se pare că suntem pe o creastă de munte, sau ce-o fi, și avem un areal de cam 500 de km. pătrați. Cum am ajuns acolo… doar speculații. Am luat-o în stilul chinezesc: capitalism comunist. Tot ce am avut am pus la un loc și ne-am ales liderii. Formația mea tehnică mă împingea către explorare, iar misterul care ne învăluia depășea cu mult tema supraviețuirii, sau poate era cheia lui. Am fost înțeles și ajutat. Prima problemă: timpul.

Între ceasul meu mecanic și ceasurile electronice, alimentate cu baterii, apărea o diferență îngrozitoare: Unu la cinci. Deci ceasul meu gravitațional indica un timp de cinci ori mai lent, timpul de pe Pământ, decât cel biologic resimțit de structurile vii aici.

Am trimis expediții care au săpat în cele trei colțuri ale tăpșanului pe care ne oblojisem, iar temerile mele se conturară.

Stăteam pe un imens cristal de cuarț.

Timpul era de cinci ori accelerat la aceleași trăiri subiective: îmbătrâneam de cinci ori mai repede.

Apoi s-au descoperit lentilele, cele două lentile electromagnetice create de rezonanța imensului cristal,  care ne separau vizual de ceea ce se afla jos, la o distanță indefinită.

 

Mă strecor printre perete și ușă. Lumina soarelui se profilează pe măsură ce înaintez. Văd capătul peșterii și inima începe să-mi bată în gât…

 

Dana a născut. A născut o fată care crește demențial de repede. Pregătirile mele pentru coborârea printre lentile sunt aproape gata. Au trecut trei ani și atunci don gheneral a atacat.

 

Orizontul este limpede, iar în fața mea se văd întinse lanuri de grâu. Superbe, de o culoare a aurului brut, unduiesc în vânt, creându-mi o stare de extaz. De la înălțimea peșterii nu zăresc nici un drum, nici o cărare, doar valuri, valuri de culturi… Îmi tremură picioarele și mă așez pe o stâncă.

 

Înaintarea vrășmașă a fost oprită cam la 2 de kilometri de reședință. Consiliul a decis în unanimitate: în noaptea asta voi coborî.

Mă împotrivesc, dar cedez. Au dreptate: singura șansă este extinderea. A ședea pe acest dinte de cuarț nu înseamnă doar o perpetuă luptă, dar și o moarte prematură.

 

Dana se privește în oglindă. Are riduri. Arată de 50 de ani. Eu par trecut de șaizeci.Ne strângem în brațe: Să vii să mă iei, zâmbește galeș. Tu… numai tu. Te voi aștepta trei sute de ani. O lacrimă se strecoară și-mi picură pe mână.

 

Undeva în zare se vede un mic punct negru. Se maximizează însoțit de un zgomot asemănător unui elicopter.

 

În spatele nostru se aud focuri de armă. Dau să mă întorc, dar sunt împins înainte. Văgăuna pare fără fund… Sunt împachetat de mâini pricepute, pe piept mi se pune un harnașament, iar până să deschid gura, Doina este agățată de mine:

− Bună tati, mama a zis că merg cu tine…

N-apuc să protestez… sunt aruncat în întuneric.

 

Mi-e rău. Vomit adânc de după un colț de stâncă încercând să nu scap din ochi obiectul aerian care se apropia…

 

Trei zile de căutări, trei zile de eșecuri, cu o singură bucurie. Simțeam că întineresc. Mica oglindă îmi confirma asta. Ridurile dispăreau, tonusul muscular revenea, mă simțeam mai în formă ca niciodată.

În a patra zi am găsit o casă. Era aproape distrusă, dar am găsit adăpost. Apa se termina…

În a cincea zi am găsit o fermă într-o stare aproape perfectă. Parcă era abandonată ieri. Am dormit o zi și-o noapte în continuu. Doina m-a vegheat, iar când m-am sculat din pat am realizat că e cât mine de înaltă.

 

Nu e un elicopter, e un fel de dragon care are în cârcă trei tineri excepționali de înalți. Unul are ceva în brațe.

 

− Pentru mine au trecut 10 ani.

O privesc, îmbătrânește văzând cu ochii. Nu se știe de ce, dar pentru ea curgerea timpului a rămas aceeiași, ba chiar mai pronunțată.

− Iubește-mă cum ai iubit-o pe mama. Nu mai avem mult timp! Acum!

 

Totul în jurul meu este o ceață senzorială. Aud ca prin vis ceva despre incompatibilități temporale și mă pierd în neant.

 

Scripetele torcăie molcom.

Deschid ochii. Atârnată de pieptul meu o Dana în miniatură:

− Să coborâm, să coborâm…

 

Paul mă desprinde din chingi. Sprintenă, copila sare direct jos sub privirea interogativ-cercetătoare a lu’ fi-meu.

− Se pare că ai găsit ceea ce căutai?!!!

− Nu te agita, intervine Dana. Tatălui tău îi vor trebui câteva ore ca să-și revină. Acum ceva timp a avut o sută douăzeci de ani. E o perfomanță, nu?

Îl apucă de cot:

− Să-ți explic… La noi, acolo sus, s-au succedat mai multe generații. Eu însumi sunt verișoara ta de gradul cinci. Diferențele de timp energetic se cumulează după o … Am descoperit o metodă de a păcăli organismul prin…

Se depărtează, iar la un moment dat el râde. Apoi ea chicotește și-l ia de mână.

Zâmbesc pe dinăuntru și mă las pe iarba deasă.

O stare abia uitată mă cuprinde.

Mă simt desfăcut în bucăți precum o mașinărie și filmul se rupe.

 

Sunt în pat. Afară, atonal, latră câinii: cam șase juma’, ronțăi mental, apoi amintirile dau năvală. Mă ridic în dos. Totul vechi și noi sunt toate. Privesc pe geam. Vecinul Costică se pișă în tufe, simt că e și de datoria mea… Le evacuez cu greu pe cele două mâțe care, circumspecte, nu se voiau afară și-l imit, ritualnic. Răcorit, mă uit dimprejur:

−Fido! Hai la tata.

Ăsta vine fluturând din coadă… Nimic lipsă: Ce-am visat dom’le…

Îl mângâi și scâncește:

− Ce ai, copil?

Îl pipăi, când îl ating la jumătatea cozii se ferește și mârâie. Mă uit mai atent. Pe sub blăniță o cicatrice roșie, proaspătă, foarte proaspătă… Mă ia cu transpirații : Ce miliarde de bombe și de marinari beți se întâmplă aici?

Smart-ul mă anunță că întârzii la serviciu. Rutina m-a mușcat.

Doar spre seară, la o țigară, de pe verandă privesc vilișoara care se profilează în vale. De la gemulețul mansardei, doi ochi verzi, două lasere cu argon, mă imploră: Te aștept de trei sute de ani…

Arunc țigara și pornesc.

***

Bârlad 2014