─ Nu știu ce să spun, George. Nu-mi inspiră deloc încredere. Ești sigur că asta e adresa?

Bărbatul de la volanul mașinii își verifică telefonul, apoi miji ochii și privi îndelung casa.

─ Recunosc că arată un  pic ciudat, zise el, dar asta nu înseamnă că nu ne putem distra. Cred că nu e nevoie să-ți reamintesc că asta e ultima etapă a călătoriei. Probabil cea mai importantă. Nu te mai gândi la trecut. Trebuie să profităm, să ne lăsăm în voia șansei, altfel tot ce s-a întâmplat până acum nu mai are nicio semnificație. Hai, curaj Tavis, doar n-o să mă lași baltă tocmai acum. Pentru că, să știi, orice ar fi, eu intru acolo.

Tavis se încruntă, în timp ce-și căuta pachetul de țigări în buzunarul interior al sacoului, apoi se uită din nou la casă, cu o senzație de frig în umeri și în ceafă. Încă de ieri, de când ajunseseră în orășelul acela deprimant, nu se putuse scutura de senzația că e supravegheat încontinuu – de la ferestre, de pe străzi, acum din spatele brazilor uriași din grădina casei, peste tot simțea ochi pătrunzători, lacomi, înregistrându-i cu voracitate fiecare gest, fiecare vorbă, cântărindu-i cadența mișcărilor, numărându-i pașii și ritmul cuvintelor. Și nu cu răutate, ori cu ostilitate, ci cu o curiozitate anormală, de parcă ar fi căutat la el ceva ce și-ar fi dorit cu ardoare.

Trase până la urmă o țigară din pachet, fără a-și dezlipi ochii de la casă. O vârî între buze, se răzgândi, o scoase și rămase cu ea între degete. Copacii din grădină se mișcau ușor în bătaia vântului.

─ Nu știu, repetă el. Poate trebuia să fi ales Bucureștiul.

─ Prostii. Mie îmi place cum arată. George își băgă telefonul în buzunar. Uite cum facem. Intrăm, vedem cum e acolo, iar dacă ni se pare ceva în neregulă, facem cale-ntoarsă, apoi plecăm unde vrei – spre România, ori înapoi la Sofia – și pretindem că nici nu ne-am oprit aici. Cum ți se pare?

─ Habar n-am. Am un sentiment ciudat. Ca și cum nu ar trebui să fim aici. De parcă am încălca o proprietate, sau ceva asemănător.

─ Nu știi ce spui. Cât ai dormit tu în cameră, la hotel, eu am tras o raită prin oraș, spuse George, luându-i țigara din mână, aprinzând-o și apoi trăgând din ea, înainte de a i-o vârî între buze. Să știi că, în ciuda aparențelor, oamenii de aici sunt destul de cumsecade și dispuși să povestească tot soiul de chestii. Însă majoritatea au avut numai lucruri bune de spus despre locul ăsta. Chiar și femeile. Ba chiar vorbeau cu mult respect, așa mi s-a părut.

─ Cum spuneai că o cheamă pe stăpâna casei?

─ Liudmila.

─ Pono…

─ Ponomariova. Liudmila Ponomariova. E un nume de familie destul de răspândit prin zonă. Se spune că strămoșii ei au avut în stăpânire o mare parte din acest ținut, plus alte câteva proprietăți prin regiunile învecinate.

Tavis trase din țigară, fără a-și putea dezlipi ochii de la casa enormă ce răsărea dintre brazi și pini, dominând strada și toate celelalte construcții din jur, în marea majoritate magazii și căsuțe tradiționale, cu garduri mici, vopsite în nuanțe deprimante de verde și galben. Nu se zărea țipenie de om prin curți, ori pe trotuare și, în vreme ce bătăile inimii i se întețeau, Tavis fu pentru o secundă convins că toate acele clădiri erau false, simple elemente de butaforie, ridicate într-o încercare neîndemânatică de a masca aspectul casei și de a-i oferi un aer cât mai firesc. Adevărul era că nu-și amintea să fi văzut vreodată o casă concepută în acel mod.

Fațada și o mare parte din aripa dreaptă, atât cât se vedea printre copaci, erau dominate de tot felul de balconașe, grilaje și ferestre neobișnuite, care, în ciuda așezării lor, se legau totuși într-un mod destul de armonios, însă în partea stângă, construcția părea că suferise de-a lungul anilor o transformare ciudată, lăsându-se foarte mult într-o rână și dezintegrându-se sub asaltul a nenumărate turnulețe, metereze, arcade și donjoane minuscule, ca și cum din corpul clădirii ar fi crescut, ca o excrescență, un castel miniatural ce amenința să înghită treptat întreaga aripă a casei.

Acoperișul de tablă, vopsit în negru, era stricat de două cupole încărcate de sculpturi și de tot felul de ornamente aranjate unele peste altele, fără vreo preocupare pentru estetică, ori pentru modul în care se potriveau în ansamblu. Priveliștea acelei case bizare, pierdută printre trunchiurile brazilor și ale pinilor, înconjurată de vegetația abundentă din grădina împrejmuită de-un gard metalic scund, atrăgea privirea de oriunde te-ai fi aflat pe stradă și rămâneai fără voie mirat, cufundat în contemplarea acelui edificiu complicat.

Multe dintre ferestre erau deschise, iar perdelele lor colorate, ca și ramurile arborilor, se mișcau încet în bătaia vântului, cu mișcări contradictorii, hipnotice. Tavis simți iarăși cum i se accelerează bătăile inimii. În pofida celor spuse mai devreme, simți brusc nevoia să coboare din mașină. Să atingă mânerul portiței din fier forjat a grădinii. S-o deschidă, să pășească pe cărăruia acoperită cu dale de piatră printre care crescuseră în voie buruieni și iarbă. Apoi, poate, să facă câțiva pași către pridvor, în nări cu mirosul florilor și să urce una, sau două trepte, nu mai mult, doar cât să admire mai de-aproape pereții cenușii ai casei, ba poate chiar să-i atingă înainte de a încerca să ciocăne ușor, foarte ușor în ușa care se lungea pe mijlocul unei arcade încărcate de sculpturi, ca o săgeată vopsită în albastru deschis.

Respiră profund, se scutură și închise ochii.

„Ce-ai zice, Freda, dacă ai ști unde sunt acum?”, se întrebă.

Lângă el, George continua să vorbească, subliniindu-și cuvintele cu gesturi precise, așa cum făcea de obicei. Nu-l auzea. Gândurile întârziau îndreptate asupra fostei soții. Cine știe pe unde umbla acum. Nici nu era sigur dacă părăsise Glasgow-ul după divorț, poate că încă își făcea de cap pe acolo. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi luat în seamă propunerea prietenului său, ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi îngăduit ca tot ce se petrecuse să-i corupă în întregime gândurile, cât de departe ar fi fost în stare să meargă?

Crezuse că Freda era femeia vieții lui și continuase să creadă asta și după tot ce-i făcuse, ba, într-un mod degradant și laș, chiar ar fi fost în stare să se înjosească numai ca să rămână a lui. Privind fața roșie și efervescentă  a prietenului său, realiza că, într-un anumit sens, îi datora totul acelui om. El îl smulsese din întunericul care amenința să-l înghită, el îi deschisese ochii, el îl convinsese să vină în această vacanță, prezența lui îi era indispensabilă și acum, așa cum îi fusese dintotdeauna, încă din timpul liceului, când se cunoscuseră. Ținea mult la George. Era spontan, firesc, nostim, tot ceea ce el nu fusese vreodată și bănuia că simțea față de el și o vagă curiozitate sexuală, însă ceva perfect inocent, un interes nelămurit ce nu se traducea într-o reală dorință fizică, ci se transforma, în păienjenișul complex al relațiilor lor, într-un element puternic care le consolida prietenia. Și cum îl lăsase pe George să plănuiască de la început toată călătoria, nu vedea de ce n-ar fi avut încredere în el tocmai acum, când erau atât de aproape de sfârșitul vacanței.

Oftă.

I se părea incredibil felul în care i se schimbaseră gândurile referitoare la Freda, modul în care o vedea atunci și felul în care o privea acum, după doar câteva săptămâni de voiaj prin orașele Europei.

Realiza că era vorba doar de o schimbare superficială, de un punct de vedere egoist, însă tocmai natura acestei schimbări îl făcuse să-și dea seama cât de nătărău putuse să fie. Prima oprire fusese Londra. De acolo se îndreptaseră către Europa de Vest și vizitaseră pe rând Olanda, Belgia, Franța, Austria și Elveția, înainte de a zbura spre Germania. Drumul urma să-i ducă apoi prin țările Europei de Sud, prin Grecia, Italia, Portugalia, Spania, înainte de a-și termina călătoria vizitând partea de est a continentului. „Nu-mi place să-ți tot repet asta, Tavis, dar o s-o fac până o să-ți intre în cap, îi spusese George la plecare. Nevastă-ta a fost o nenorocită. Până nu înțelegi chestia asta, nu o să-ți poți vedea de viață. Trebuie să te vindeci. Da, poate ție ți se pare ridicol acum, dar te asigur că o să funcționeze. La întoarcere o să vezi altfel lucrurile, o să ai cu totul altă perspectivă și nici n-o să-ți mai pese de Freda și de infidelitățile ei.” Uluitor cât de multă dreptate avusese.

Da, o soluție stupidă, o chestie de adolescenți în călduri, o răzbunare cretină, dar Doamne, cât de bine se simțise după ce ieșise din hotelul acela din Londra, cu gura uscată și inima bătându-i în gât, după ce George îi făcuse cadou roșcata aceea pistruiată – cum o chema, Adele, da, Adele. Dumnezeule, cum îl făcuse să transpire și să se miște. Abia împlinise optsprezece ani și îl storsese și de ultima picătură de vlagă. Iar de acolo totul fusese floare la ureche. Plănuiseră să se culce cu cât mai multe femei, de prin toate țările pe unde treceau, iar după ce părăsiseră Germania, unde rămăseseră vreo două zile ca să se „recupereze”, Tavis se trezise cuprins de-un fel de consternare vinovată.

O parte a minții sale încerca insistent să-l convingă că până atunci se lăsase ghidat prin viață mai mult de idei, ori de stări de moment, decât de sentimente reale, preocupat fiind mai degrabă să se împace cu lumea decât să profite de ceea ce ea îi oferea. Descoperea, cu o anumită jenă, că îi plăcea acest stil de viață nesăbuit și frivol, lipsit de presiunea unor mari responsabilități, dar lucrul care-l încânta cel mai mult era că, deși George avea un temperament complet diferit, ei doi aveau mai multe lucruri în comun decât își închipuise vreodată. Căsătoria cu Freda fusese o greșeală grosolană, își dădea limpede seama. Fusese prea tânăr și nepriceput, iar cauza pentru care suferise ca un prost atâta vreme, era că se înșelase permanent asupra nevoilor sale. Împlinise douăzeci și șase de ani în primăvară, la urma urmei. Avea o viață întreagă înainte.

─ George, începu el, dar se opri. Casa de pe cealaltă parte a drumului îi atrase privirile, sclipind din numeroasele ei ferestre în care se reflecta soarele, ca și cum ar fi încercat să-l hipnotizeze și să-i frângă șirul gândurilor. Îl iubea pe George, dar pentru prima dată în acel slalom  dezordonat printre orașele Europei, așa cum îl vedea în acea clipă, aplecat, cu ochii mijiți și mâinile proptite pe volan, având pe față întipărit un zâmbet complet obscen, i se păru nesuferit. Tot ce-și dorea era să se întoarcă la hotel, să se încuie în cameră și să tragă un pui de somn.

Nu se gândise în niciun moment să obiecteze în privința destinațiilor alese de tovarășul său, dar acum nu se putea scutura de sentimentul că ceva nu era tocmai în regulă cu acel loc. Mai mult ca sigur oboseala și nopțile nedormite începeau să-și spună cuvântul.

Părăsiseră Bulgaria cu intenția de a se îndrepta către România și de a-și încheia excursia cu câteva zile de distracție deșănțată prin București. Din senin însă, George venise cu ideea că pentru ultima etapă a călătoriei aveau nevoie de ceva total diferit față de ceea ce încercaseră până atunci și propusese țărișoara asta pierdută printre dealuri, cu un nume imposibil de pronunțat, înghesuită între Bulgaria și granița de sud a României, despre care aflase amănunte de la patronul unui bar din Sofia, unde își petrecuseră una din seri.

De la același patron auziseră și de fetele din casa doamnei Ponomariova și, după ce pierduseră încă o noapte prin capitală, în compania unor domnișoare cu variate talente, plecaseră dis-de-dimineață, încă mahmuri și după doar câteva ore de somn.

Tavis încercase în mai multe rânduri să rețină numele țării. Îl repeta obsesiv în minte și apoi îl pronunța cu glas tare, dar silabele care alcătuiau cuvântul interminabil conținea ceva care-i scăpa de fiecare dată, așa că renunță până la urmă să-și mai bată capul. Lucrul curios era că George nu părea să aibă nicio problemă cu asta. De fiecare dată când apărea în discuție cuvântul respectiv, îl intona cu o lejeritate surprinzătoare. „Paul mi-a spus că madam Ponomariova e destul de severă, dar tocmai de aceea fetele ei sunt numai una și una, zicea el. Nu numai că sunt toate tinere, bine-crescute și pregătite să facă absolut orice, ci dispun și de niște talente remarcabile. Se duce și el acolo, ori de câte ori îi permit afacerile.”

Tavis se mulțumise să murmure în barbă.

Țara i se păruse de la început cenușie și tristă, cu dealurile ei ascunse în vegetație pipernicită, pe jumătate uscată, ca arsă cu aruncătorul de flăcări și terenurile cultivate cu pământul brăzdat de crăpături, pe unde colindau în voie cirezi de vaci costelive și turme de oi pe care nu părea să le supravegheze nimeni. Satele prin care trecuseră erau la fel de cenușii ca și peisajul, cu case mici, simple, iar oamenii întâlniți, deși curioși și dispuși să le ofere toate informațiile necesare, aveau chipuri aspre, încruntate, pârjolite de vântul ce părea să bată mai tot timpul în acea regiune.

Țara părea înțepenită pe undeva pe la mijlocul secolului douăzeci.

Indicatoarele rutiere erau ilizibile, toate străzile neîngrijite și pline de gropi, iar de-a lungul lor întâlniseră mai multe căruțe trase de cai ori de bivoli decât mașini. Apoi mai era și senzația aceea stupidă, pe care nu și-o putea lămuri, de a fi încontinuu supravegheat, deși asta putea fi ușor explicată probabil de monotonia peisajului și de oboseala acumulată.

Drumul durase totuși mai mult decât se așteptaseră. Fuseseră nevoiți să înnopteze într-un motel din apropierea unui orășel, unde George culesese alte câteva informații despre doamna Ponomariova, precum și câteva recomandări privitoare la cea mai bună rută de urmat, înainte de a o porni iarăși dis-de-dimineață. Iar acum era ora nouă și ei opriseră în fața acelei case ciudate, ascultând zgomotele îndepărtate ale unui râu care curgea nu departe de acolo, privind copacii din grădină, cum se ridicau parcă în valuri, tot mai înalți pe măsură ce urcau dealul aflat în spate, încununându-l cu un pâlc compact de trunchiuri și ramuri întrețesute.

Vântul continua să bată încet, iar când George întredeschise portiera mașinii, îi izbi un val de miros de fum, amestecat cu cel dulceag al florilor. Tavis se lăsă pe banchetă. George avea dreptate. La urma urmei, ce se putea întâmpla? Prietenul său avusese mereu instincte bune în astfel de situații. Părea născut să adulmece locurile unde se găseau cele mai bune femei.

─ N-are un număr de telefon madam Ponomariova asta? întrebă, ca o ultimă încercare. Mergem și batem la ușă așa, pur și simplu? Nu mă simt confortabil.

─ M-am interesat. Se pare că urăște telefoanele. Un soi de fobie, sau așa ceva.

─ Ah. În regulă, o să facem o încercare. Dar să știi că la cea mai mică chestie suspectă, zburăm imediat. De acord? N-am chef să plec de aici cu cine știe ce boală.

─ Ai cuvântul meu. Crede-mă că nici eu.

Coborâră din mașină și se îndreptară către portița din fier forjat a grădinii. Pe când traversau drumul, din colțul străzii își făcu apariția o căruță trasă de-un cal costeliv. Bărbatul de pe capră, un individ masiv, îmbrăcat cu un tricou răpănos, îi salută din cap când trecu prin dreptul lor, apoi calul ridică coada și lăsă să cadă pe asfalt trei baligi verzi, aburinde. Tavis își duse instinctiv mâna la nas.

─ Iisuse, făcu el. Ce țară.

Căruța se îndepărtă.

George nu-i dădu nicio atenție. Îl prinse de braț și-l trase către poarta metalică care stătea întredeschisă, împiedicată să se trântească de tulpina unui trandafir ce se frânsese de-a curmezișul aleii din dale de piatră.

─ Grădina pare destul de bine îngrijită, remarcă el. Cine știe, poate ce-o să găsim aici o să ne facă să dăm uitării chiar și Parisul.

Tavis preferă să nu răspundă.

Urmară sinuozitățile aleii mărginite de flori de tot felul, ocoliră un mic bazin gol, invadat de plante agățătoare, și se îndreptară spre treptele care urcau în pridvorul casei.

După aspectul dezolant al zonelor deluroase și al câmpiilor cu pământul crăpat de arșiță pe lângă care trecuseră cu mașina, abundența florilor, a arbuștilor și a copacilor, crea un sentiment straniu de irealitate și Tavis avu din nou impresia de butaforie, de decor aranjat la repezeală. Dar nu putea, bineînțeles, să fie așa, doar vedea florile, putea pipăi scoarța rășinoasă a brazilor, iar când respira, în nări îi urca mirosul trandafirilor și al tufelor de mentă.

Se opri ca să privească mai bine în jur, apoi, un pic amețit, se luă după prietenul lui, care urca deja treptele. Ușa casei era la fel de ciudată ca și restul construcției, vopsită în albastru și nefiresc de îngustă, cu clanța din bronz fixată foarte sus, aproape la nivelul pieptului, turnată sub forma unui șarpe care-și cobora capul spre gaura cheii.

─ Nu văd nicio sonerie, zise George. Cred că va trebui să batem. Și își termină cuvintele cu un ciocănit discret, care abia se auzi prin vacarmul ciripitului păsărelelor din grădină, ciripit ce deveni mai asurzitor îndată ce, de pe stradă, răsună nechezatul unui cal, urmat de hurducăielile unei căruțe. George nici nu-și retrăsese bine mâna, că din spatele ușii se desluși imediat o bufnitură însoțită de pași mărunți, ca și cum cineva care ascultase până atunci dinapoia ei, s-ar fi retras repede, ca să nu fie auzit.

─ Alo, strigă George, bătând din nou. Doamnă Ponomariova? Aveți musafiri.

Zgomotele care se distinseră după doar câteva clipe, erau complet diferite față de cele dinainte. Scârțâitul unei uși. Un cor de glasuri tinere strigând ceva. Apoi o voce domoală care le răspunse, secondată de zgomotul unor pași grei, scârțâind pe dușumele.

Tavis respiră adânc, fără să-și dea seama că se retrăsese cu jumătate de metru înapoia prietenului său. Totuși trecură încă vreo două minute fără să se întâmple nimic și acesta se pregătea să bată din nou, când ușa se deschise și în pragul ei se ivi o femeie de vreo cincizeci de ani, îmbrăcată într-un halat albastru, lung până la călcâie.

─ Bună dimineața, domnilor, zise ea în engleză, cu un accent puternic, dar deloc neplăcut. Bine ați venit în casa Ponomariova. Eu sunt Liudmila Ponomariova.

─ Doamna Ponomariova, se repezi George să-i sărute mâna, fără să întâmpine nicio rezistență, bună dimineața. Sper că nu vă deranjăm. Am auzit o mulțime de lucruri bune despre acest loc și pur și simplu trebuia să vedem cu ochii noștri. Nu e prea devreme, nu?

─ Fetele mele sunt întotdeauna bucuroase de oaspeți, la orice oră din zi sau din noapte, dragul meu domn, replică femeia, cu un zâmbet blând. Vă rog, nu stați așa, intrați. Cum spuneați că vă numiți?

În timp ce George făcea prezentările, Tavis își îngădui un moment să studieze pe îndelete femeia care bloca cu trupul ei imens întreg cadrul ușii. Nu era foarte înaltă, însă din întreaga ei făptură se detașa ceva copleșitor și intimidant, nu neapărat din cauza masivității trupului, gândi Tavis, ori a felului în care-și ținea capul când vorbea, puțin dat pe spate, de parcă ar fi încercat să domine tot ce intra în raza ei vizuală, ci mai degrabă a unei prezențe interioare deosebit de intense, ceva ce clocotea în profunzimile corpului ei, dând fiecărui gest și fiecărui cuvânt pronunțat o aură de finalitate ce nu putea fi contrazisă.

Halatul de culoare albastră o acoperea până la glezne, având pe revere și pe mâneci complicate modele folclorice țesute în galben și roșu. Aceleași modele se vedeau și pe cordonul care-i încingea mijlocul.

Era în picioarele goale, iar la încheieturile mâinilor purta câteva brățări subțiri de argint.

Părea să aibă între patruzeci și cinci și cincizeci de ani, totuși avea pielea chipului albă ca laptele și lipsită de orice rid. Ochii îi străluceau limpezi de sub părul lung până la umeri, iar impresia vârstei se detașa cumva doar din ansamblul trăsăturilor. Părea matură și tânără în același timp. O tânără plină de viață și matură într-n fel ancestral, pur, care-i trimise lui Tavis fiori prin stomac și îi întări penisul într-o jumătate de erecție. Se închipui o clipă strivit sub trupul acela uriaș, înfipt între sânii a căror forme umpleau halatul – femeia emana sexualitate prin toți porii, o sexualitate protectoare și feroce simultan, o sexualitate brutală, dar curată. Combinată cu prezența dominatoare, constituia o imagine în prezența căreia te simțeai fără voie impur, nedemn și grosolan.

În timp ce femeia îi invita înăuntru și închidea ușa, iar Tavis se apleca stângaci să-i sărute și el mâna, trăgând în piept aroma de lavandă de pe pielea fină, George făcuse deja câțiva pași prin hol, vorbind încontinuu, așa cum făcea de fiecare dată când se afla într-un loc pe care nu-l mai vizitase.

Era încă un talent pe care Tavis îl invidiase dintotdeauna, acea abilitate de a părea de la început un obișnuit al locului pe care-l vizita pentru prima oară – din primul moment părea de-al casei, felul lui de a fi insufla încredere oamenilor întâlniți și reușea să se facă imediat plăcut.

─ Doamnă Ponomariova, zicea el, dați-mi voie să vă spun că aveți o casă extraordinară. Într-adevăr spectaculos. Lucrările acestea sunt originale? arătă el către câteva miniaturi agățate deasupra unui cuier sculptat.

─ Absolut toate, zâmbi femeia. Spuneți-mi domnilor, sunteți englezi?

─ Scoțieni. Din Glasgow.

─ Nu cred să fi primit vreodată vizita unor compatrioți de-ai dumneavoastră. Ne faceți o mare bucurie. Fiți bineveniți în casa noastră. O să vă simțiți foarte bine aici, vă asigur. Cred că au coborât și fetele și ne așteaptă. Să mergem în camera de zi. Vă rog, urmați-mă domnilor.

George îl prinse pe Tavis pe după umeri și îi aruncă o privire de genul, ei ce mai ai de spus acum? – apoi amândoi o urmară pe masiva femeie, studiind jocul feselor de sub pânza delicată a halatului. În timp ce mergea Liudmila Ponomariova bătu de câteva ori din palme, ca pentru a da un semnal, apoi strigă câteva cuvinte într-o limbă melodioasă și limpede, cu vagi sonorități latine.

Pătrunseră cu toții într-o încăpere mare, fără ferestre, cu o scară ce urca la etaj în partea dreaptă. Peste tot erau împrăștiate piese de mobilier foarte scump, din lemn masiv și bogat ornamentate – fotolii, canapele, mese – iar pe pereți atârnau o mulțime de tablouri de toate mărimile, înfățișând în principal cai și scene de epocă. Dușumelele erau acoperite cu covoare persane, iar lumina provenea de la două candelabre cu țurțuri de cristal ce creau impresia stranie că încăperea era cu mult mai mare decât era în realitate. De asemenea, păreau a-și schimba intensitatea luminii la fiecare câteva minute, astfel că spațiul era populat permanent de umbre mai mici ori mai mari ce fluturau încontinuu și înșelau privirile asupra așezării lucrurilor aflate în încăpere.

În mijloc, stând zâmbitoare una lângă alta, se aflau zece tinere.

Tavis se gândi imediat că niciuna nu avea mai mult de douăzeci – douăzeci și doi de ani dar, ca și matroana, erau frumoase într-n fel foarte ciudat. Finețea trăsăturilor și pielea albă mascau un soi de experiență, o forță a instinctului ce apărea de obicei la o vârstă mult mai târzie, mărturisită mai ales de privirile jucăușe și dominatoare totodată care-i cercetau pe cei doi bărbați, în timp ce aceștia pătrundeau în încăpere, în urma doamnei Ponomariova.

─ Scumpele mele, spuse femeia, avem musafiri. Vin de foarte departe, așa încât trebuie să avem grijă să se simtă cât mai bine. Haideți, veniți, faceți cunoștință.

Imediat fetele îi înconjurară pe cei doi prieteni, zâmbind și chicotind. Le pipăiră umerii și mâinile, fețele și părul, râzând ca niște școlărițe, apoi îi împinseră în direcția unei canapele unde se așezară peste tot în jurul lor, mângâindu-le în continuare părul și obrajii, cu gesturi mărunte, timide, de parcă ar fi vrut să se asigure de faptul că erau într-adevăr acolo.

Tavis schimbă o privire surprinsă cu George, apoi le studie pe rând, un pic neîncrezător.

Toate purtau rochițe scurte, croite după același model, însă de culori diferite, astfel încât, pierdut în vârtejul mâinilor și al chipurilor surâzătoare ce se apropiau de el, între priveliștea sânilor și a coapselor răsucite în jur, se simțea de parcă ar fi alunecat în mijlocul unei procesiuni de carnaval, sub o ploaie de confetti însuflețite, care-i respirau cald în ureche, apoi i se așezau moi pe gât, pe obraji, pe brațe.

Majoritatea fetelor erau brunete. Văzu o singură blondă printre ele, o tânără subțirică cu fund voluminos, și o roșcată grăsuță, cu ochi sclipitori, umezi și sâni care plesneau în decolteu. Tavis observă că acestea din urmă etalau același mic tatuaj pe umărul stâng, un simbol simplu pe care nu-l mai văzuse niciodată, un cerculeț tăiat de câteva linii, dar nu avu timp să se gândească bine la asta, pentru că una dintre brunete i se urcă în poală și îi sărută încet lobul urechii.

─ Fetelor, fetelor, fiți cuminți, le atenționă doamna Ponomariova. Anuka, Natalia, pregătiți, vă rog, masa și aduceți vin. Sunt sigură că oaspeții noștri nu s-ar supăra dacă ar servi ceva înainte de a merge sus.

─ Un pahar cu vin ar fi minunat, zise George, sufocat de sărutările a două brunete care i se urcaseră pe genunchi. Încă nu am avut ocazia să încerc băutura de prin partea locului.

─ Sunt sigură că nu veți fi dezamăgit, zâmbi matroana, apoi făcu un semn către o masă din partea îndepărtată a camerei.

─ Ea e Anuka, continuă, slăbindu-și un pic cordonul halatului, astfel încât reverele se desfăcură și dezvăluiră linia sânilor. Cea de aici e Natalia, iar cealaltă Iolanda. Ea e Ruslana și dincolo o avem pe Sonia. Lena e cea mai tânără. Lena, vino mai aproape.

Lena veni. Se așeză pe covor la picioarele lui Tavis și îi luă genunchii în brațe. Tânărul asculta înmărmurit.

Se simțea ciudat. Erau nume vag familiare, nume pe care le mai auzise în diverse ocazii de-a lungul anilor, nu aveau absolut nimic neobișnuit, însă aici, în spațiul acela călduț și într-un mod bizar, cunoscut, păreau a aduce ecouri îndepărtate, impregnate de parfumul altor vremuri. Le asculta fermecat, cu urechea rotunjită în jurul sonorităților lor bogate.

Anuka, Lena, Vera, Ada, Simina, nume delicate ce se lipeau de chipurile fetelor în clipa-n care erau pronunțate și le luminau pe dinăuntru, aducând trăsăturilor un plus de inocență și căldură. Brusc, Tavis începu să se simtă foarte bine. Neîncrederea îi dispăru. Încordarea din mușchi se topi. Nu avea niciun motiv să-și facă griji, dimpotrivă, așa că se lăsă în voia fetelor, mângâiat și pipăit, în timp ce în fundul stomacului i se instala un ghem de fiori plăcuți.

─ Eu nu vreau vin, se trezi că-i spune doamnei Ponomariova. V-aș putea deranja pentru o cafea, poate?

─ Sigur, dragul meu, tot ce dorești, îi zâmbi matroana și își desfăcu și mai mult cordonul halatului, în vreme ce Lena, care-i ținea în continuare genunchii în brațe, își lipi fața de ei. Tavis îi simți căldura obrajilor prin pânza subțire a pantalonilor, îi curgea prin piele direct în sânge și junghiuri calde îi străbătură sexul și vintrele.

Fata ridică fruntea, apoi îl privi în ochi.

Avea părul negru, tuns destul de scurt, o față micuță, rotundă, cu trăsături perfecte și o gură atât de frumos creionată, încât i se accelerară bătăile inimii numai privind-o. Fata își plimbă palmele pe interiorul coapselor, smulgându-i un fior pe care încercă în zadar să-l ascundă, mișcându-și degetele tot mai sus, către fermoarul pantalonilor, pe urmă se ridică brusc și se așeză pe brațul canapelei, urmărindu-l cu o privire lacomă. Tavis își șterse cu degetele cele câteva broboane de sudoare care-i apăruseră pe buza superioară și înghiți.

Între timp, alte tinere, agitându-se zâmbitoare în rochițele ce abia reușeau să le acopere fesele, aranjaseră pe masă câteva platouri cu fructe, câteva cu fursecuri și sărățele. Aduseseră și două sticle de vin, plus un ibric aburind cu cafea.

Fata roșcată, Anuka, turnă într-o ceașcă și i-o aduse lui Tavis, pe când una dintre brunete îi dădea lui George să soarbă dintr-un pahar mare cu vin. Restul fetelor îngrămădiseră o grămadă de perne în mijlocul încăperii. În scurtă vreme, pe ele veni să se așeze o minionă drăguță, cu părul curgându-i în cascadă pe umeri. Ducea o chitară în mână. Doamna Ponomariova analiza pregătirile împreunându-și din când în când degetele și îmbrățișându-și fetele cu priviri calde.

─ Așa, dragele mele, așa. Musafirii noștri au bătut drum lung, dar poate reușim să-i convingem să ne povestească câte ceva despre locurile din care vin, cât luăm o mică gustare.

Tavis dădu din cap și lăsă lichidul dulce din ceașcă să-i umple gura.

Se simțise bine în majoritatea locurilor pe unde fusese și cu aproape toate femeile întâlnite. În pofida faptului că o parte a minții lui păstrase întotdeauna destulă luciditate pentru a identifica prefăcătoria din spatele unor vorbe, ori a unor gesturi, era conștient că totul făcea parte din joc, astfel încât învățase destul de repede să caute liber satisfacția dorită, fără niciun fel de presiune.

Aici însă era puțin altfel. Fetele păreau pur și simplu bucuroase că veniseră acolo, iar dacă se prefăceau, ascundeau asta sub un entuziasm ispititor, delicat, împotriva căruia nu avea sens să reziști. Și între timp îi pipăiau, îi mângâiau și îi dezmierdau peste tot, de parcă ar fi vrut să afle pe unde ascundeau părțile cele mai bune. „Se pare că George a nimerit-o și de data asta”, se gândi el.

Următoarea jumătate de oră trecu pe nesimțite.

Tavis bău două cafele și ronțăi câteva fursecuri, simțindu-se din ce în ce mai în largul lui. Râdea și vorbea cu fetele, în vreme ce George, înghesuit de asaltul a trei fete, dădea peste cap pahar după pahar. Bețișoare parfumate fuseseră aprinse în diferite colțuri ale încăperii. Se crease o atmosferă destinsă, intimă, cu o nuanță specială de depravare caldă pe care Tavis ajunsese să o adore în ultimele săptămâni.

Tânăra micuță așezată între perne cânta la chitară, acompaniindu-se cu vocea. Nu avea cine știe ce talent. Glasul îi era comun și șters, iar cântecul monoton, cu acorduri foarte simple, aproape ca o incantație. Doar câte un cuvânt răsuna din când în când mai puternic și mai clar decât restul, modulându-și inflexiunile în jurul norișorilor parfumați ai bețișoarelor, împrejurul clinchetului ceștilor și al chicotelilor fetelor – apoi cântecul urma aceleași linii simple, purtat mereu de aceleași cuvinte, fără a deveni totuși obositor sau enervant.

Tavis reuși să-i povestească doamnei Ponomariova câte ceva despre Glasgow și despre firma la care lucra împreună cu George. Îi dădu câteva informații generale despre Scoția, pe care doamna le ascultă foarte atentă, zâmbind mereu – pe urmă și ea fu îndeajuns de amabilă să le povestească celor doi unele lucruri despre istoria ținutului în care se aflau, despre familia sa și despre situația actuală a țării, toate spuse pe un ton cald, simplu, ce făcea ca amănuntele să nu pară de umplutură, ori simplă conversație politicoasă.

Tânăra cuibărită între perne cânta, bețișoarele ardeau, fetele râdeau, totul părea desprins dintr-un ritual magic, în vreme ce lumina schimbătoare a candelabrelor modifica forma obiectelor și înălțimea camerei.

Cafeaua era foarte tare. Tavis începu să se simtă puțin amețit la a treia ceașcă. În plus, era atât de excitat încât simțea că explodează și nu își mai putea desprinde ochii de pe trupurile agitate ale fetelor.

Probabil madam Ponomariova observase asta, ori poate așteptase exact acea clipă, pentru că se îndreptă în scaun și bătu scurt din palme.

─ Gata, scumpele mele, destul, zise ea. Nu trebuie să-i plictisim pe oaspeții noștri. Domnilor, li se adresă apoi celor doi, casa Ponomariova are o singură regulă de care vă rog să țineți cont – puteți urca în cameră însoțiți de o singură fată odată. În rest, vă rog, fiți liberi să faceți orice doriți. Acum haideți, frumoasele mele, sus-sus. Destulă vorbărie.

După ce spuse aceste cuvinte, se ridică de pe scaun și făcu un semn fetelor, care se desprinseră din îmbrățișările celor doi bărbați. Se aliniară în fața mesei, ținându-se de mână, cu rochițele tresărind pe sâni și pe șolduri, cu ochii sclipitori și buzele umede. Erau toate atât de frumoase, încât Tavis se simți stors de vlagă numai uitându-se la ele. Doamna Ponomariova făcu câțiva pași către mijlocul camerei. Lăsase să se desfacă cordonul halatului, oferind privirilor doi sâni gigantici, cu areole lăbărțate, ce coborau până aproape de jumătatea pântecelui, fără a da însă impresia că sunt lăsați, și niște coapse cu carnea albă tăiată de zeci de rețele de vinișoare. Purta un chiloțel dantelat care abia-i cuprindea labiile grele. Nu arăta rău deloc, dimpotrivă, emana aceeași sexualitate dezarmantă, copleșitoare, cumva inaccesibilă, de mamă ancestrală, cu iz de pământ amestecat cu sucuri femeiești.

Tavis se holbă la ea câteva clipe, apoi atenția i se îndreptă asupra fetelor.

Era puternic atras de roșcata plinuță cu ochi sfredelitori, care-l privea acum pe sub gene, dar și mai mult îl ispitea bruneta cu părul scurt, cea care-i îmbrățișase mai devreme genunchii. Încă îi simțea căldura obrajilor jucându-i sub piele, topind arterele și ligamentele, dând sângele în clocot. Făcu fără să vrea un pas înainte, de parcă s-ar fi temut ca nu cumva să dispară de acolo.

─ Lena, condu-l pe domnul Tavis în camera ta, zise madam Ponomariova privindu-l cu atenție, apoi trecându-și palma peste sâni și făcându-i o clipă să se clatine.

Tânărul simți imediat palma mică a fetei strecurată într-a sa, ca și cum abia asteptase acel îndemn. Îl trase ușor de-a curmezișul încăperii. George deja urca scările. Destul de previzibil, o alesese pe micuța care cântase la chitară, pentru că tot timpul, deși sufocat de sărutările celor trei brunete, Tavis observase că nu-și putuse dezlipi ochii de la ea. În timp ce-o urma pe tânăra cu părul scurt, nu se putu abține să nu arunce încă o privire către labiile umflate ale matroanei care devorau chiloțelul dantelat, apoi se împiedică de piciorul unui scaun și auzi în urmă corul de șușoteli și râsete al celorlalte fete, pe când ieșeau din încăpere, mânate din spate de doamna Ponomariova.

În capul scărilor, George o luă la stânga. El, încă ținând-o pe brunetă de mână, făcu la dreapta, pe un coridor puternic luminat, împodobit cu același fel de tablouri precum cele din camera mare de la parter. După câțiva pași, fata își desprinse mâna dintr-a sa, apoi îl privi râzând și îl sărută pe gât.

─ Miroși frumos, îi zise ea. Îmi placi foarte mult.

─ Mulțumesc. Și tu îmi placi. Pot să te întreb de câți ani lucrezi aici?

─ De ce vrei să știi asta?

─ Așa. Fără motiv.

─ De când am împlinit optsprezece ani.

─ Și acum cât ai?

Fata râse. Îl luă iar de mână și îl trase în lungul coridorului, către o ușă încadrată de ghivece cu flori.

─ Douăzeci și unu.

Vorbea engleza cu un accent ciudat – căuta un pic cuvintele, pronunțându-le la început apăsat, iar la final moale, cântat, într-n fel susurat și excitant.

─ Și părinții tăi au fost de acord să faci ceea ce faci? continuă Tavis s-o întrebe, deși habar n-avea de ce îi treceau astfel de lucruri prin cap în momentul acela.

Prost mai ești.

─ Eu n-am părinți. Nu știu nimic de ei. M-a crescut mama Liudmila de când eram mică, mică de tot. Pe toate ne-a crescut. (Pronunță mică cu o intonație atât de delicată, încât tânărului îi trecu un fior prin stomac.)

─ Și nu te deranjează să faci asta?

─ De ce să mă deranjeze? E datoria mea. E datoria noastră, a tuturor.

Tavis nu zise nimic. Își imagina că fata nu cunoștea limba engleză chiar atât de bine, după felul cum evita să pronunțe anumite cuvinte dacă nu i se potriveau imediat pe buze, așa că își închipui că folosise probabil o combinație greșită de cuvinte. Apoi buzele fetei  i se lipiră iarăși de gât și renunță să se mai gândească la asta.

Corpul ei emana un parfum suav, îndepărtat, pe care nu reușea să-l identifice, iar când se mișca, cu trupul cuprins în îmbrățișarea neglijentă a rochiței colorate, simțea că încep să-i clănțăne dinții de nerăbdare. Era mai excitat decât îți amintea să fi fost vreodată și ceea ce se întâmpla i se părea cumva imposibil, ca și cum timpul încetase să mai curgă și să-i cuprindă și pe ei în torentul lui, și doar întârzia pe undeva, foarte aproape, gata în orice clipă să-i înhațe din nou.

„Drace, cum poate exista un asemenea loc într-o nenorocită de țară ca asta?”, se gândi.

Ajunseseră la ușă.

În vreme ce fata apăsa clanța, Tavis auzi vocea lui George, undeva, în capătul îndepărtat al coridorului – Iisuse, nu pot să cred că poți face asta – apoi râsete și zgomotul unei uși trântite.

Fata îl trase într-o cameră strâmtă, mobilată destul de simplu, cu parchet de stejar pe jos. Un pat mare, îngropat sub perne și cu așternuturi roșii, ocupa aproape jumătate din spațiu. În proximitatea unei ferestre cu perdelele trase pe jumătate, se vedeau două scaune de răchită împletită așezate pe covoare persane și între ele o măsuță, de asemenea din răchită, pe care se aflau puse pe-o tavă, o sticlă de vin și două pahare.

Pereții erau văruiți într-un roz-pal. De tavan atârna o lustră simplă. Nu se vedea nicăieri nici șifonier, nici televizor, nici vreo priză.

Doar în dreapta ușii era fixată o oglindă mare, cu rama sculptată, iar de-o parte și de alta a ferestrelor duble atârnau două tablouri pe care Tavis le crezu prima dată identice cu cele observate la parter și pe coridor – mai ales din cauza culorilor asemănătoare. Abia când se apropie de geamuri ca să arunce o privire afară – se vedea curtea, grădina casei și recunoștea aleea mărginită de flori pe care merseseră către intrare – observă amănuntele și se opri o secundă, încruntându-se. Nu erau foarte reușite, fiind pictate destul de naiv, însă chiar și așa, detaliile erau destul de clare.

Tavis se întrebă pentru ce dumnezeu ar fi vrut cineva să picteze așa ceva. Nu erau urâte, totuși… Unul dintre ele înfățișa o femeie îmbrăcată într-o rochie albastră, plină de dantele, care-și ținea palma deschisă pe piept, deasupra sânilor. Avea o privire foarte tristă, melancolică, șuvițele părului negru îi cădeau pe frunte și zâmbea larg – un zâmbet ca o rană deschisă, lăbărțat, dement, în totală contradicție cu poziția corpului și privirea visătoare.

Dinții îi sclipeau, foarte albi pe alocuri și cu forme neregulate, unii rotunzi, alții ascuțiți – iar când Tavis se apropie, observă că dinții erau de fapt mici capete de copii, desenate cu o finețe surprinzătoare, capete minuscule, cu păr negru și fețișoare albe care zâmbeau și ele la rândul lor, într-un șir dezordonat – fizionomii diferite care etalau același soi de zâmbet dement și complet absurd.

Cel de-al doilea tablou, dacă era să te iei după rochia albastră și conformația corpului, înfățișa aceeași femeie în albastru, numai că, de această dată, capul îi era complet înfășurat în bandaje murdare, asemenea capului unei mumii, bandaje printre care răsăreau, din loc în loc, șuvițe din părul ei negru. Peste feșile zdrențuite, undeva între nas și ochi, era pictată o săgeată roșie, cu vârful orientat spre fereastră, deasupra căreia stătea scris cu litere foarte mici, cuvântul latin „Exitus”. Tavis nu reuși să se gândească foarte mult la semnificația tablourilor – dacă aveau într-adevăr vreo semnificație – pentru că respirația fetei îi atinse urechea și imediat după aceea îi simți mâinile bâjbâind la cureaua blugilor.

─ Ciudate lucrări, zise el.

─ Vrei un pahar cu vin? șopti fata atingându-i cu limba lobul urechii.

─ Nu, mulțumesc, cafeaua aceea m-a amețit destul de rău.

─ Atunci, poate ar trebui să te așezi.

─ Ok.

Tavis renunță să se mai gândească la alte lucruri.

Se întoarse și se uită în ochii ei albaștri, perfecți. Camera era curată, mirosea plăcut, iar el se simțea foarte bine. În fond, pentru asta venise aici. O lăsă pe Lena să-l tragă spre pat, apoi se așeză, mângâind-o pe obraji, în timp ce ea i se cuibărea între picioare. Un nor acoperi soarele. Fereastra se întunecă pentru o secundă, iar camera se cufundă în semi-obscuritate, pe urmă razele soarelui străluciră din nou prin deschizătura perdelelor.

Tânărului i se părea că aude un sunet îndepărtat, ritmic, străbătând pereții casei, dar nu-și putea da seama dacă venea din interior ori din exterior. Un dum-dum, dum-dum regulat, neîntrerupt, uneori mai slab, alteori mai puternic, care se muta tot timpul, după cum rotea capul, de parcă cineva s-ar fi plimbat bocănind în pereți cu un ciocan. Ori poate de vină era doar sângele lui încălzit – inima ce-i bătea în urechi și-n tâmple, chiar și-n vârfurile degetelor de la mâini. Simțea o dorință extrem de puternică, iar când Lena îi deschise fermoarul și îi trase în jos boxerii, sexul îi zvâcni în sus pulsând, atât de dur încât avu chiar o mică senzație de disconfort când fata îl cuprinse în palmă.

─ Lena, murmură el.

O privi îngenuncheată între picioarele lui, cu părul strălucitor și obrajii îmbujorați, plimbându-și degetele de-a lungul sexului său, strângându-l ușor, apoi apropiindu-se și înghițindu-l pe jumătate, înainte de a începe să-și miște capul. Limba îi era incredibil de fierbinte. Se unduia în toate părțile, învăluindu-l cu totul în căldura sa. Tavis gemu și încercă să se miște, dar descoperi că-i era imposibil. Corpul îi era țintuit de pat. Era cu totul sub puterea acelei guri și a acelei limbi care se rotea, iar când îi simți Lenei degetele apucându-i încet scrotul, gemu mai tare și fu cât pe ce să ejaculeze.

Fata îl simți. Îi eliberă penisul cu un plescăit, apoi se ridică în picioare și-și trase rochia peste cap. Rămase goală în lumina blândă care intra pe fereastră, cu trupul subțirel, tânăr, cu sânii fermi, nu foarte mari, dar cu forme atât de desăvârșite, încât păreau însuflețiți de-o viață proprie.

Veni în fața lui Tavis și îl ajută să se dezbrace. Îi scoase cămașa și blugii, ciorapii și chiloții. Tânărul se lăsă în voia ei, tresărind de fiecare dată când degetele îi atingeau corpul și îi trimiteau sub piele furnicături ascuțite, asemănătoare unor mici descărcări electrice.

─ Nu ar trebui să ne protejăm? își aduse el aminte, auzindu-și glasul venind de undeva de departe, mărunt și slab, întretăiat de gâfâituri.

─ Nu-ți face griji, îi șopti fata. Nu e nevoie. Aici ești în deplină siguranță.

Tavis o crezu. Nu mai zise nimic și se lăsă pe spate, cu sexul îngropat din nou în căldura gurii ei. Ejaculă foarte repede, dar era atât de excitat încât, nici după cinci minute era deasupra fetei și o izbea cu lovituri adânci, dezordonate, în timp ce-o ținea strâns cu o mână de umăr. Pierdu complet controlul. O sărută, se rostogoli printre așternuturi, mișcându-și încontinuu corpul acoperit de sudoare, cu o dorință ce creștea în el cu atât mai mult cu cât stătea în ea, o dorință care-i depășea capacitatea de înțelegere.

La un moment dat, atunci când ea se urcase deasupra lui și începuse să se miște frenetic, fu încercat de-o senzație ciudată. Pentru o secundă, doar pentru o secundă, trăise impresia că acolo, înăuntru, adânc în vaginul ei clocotit, se deschisese ceva. O ramificație stranie care-i aspira sexul mai adânc decât fusese vreodată, cuprinzându-l la capătul mișcării într-o strânsoare moale, dar fermă, înainte de a-i da drumul și de a-l căuta cu nerăbdare îndată ce se repezea înapoi.

─ Ahhh…, gemu el, fără să se poată abține. Ahhh…

Căldura, greutatea, parfumul fetei îi umplură la maximum toate simțurile. Era prizonierul legănărilor ei ciudate.

Vaginul îl cuprindea într-o îmbrățișare hotărâtă, îl absorbea și-l preda apoi atingerilor acelora neobișnuite din interiorul trupului încordat. Îl dezmierda și-l înghițea în același timp, cu o viteză și o frenezie care-i smulgeau gemete tot mai puternice.

Nu se mai putu abține. Rămase cu ochii mari, proptiți în fața zâmbitoare a fetei, cu gura încercând să contureze un strigăt căruia îi era imposibil să cuprindă intensitatea senzațiilor care-l cuprinseseră.

Ceva asemănător cu o mică arsură, cu o zgârietură, îi tăie partea dreaptă a penisului.

Orgasmul depăși granițele a tot ce cunoscuse vreodată. Veni mai întâi de undeva de sus, din trupul femeii în care stătea îngropat, dar și din spațiul camerei și din dimensiunea obiectelor. Îi cuprinse corpul din cap până-n tălpi, înainte de a exploda prin toate arterele.

Se încordă, cu impresia că totul se mișcă și se transformă în jurul lui, el însuși fiind transportat într-un univers pe care nu-l înțelegea. Vedea în continuare camera, așternuturile roșii, fata aplecată asupra lui – dar toate aceste lucruri își pierduseră parcă înțelesul și funcția, nu erau destinate pentru ceea ce le folosea el. Cuvintele care se agățau de ele și-l ajutaseră până atunci să le recunoască și să le întărească locul într-un spațiu pe care credea că-l cunoaște, răsunau fals în mintea lui, ca și cum ar fi desemnat obiecte pe care nu le mai văzuse de fapt niciodată.

Încercă să spună ceva, însă doar icni. Fata se mai mișcă de câteva ori peste el, până la limita durerii, apoi Tavis simți din nou acea arsură de-a lungul penisului, înainte de a-și destinde corpul cu un oftat.

Plecă din casa doamnei Ponomariova abia către seară, împreună cu George, amețit și dat peste cap, sleit de puteri. Luară masa într-un restaurant din centrul orașului, apoi se întoarseră la hotel.

─ E ceva ciudat în legătură cu locul ăla, dar a fost incredibil, îi spuse lui George. Trebuie neapărat să venim aici și anul viitor. Nu m-am mai simțit demult atât de bine.

George se clătina în fața lui, beat.

─ Îhâmm.. Poate altădată o să ai încredere în mine de la început.

Hotărâră să-și petreacă cele câteva zile rămase din concediu acolo, și-și cheltuiră aproape toți banii cu fetele din casa Ponomariova. George se distră cu mai multe dintre ele, însă Tavis, după ce rămase o după-amiază cu roșcata cu ochi sfredelitori pe care o remarcase în prima zi, se întoarse la Lena. Simțea pentru ea o atracție fizică deosebit de puternică, își pierdea stăpânirea de sine ori de câte ori o vedea, iar acest lucru îl făcea să se simtă vinovat și puternic totodată, o senzație pe care îi era greu să și-o lămurească.

Zilele trecură totuși destul de repede. La sfârșitul săptămânii, era iarăși în apartamentul său confortabil din Glasgow, privind pe fereastră luminile cartierului și ferestrele restaurantului lui Bobby, unde abia luase masa cu George.

În prima zi nu reuși deloc să se concentreze la firmă, fiind blocat de sentimente contradictorii și de amintirile încă prea vii a celor petrecute în casa Ponomariova, asezonate cu o durere surdă în vezică, cauzată fără îndoială de stresul surplusului de gânduri. A doua și a treia zi la fel. Vedea mereu fața Lenei, buzele ei rotunjite. Îi revedea șoldurile unduindu-se, globurile perfecte ale sânilor zgâlțâiți de sforțările lui. Îi auzea glasul șoptind în ureche cuvinte într-o limbă pe care nu o înțelegea.

Totuși, până la sfârșitul lunii, lucrurile intrară în normal. Impresiile sfârșiră prin a se estompa. Își regăsi cu o plăcere stranie câteva dintre micile hobby-uri de dinainte de a o cunoaște pe Freda, și zilele începură să crească, îmbogățite de sensuri plăcute pe care nu le observase până atunci. Începu să colecționeze scrumiere și să facă puzzle-uri 3D. Durerea din vezică persistase două-trei zile, apoi dispăruse, fiind înlocuită cu o mâncărime vagă la baza sexului. Probabil n-avea nicio legătură, însă îi trecu prin minte că n-ar fi rău să facă o programare la doctor.

Într-o seară, la duș, descoperi că avea pe partea dreaptă a penisului o urmă roșie, o mică umflătură de câțiva centimetri. Semăna cu o zgârietură, de parcă ceva ascuțit ar fi trecut superficial peste piele, iar la atingere părea spongioasă. Ciudat că nu o observase dinainte. A doua zi dimineață însă, când merse la baie să se ușureze, buimac și cu o ușoară durere de cap – după slujbă își pierduse iarăși câteva ore bune cu George într-un bar din centrul orașului, lucru pe care-și propusese să-l facă mai rar, cel puțin în timpul săptămânii – , constată că urma aceea, orice o fi fost, dispăruse cu totul. În schimb reapăruse mâncărimea, însoțită și de o ușoară iritație.

Făcu o programare la doctor, fără să-și facă prea multe griji, apoi merse la slujbă, mahmur și într-o dispoziție proastă.

În acea noapte o visă pe Lena.

Nu era în casa Ponomariova, ci chiar acolo, la el în apartament, la fel de frumoasă cum o știa. Stătea la marginea patului, îmbrăcată în rochița ei colorată și privea zâmbind undeva către zona șoldurilor sale, în timp ce buzele îi tremurau încet. Fereastra era deschisă. Perdeaua flutura molcom în vântul nopții. Trupul îi era complet imobilizat, nici măcar nu-și putea mișca capul pe pernă. Tot ce putea face era doar să se uite la tânăra cu părul negru cum se apleca lent deasupra lui și îi atingea pielea, surâzând mereu tot mai larg, până ce dinții îi străluciră ascuțiți ca niște cuțite în lumina slabă ce vălurea prin încăpere – iar dinții ei erau doar mici capete de copii care urlau, urlau în neștire, fără a emite un sunet.

Se trezi lac de transpirație, incapabil multă vreme să se scuture de rămășițele visului care se târau peste el ca niște viermi cu capetele retezate. Îi obturau privirea, îl sugrumau, îi blocau respirația. Se dezmetici complet doar când pe sub fereastră trecu o mașină, claxonând puternic. Burta îl durea îngrozitor și îi era greață. Din când în când, câte-o crampă insuportabilă îl făcea să se chircească de durere și își simțea carnea brațelor și a picioarelor atât de grea, de parcă ar fi fost înfășurat într-o saltea din burete îmbibată cu apă.

După vreo jumătate de oră, durerile se estompară. Rămase doar mâncărimea aceea ușoară din zona sexului. Adormi la loc încă bântuit de imaginile din visul acela bizar, fără a-și putea explica ce se întâmplase și temător că s-ar putea repeta. Dormi buștean până dimineața, dar se trezi obosit și fără niciun chef.

După-amiază merse la programare. Doctorul nu îl ajută prea mult. Îl asigură că nu are de ce să se alarmeze, îi prescrise un unguient pentru mâncărime, pe urmă îl sfătui să se odihnească și s-o lase mai moale cu petrecerile. În acea seară, merse cu George la un bar și se îmbătă turtă.

Două zile mai târziu mâncărimea dispăru complet, dar începu să se trezească balonat și cu dureri puternice de cap, mai mereu stresat și iritat.

Făcu greșeli după greșeli la serviciu și numai experiența îl ajută să rezolve problemele apărute și să depășească cu bine toate neplăcerile. Decise s-o lase mai moale cu băutura. Își făcu încă un control și începu să se gândească că, poate, despărțirea de Freda și adaptarea prea rapidă la stilul dezordonat de viață impus de George, avuseseră urmări neprevăzute asupra sa. O mai visa uneori pe Lena, ba o visă într-o noapte și pe madam Ponomariova cântând la chitară, așezată pe perne și înconjurată de toate fetele sale, însă niciunul dintre aceste vise nu-l afectă atât de mult, încât să-l silească să-și pună întrebări cu privire la semnificația lor. Oricum sensul viselor nu-l preocupase niciodată. Nu erau pentru el decât prelungiri ale unor dorințe nesatisfăcute, niște fantezii ca toate fanteziile.

Timp de două zile îl deranjă apoi burta.

Nu era vorba de dureri, ori de crampe, nimic de acest fel – pur și simplu, o simțea acolo. Umflată, ca după o masă copioasă. Își studia uneori mirat trupul în oglindă, pieptul, abdomenul, coapsele și nu vedea nimic în neregulă. Totuși era umflat, își dădea seama de asta, ceva ca o povară stranie își sporea masa deasupra burții sale, o greutate parazit și totuși făcând parte din sistemul lui, căci îi percepea conformația caldă întrețesută cu cea a abdomenului. Senzația se dovedea mai puternică în timpul zilei, mai ales dacă stătea jos, dar și noaptea, deși cufundat în somn, ori bântuind prin labirintul unor vise pe care nu și le mai amintea deloc dimineața, devenea conștient de greutatea lipită deasupra pântecului. Îi simțea mișcările moi, precum ale unei vietăți scufundate în gelatină călduță. Totuși nu luase în greutate, sau ceva asemănător, însă gândul la senzația aceea neobișnuită nu-i dădea pace și îi strica fiecare zi.

─ Auzi, tu te-ai simțit rău după ce ne-am întors? îl întrebă într-una din zile pe George.

─ Rău? Cum adică?

─ Adică, ți-a fost rău? Te-a durut capul, burta, ai făcut vreo alergie?

─ Cum? Nu, nici vorbă. Ce ți-a venit?

─ Mă tot gândesc la fetele alea.

─ Care fete? întrebă George. Cele din casa Ponomariova?

─ Da, răspunse Tavis. Le visez uneori. Și am tot felul de senzații ciudate.

─ Asta nu e ceva neobișnuit. Și eu le visez câteodată. Mai ales pe micuța aceea cu chitara. Doamne, ce fese… Și felul cum strângea din… Stai puțin, despre ce fel de senzații ciudate vorbești?

─ Nu m-am simțit prea bine în săptămânile astea. Mă tot gândesc…

─ La ce?

─ Mă gândesc că totuși am luat ceva de acolo.

─ Vrei să spui o boală?

─ Îhâm…

─ Ai fost la doctor?

─ Da, de două ori. Zice că nu am nimic. O ușoară iritație. Mi-am făcut o programare și săptămâna viitoare. Mă supără stomacul.

─ Vrei să spui că te doare?

─ Nu, nu e vorba de durere propriu-zisă. Știi… Habar n-am cum să-ți zic fără a folosi cuvintele nepotrivite. Uneori simt ceva ca o apăsare. Alteori o greutate. Iar noaptea, uneori… ei bine, am impresia că ceva se mișcă acolo, înăuntru. Ca o vietate care se așează mai bine în culcuș. E greu de explicat și nici nu sunt sigur că vreau să încerc. N-am găsit altă comparație.

─ Vorbești prostii.

─ Da, bănuiesc că sună stupid. Mă tot gândesc la fetele alea.

─ Știi ceva? Eu zic să nu-ți faci probleme, spuse George. Mai mult ca sigur e o reacție normală după despărțirea de Freda, o alergie la suma experiențelor din călătorie. O alergie psihică. Ești un om bun, Tavis. Prea bun. Probabil am aici și eu partea mea de vină. Un coleg de la birou cunoaște un psihiatru. N-ar strica să încerci să faci o programare. Cred că te-ar putea ajuta să depășești momentul.

─ Mda… Bănuiesc că da.

─ Mai bem un pahar?, întrebă George.

─ Bineînțeles, răspunse Tavis. Dar nu mai vreau vin. Mă împiedică să mă odihnesc. Mai degrabă o bere.

─ Sigur, zise George.

 

*

 

Liudmila Ponomariova lăsă capul pe spate și gemu ușor.

─ Stai puțin, iubita mea. Stai…

Îndepărtă cu blândețe capul tinerei dintre picioarele sale, iar ochii i se îndreptară, plini de uimire către monolitul așezat în colțul încăperii pe un postament din spărturi de rocă, pictate cu simboluri cabaliste. Gaura din centrul bolovanului pus în vârf, căptușită cu pietre semi-prețioase, își schimbă dimensiunea, alungindu-se puțin către partea dreaptă și, imediat după aceea, o strălucire albăstruie atinse marginea unui ametist care păru să-i fure sclipirea, începând să pâlpâie ușor.

Femeia se ridică de pe canapeaua unde era așezată. Se duse către piatra triunghiulară, mângâindu-i cu degetele suprafața spongioasă. Ochii i se măriră, plini de speranță și excitare în momentul în care, sub atingerile sale, piatra se cutremură încet și un alt fir luminos brăzdă orificiul din mijloc, înghițit pe urmă de una dintre pietrele de pe margini. Curând după aceea, întreg postamentul începu să tremure.

─ Anuka, îi spuse cu glas înghețat tinerei goale care rămăsese pe canapea. Du-te și adu-o pe Lena. Mai bine și pe Simina. Și pe Natalia. Repede, cât mai repede. Ai plecat?

Fata țâșni pe ușă fără niciun zgomot. Madam Ponomariova își apropie fața de orificiul din centrul bolovanului. Studie atentă harta ramificațiilor albastre ce începuseră să devină din secundă în secundă tot mai vizibile, împrumutând pietrelor mici sclipiri rapide, alburii, care se aprindeau și se stingeau la intervale din ce în ce mai scurte.

─ Dumnezeule, murmură ea, cu răsuflarea tăiată. După atâta timp, vine. Vine, în sfârșit. L-am găsit… Dumnezeule mare, l-am găsit.

Și, fără să mai aștepte întoarcerea fetei, se răsuci, ieși din cameră și începu să strige tare pe scări.

─ Lena!… Lena!…

 

*

 

Tavis deschise ochii, apoi încercă să se ridice în capul oaselor. Nu reuși. Încercă iarăși și abia atunci își dădu seama că nu se trezise de fapt, că încă visa, că era adânc îngropat în somn și doar încerca din răsputeri să se trezească.

Deschise din nou ochii.

Întunericul se înfășura în jurul lui, forțându-l să alunece tot mai adânc în atmosfera înecăcioasă a subconștientului și nu reușea să distingă nimic în bezna compactă care-l împresura. Simțea totuși că era acasă, în camera lui, auzea – ori își închipuia că aude – zgomotul ploii care-l trezise din când în când în cursul nopții, bătând în rafale în geamurile dormitorului și scârțâitul crengilor arțarilor din fața blocului.

Cu toate astea, aerul care-i umplea la intervale regulate gura și plămânii, nu avea consistența cu care era obișnuit. Nu, se strecura în corp sub forma unui fluid gros, presărat cu cocoloașe care, odată înghițite, începeau să se zvârcolească ca niște bulgări încâlciți din viermi vii. Și cu cât deschidea ochii mai mult în întunericul acela profund, cu atât mai mult își aducea aminte de durere.

De fapt, durerea era constantă. Nu-l părăsise nicio secundă. Devenea din clipă-n clipă tot mai greu de suportat, dar el doar știa asta, pentru că intensitatea ei era atenuată de forța visului care-l înfășurase atât de strâns, încât îi înăbușea orice senzație clară și orice gând ce l-ar fi ajutat să-și dea seama ce se petrece.

Se prăbuși adânc în visul acela fără forme și conținut, cu întunericul agățat de el asemenea unui bolovan care-l trăgea în abis.

Închise ochii.

Mult timp rămase în beznă. Era un pic mai bine. Cine știe până unde ar fi fost posibil să alunece. Apoi aerul pe care-l respira deveni compact, mult prea vâscos ca să-i mai umple plămânii și atunci se zvârcoli și deschise din nou pleoapele.

Aluneca în continuare însă, undeva jos, dincolo de picioarele lui prelungite în întunericul nemișcat, se distingeau, sclipind slab, câteva așchii de lumină care scoteau din beznă formele corpului său – genunchii, coapsele, penisul moale, culcat pe burtă, cu capul dezgolit și despicătura din vârf împietrită în ceva ce evoca un rânjet trist – reminiscența unei senzații ce precedase o durere atât de înfiorătoare, încât simpla ei amintire îl făcu să dârdâie de groază.

Așchiile de lumină gravitau în jurul coapselor, asemenea unor peștișori fosforescenți. Se izbeau uneori moale în carne, urcau tot mai sus, către abdomen. Brusc își dădu seama ce simbolizau și încercă să se retragă din fața acelei imagini, să se retragă în el însuși, înainte de a fi fost prea târziu. „Nu trebuie să te trezești acum, îi șopti o voce din interiorul visului, dacă te trezești, o să te vadă, și atunci…”

Strânsoarea întunericului începea să slăbească. Își putea vedea tot mai clar corpul, picioarele atât de lungi încât păreau a avea kilometri lungime, cu gleznele pierdute într-o ceață densă, gâlmele osoase ale genunchilor, părul de pe coapse ridicat, vălurind în atmosfera aceea crepusculară, agitat de mișcările peștișorilor luminoși ce-și croiau drum către pântecul său, din dreapta căruia rânjea în continuare penisul, cu gura împietrită trist.

Abdomenul îi era umflat ca un balon. Strălucea vag, brăzdat de mănunchiuri luminoase de vene.

Mărimea lui depășea orice închipuire. Din poziția în care stătea nu reușea să-i vadă vârful, ori să-l cuprindă măcar cu privirea. Putea vedea numai partea dreaptă, așa cum zăcea cu capul aplecat pe-un umăr, peretele semi-transparent de carne albă, umflată obscen, scuturat din când în când de spasme grețoase, mereu mai vizibil în lumina crescândă împrăștiată de agitația așchiilor luminoase. Încercă să se miște. Reuși doar să-și rotească ochii și să-i lase să alunece uluiți peste întinderea frământată a pântecului, apoi să urmărească rețelele de vene tot mai clare pe măsură ce lumina sporea în intensitate.

„Vor să te trezească, șopti iarăși vocea din vis, iar dacă te trezești, o să te doară cumplit. Mai rămâi aici, cu mine… Ce dacă mai rămâi un pic?”

Roti capul și se holbă uluit la penisul său. Orificiul din vârf se dechisese, se deschisese mai mult decât ar fi fost posibil în orice coșmar, iar acolo, în întunericul acela umed, ceva alb începuse să se miște, să se zvârcolească, de parcă ar fi vrut să-i atragă atenția. După ce lumina mai spori puțin, își dădu seama că era o mână. O mână micuță. O mână prinsă de o încheietură delicată și crescând dintr-n braț nefiresc de lung și atât de alb, încât aproape îi răni privirea.

Încercă să țipe, dar gura îi era încă plină de amestecul gros de întuneric și materii organice pe care încercase să-l respire mai devreme. Reuși doar să-și încordeze mușchii și să se zvârcolească, cuprins de teroare.

Așchiile luminoase îi simțiră agitația. Se rotiră în cerc compact în jurul burții sale și toată durerea pe care o aduseseră cu ele, durerea și amintirea durerii și durerea reală pătrunseră odată cu ele în interiorul corpului, unde se împletiră într-o senzație de sfâșiere atât de puternică, încât depășea până și capacitatea lui de a o simți în totalitate.

Urlă, apoi se rostogoli printre cearșafuri, ținându-se de abdomen. În momentul în care își auzi urletul, realiză că era treaz, complet treaz de data asta. Bâjbâi prin întuneric după întrerupătorul veiozei de la capul patului. Durerea îl spintecă din cap până-n picioare. Venea dintr-o zonă dincolo de orice definiție, depășea orice experimentase până atunci. Urlă din nou, chircit, cu genunchii la piept și mușchii blocați, înainte de a se rostogoli pe-o parte, încercând din răsputeri să ajungă la marginea patului.

Coșmarul nu se destrămase de tot. O parte din el îl urmase.

Percepea în cameră același miros pe care își închipuise că-l simte în vis – mirosul de crud, de materie organică, de fluid împuțit, peste care se adăuga acum duhoarea propriei transpirații. Era leoarcă de sudoare. Bluza de pijama se lipea rece de el ca o bucată de cârpă udă, stânjenindu-i mișcările, aproape ridicată peste cap. Acum, că se mai dezmeticise, durerea nu mai părea atât de intensă, totuși burta îl durea încontinuare, îl durea rău. O simțea atât de umflată încât avea impresia că se sufocă sub greutatea ei. Cu toate astea, când se apucă cu mâinile de abdomen, încercând să-i determine dimensiunile, degetele lui nu întâlniră altceva decât aerul.

Se zbătu să iasă din îmbrățișarea umedă a bluzei de pijama.

Răsuflă adânc, apoi se rostogoli și aprinse veioza.

La început nu recunoscu nimic din ce-l înconjura. Camera era tapetată cu fâșii uleioase de culori amestecate, era ca și cum globii oculari i-ar fi plutit scufundați în miere caldă. Clipi de câteva ori, își masă tâmplele și camera își disciplină dimensiunile, iar obiectele bine cunoscute ieșiră din nou la iveală, îmbrăcând razele roșiatice ale veiozei ca pe niște veșminte uzate, familiare.

Tavis înghiți buimac. „În regulă, sunt acasă, gândi fără să-și dea seama de ce, sunt acasă, e-n regulă, ok, ok…” Încercă să se salte în coate ca să scape de bluza de pijama și își aminti de durere. Abdomenul îi palpita – din cauza panicii probabil – tresărea, se ridica și cobora repede, totuși nu era mai umflat, nici mai mare ca de obicei. Dar când îl atinse, pentru o secundă îngrozitoare, i se păru că simte o oarecare rezistență sub palmă, de parcă degetele ar fi pătruns prin ceva mai rezistent și mai dens decât aerul. Acel ceva cedă cu destulă încăpățânare sub apăsarea sa și avu din nou impresia de greutate, de sferă obscenă agățată peste abdomen. În secunda următoare simți o împunsătură atât de distinctă în dreapta buricului, încât sări drept în picioare, țipând.

─ Futu-i, Doamne-Dumnezeule… ce căcat?

Durerea se dusese. Rămăsese o senzație difuză, o lungă zgârietură interioară deasupra vezicii, care-i trimitea din când în când prin corp câte-un junghi slab.

Își scoase bluza de pijama, își frecă încet abdomenul și pieptul, apoi își masă ceafa, încercând să se curețe de ultimele senzații ale visului.

Probabil George avea dreptate, totul putea avea cauze psihologice. Mai mult ca sigur, sentimentul de vinovăție – dublul sentiment de vinovăție de fapt, pentru că încă îi mai părea rău după Freda și se simțea jenat din cauza deliciilor absolute ale noului stil de viață descoperit – și probabil încă vreo câteva rahaturi de genul ăsta. Nu-i păsa de psihologie, nici nu se pricepea la ea, însă bănuia că era la fel de valabilă ca și o rețetă prescrisă de medicul de familie. Iar el, în  mod clar, avea nevoie de medicamente, de oriunde ar fi venit.

„Ce idioțenie.”

Păși încet de-a curmezișul camerei, ocoli patul și se îndreptă către baie. Când aprinse lumina, durerea îl atacă iarăși, de parcă îl așteptase în prag. Îl frânse brusc în jumătate. Veni din toate părțile odată cu un alai de crampe, junghiuri și contracții, apoi se instală în fundul stomacului, într-un ghem tăios comprimat din dureri din cele mai diferite. Era ca și cum o sferă alcătuită din cuțite, cuie și gheare i s-ar fi învârtit prin abdomen, rupând și tocând tot ce întâlnea în cale. Totul dură câteva secunde, suficient cât să simtă că-i țâșnesc ochii din orbite, după care trăi iarăși impresia unor împunsături deasupra buricului, iar degetele i se înfundară în masa aceea vibrantă și elastică care-i împovăra abdomenul.

„Nu, nu, nu, nu, nu…”

Capul i se goli complet. Toate ideile și amintirile se duseră dintr-o dată ca printr-o gaură de scurgere. Un singur gând rămase agățat înapoia ochilor, vizibil, legănându-se încolo și încoace, ca pictat pe-o pancardă stricată, sclipind uleios, obscen, un gând ridicol, inuman, ce duhnea a materii organice intrate în putrefacție. „Femeile alea… femeile alea… e vina lor… e numai vina lor… m-au otrăvit… au pus ceva în mine.”

Se târî în patru labe pe gresie, către chiuvetă, gata să vomite.

Burta umflată scârbos i se târa pe jos. Ba nu. Nu era nimic acolo. Doar senzația stupidă de prea-plin, de umflat, de… Încleștă degetele în marginea de porțelan. Se ridică în picioare, apoi se chinui un  timp să deschidă robinetul. Abia își muiase mâinile în apa rece, când junghiurile se întoarseră, storcându-l de puteri. Căzu în genunchi, lovindu-se atât de tare cu barba de chiuvetă, încât văzu stele verzi.

Urlă înăbușit, furios, cu sentimentul că burta îi era gata să se sfâșie, să se rupă în bucăți, pe urmă durerea se retrase un pic și lăsă loc unor contracții prelungi și ceva mai suportabile. „O, Dumnezeule, sunt pe cale să nasc, gândi amuzat și uluit de enormitatea propriei idei. Sunt pe cale să nasc. Ponomariova… Fata aia a pus ceva în mine… și chestia aia vrea acum afară. Numai o femeie însărcinată se poate simți așa.” Gemu, scuturat de un râs nervos care-i făcea corpul să tremure, în ciuda durerii. Râdea tare, tare de tot, însă numai acolo, la el, înăuntru, căci pe gură nu-i ieșea decât un grohăit obscen, presărat cu sughițuri. „O să nasc, ha-ha, ha-ha, ha-ha, ha-ha…” Își privi abdomenul, trecu palmele peste el. Îi răspunse o contracție scurtă, apoi câteva împunsături îi agitară măruntaiele, venind din interiorul său, dar cumva și din afara corpului, la câțiva centimetri depărtare de piele. „Ce prostie… rahat…”

Deși tremura din toate încheieturile și-l luase cu frig, transpirația îi curgea șiroaie pe față.

Reuși, de bine de rău, să se adune pe picioare, apoi, aplecat și cu o mână încleștată pe burtă, încercând să amelioreze intensitatea contracțiilor, merse către dormitor, în căutarea telefonului. După ce-l găsi, rămase cu el în mână, privind nehotărât ecranul. Gândul care-l încercase mai devreme era absolut ridicol, totuși nu se îndoia că ceva se întâmplase acolo, în casa Ponomariova. Nu putea suna direct la urgențe în starea aceea, ar fi avut prea multe explicații de dat, iar în condiția în care se afla nu l-ar fi luat nimeni în serios. Nu, avea nevoie de ajutor și avea nevoie de George. George trebuia să-l ajute, el urma să fie „interpretul” lui, asta dacă reușea să ajungă înainte să… Înainte să ce? Să ce? „Dumnezeii mă-sii.”

Scăpă telefonul, se aplecă să-l ridice și o contracție cumplită îl făcu să cadă în genunchi, cu impresia că intestinele îi luaseră foc. „Oh căcat, oh căcat, oh căcat, oh căcat.” Bâjbâi până găsi telefonul, desluși printre lacrimi numărul prietenului său și trase aer în piept, în timp ce telefonul suna.

Îi răspunse o voce gâjâită, morocănoasă. Probabil George era mahmur și se culcase abia cu o oră-două în urmă.

─ Mdaaa…

─ George…

─ Tavis?

─ Dumnezeule, George…

─ Tavis? Tu ești?

─ George, te rog…

─ Tavis, ce-i cu tine? S-a întâmplat ceva?

De această dată, glasul prietenului său, deși înecat de somn, era mult mai clar și se auzi în telefon un zgomot înfundat, în vreme ce acesta probabil se ridica din pat.

─ Tavis? Tavis, mai ești acolo?

─ Te rog, George…

─ Tavis, ce naiba ai? Vorbește clar. Abia te aud. Drace, e două dimineața. Ești acolo?

─ George, ai putea… ai putea să vii până la mine? Tre… trebuie să vorbim.

─ Acum, în toiul nopții? Serios, Tavis, sunt destul de obosit, omule.

─ E important, George. Altfel nu te-aș ruga. Mi-e… mi-e cam rău și cred că se întâmplă ceva ciudat cu mine. Femeile… femeile acelea din casa Ponomariova. Cred că mi-au făcut ceva. Nu-ți pot explica acum. Trebuie să vii, am nevoie să discutăm față-n față.

─ Vrei să sun la urgențe?

─ Nu, nu face asta. Nu acum… Doar vino. Trebuie să vezi și tu… să-mi spui dacă nu cumva îmi pierd mințile. Mi-e rău… mi-e foarte rău.

─ Futu-i, Tavis, stai calm. Trag o haină pe mine și ajung într-un sfert de oră.

─ Da…

─ Tu stai calm. Ne vedem repede.

Tavis urmări ecranul telefonului devenind negru, apoi îl lăsă să cadă. Îngenunche la marginea patului, cu capul proptit în așternuturi și cu palmele pe burtă.

Contracțiile dispăruseră deocamdată, dar simțea în toți mușchii un tremur anticipativ și un soi de greață îl cuprindea imediat ce făcea și cea mai neînsemnată mișcare. O greață a corpului. În minte îi răsunau iar și iar ultimele cuvinte ale prietenului său, „stai calm, ne vedem repede, stai calm, ne vedem repede, stai calm, ne vedem repede”, astfel că pândea încordat limbile ceasului de pe peretele din partea opusă a patului, cu o speranță ridicolă, de parcă sosirea lui George ar fi trebuit să facă toate lucrurile acelea să înceteze dintr-o dată.

Zece minute nu se întâmplă nimic.

Avu chiar impresia că ațipise.

În spatele pleoapelor îi fulgerară câteva imagini distorsionate, printre care i se păru că recunoaște silueta stranie a casei Ponomariova și chipul cu trăsături netede al Lenei – apoi, durerile reveniră. Îi sfâșiară carnea și îi zdrobiră oasele. Voma îi umplu gura. Se rostogoli pe covor, prea copleșit ca să țipe și încercând, în mod instinctiv, să găsească o poziție care să amelioreze cumva durerile. „La naiba, George, te rog, grăbește-te”, gândi, pe urmă senzația de rupere coborî din abdomen în penis și acolo se încolăci într-un ghem de junghiuri ascuțite, care se învârtea ca o roată de polizor. Pe urmă urcă iarăși în pântece, unde se disipă într-o succesiune de izbituri puternice, în dreapta buricului, de parcă ceva invizibil și foarte furios ar fi încercat să spargă peretele abdomenului ca să se târască afară. I se păru că trece o veșnicie până ce, în sfârșit, auzi bătăi în ușă.

„Trebuia să fi deschis ușa, idiot ce sunt.”

Se chinui să se ridice în picioare.

Silindu-se să nu facă mișcări bruște, reuși să parcurgă cei câțiva metri din cameră în hol, apoi până la ușă. Ajuns acolo, se agăță de clanță și descuie, rămânând atârnat într-o poziție ridicolă, în timp ce George, cu un sacou tras peste un costum de trening și încălțat în pantofi, își făcea loc înăuntru, cu ochii holbați și gura deschisă. Reacționă imediat la vederea prietenului său. Nu-l întrebă nimic, îl ajută doar să se rezeme de perete, apoi împinse ușa și abia după aceea se aplecă deasupra lui.

─ Tavis, drace, ce-ai pățit? Sun la spital.

─ Stai așa, George, stai. Ajută-mă te rog să ajung în pat. Vreau să-ți spun ceva mai întâi, trebuie să-ți spun asta ca să-mi descarc sufletul. E necesar să-ți spun… apoi putem merge și la spital… dar mai întâi trebuie să mă asculți… ahhh…

Se chirci rezemat de perete, cu degetele încleștate pe stomac. George, prea uimit ca să mai spună ceva, îi puse brațul în jurul umerilor și îl ajută să ajungă în dormitor, unde îl întinse pe pat. Apoi rămase cu o mână în aer, privind perplex expresia chinuită a prietenului său, părul transpirat, lipit de frunte, ochii încercănați, urmele roșii de pe gât, de pe piept, de pe abdomen…

─ Tavis, trebuie să-mi spui ce pot face, se agită el. Vrei un pahar cu apă, ceva? Nu poți sta așa, e o nebunie. În cinci minute ajungem la spital. Îți mărturisesc că situația asta mă depășește.

─ Mai întâi, ascultă-mă George, altfel simt că înnebunesc. Femeile… femeile…

─ Femei? Care femei? Cele din casa Ponomariova? Iarăși asta? Ce legătură au ele?

─ Femeile…

─ Mă sperii, Tavis.

─ Mi-au făcut ceva. Nu știu exact ce și nici nu găsesc cuvintele potrivite ca să-ți spun ce simt acum, ca să nu-ți închipui că-s țicnit. Dar trebuie să mă crezi, pentru că sunt convins că e vina lor. Le tot visez… nu poate fi o coincidență. Le visez de când am plecat de acolo… Cred că m-au otrăvit… într-un mod greu de explicat… dar mă simt ca și cum, ca și cum…

─ Vorbești fără sens, Tavis. Ți-e rău, înțeleg. Dar de ce crezi că ar fi vina lor?

─ Au pus ceva în mine, George. Îl prinse de mână și-l ținu strâns, apoi îl privi fix în ochi, încercând să pună greutate în fiecare cuvânt. Durerile astea… Nu mai reuși să continue. O altă contracție, mai puternică decât tot ce încercase până atunci, însoțită de-o procesiune de crampe și împunsături, îl încovoie și-l făcu să-și înghită cuvintele, blocându-i mușchii gâtului, în vreme ce vene groase i se reliefau pe tâmple și pe frunte.

Se agăță disperat de mâna prietenului său și încercă să se ridice, ca și cum ar fi încercat să se smulgă din marea de agonie care amenința să-l înghită, apoi se prăbuși între așternuturi, izbindu-și în mod repetat capul de pernă, cu degetele țepene și gura înghețată într-o grimasă de coșmar.

George căscă larg ochii și se retrase fără voie câțiva pași, către mijlocul camerei.

Trupul lui Tavis continua să se înconvoaie și să tremure în pat. Nu asta însă îl făcuse să se îndepărteze, ci ceea ce i se năzărise că vede pentru o clipă contorsionându-se deasupra abdomenului lui – umbra unei siluete de necrezut, o fantasmă imposibilă.

Descoperi că îi tremurau mâinile. Le strânse în pumni, apoi privi din nou.

Pielea de pe abdomenul lui Tavis era întinsă și lucioasă de transpirație, întinsă până la punctul de rupere avea impresia. Din când în când, era agitată de spasme dizgrațioase ce creau peste ea încrețituri dese, asemănătoare cu cele făcute de-o piatră aruncată într-o baltă. Pe neașteptate, în timp ce privea înlemnit, două gâlme apărură de-o parte și de alta a buricului, două gâlme care crescură și se umflară, se umflară și se tot umflară, până începură să tremure, gata să pocnească – înainte de a porni, pur și simplu, să se deplaseze pe sub piele. Se întâlniră în partea de jos a burții, unde se uniră și se umflară mai mult, conturând pe epidermă mici protuberanțe lucioase și transpirate.

Lui George i se părea că seamănă cu vertebrele minuscule ale unei coloane, însă nu avu prea mult timp la dispoziție ca să-și formeze o imagine completă, pentru că gâlmele fură absorbite în piele la fel de repede cum apăruseră. Abdomenul lui Tavis începu iarăși să se încrețească și să tremure, frământat de spasme ce păreau  a avea drept epicentru zona din jurul buricului.

Lumina spoturilor din tavan pâlpâi de câteva ori, se stinse, se aprinse. În nări îi urcă un miros umed și greu. Imaginea aceea, care-l speriase la început, se detașă din nou deasupra suprafeței zbuciumate a abdomenului – o umbră vagă, chircită, desenată pe fundalul unor vapori tremurători, mai puțin transparenți decât aerul, ce vibrau deasupra umflăturii burții. Un miraj atroce peste care se scurgea, fără să se reflecte, lumina ezitantă a spoturilor.

Icni și se mai retrase doi pași, paralizat de spaimă, încercând să scuture de pe retină imaginea imposibilă. Lumina pâlpâi din nou. Ceva trosni și un val de aer fetid îl lovi în față. Tavis gemu încă o dată, prelung, sinistru, un sunet venit din adâncul corpului, apoi începu să se zvârcolească între cearșafuri, ținându-se de stomac.

─ Geooooorge… urlă el, te roog… mă doarrre…

Nu reușea să se miște. Nu reușea să facă nimic, nu știa cum să-și determine corpul să reacționeze. Picioarele-i erau înșurubate în parchet, reci ca sloiul, brațele căzute pe lângă corp, capul ușor întors într-o parte.

Trecură câteva secunde, un minut, două.

Sângele îi pulsa în tâmple, în buricele degetelor, în obraji. După un timp, reuși să-și dea seama că în cameră coborâse liniștea. Nu o liniște completă. Nu o liniște calmă și nici o liniște care să permită zgomotelor de afară, din stradă, să răzbată prin geamuri, claxoane, strigăte, nu acel fel de liniște obișnuită pentru cei din orașe – ci o liniște complet diferită. O liniște comprimată în acea încăpere. O liniște care-i cuprindea doar pe cei aflați acolo. O liniște care pândea. Îndrăzni să-și miște o mână. Funcționa. Întoarse și capul și privi fără să vadă prea multe către patul în care se zbătuse până atunci Tavis – îi vedea corpul nemișcat, cearșafurile răvășite – și era bine că vedea doar atât.

Lumina mai pâlpâia din când în când și încă simțea mirosul acela greu, la care se adăugase încă un strat, un iz dificil de identificat, ceva ce amintea de mirosul cărnii crude sau de ceva asemănător. Apoi liniștea ieși din ascunzătoare. Se furișă cu pași mărunți, înfundați, pe parchet. Lui George i se păru că aude o respirație ușoară, urmată de două zgomote scurte – ca și cum cineva ar fi plescăit din buze – după care pașii se repetară, un-doi-trei, un-doi-trei, un-doi-trei, însoțiți acum și de-un șuierat vag. Părea că ceva se deplasa prin cameră, dar nu putea fi așa pentru că Tavis continua să zacă în pat, iar el încă nu-și putea face picioarele să se miște. „Oh, drace, sper că nu-i mort”, se gândi, „sper că nu e mort, drace… ce naiba era chestia aia de pe stomacul lui? Părea o… o…” Ascultă iarăși, înfiorat. Nu se mai auzea niciun zgomot.

De data asta reuși să ridice un picior și să-l așeze într-o direcție aproximativă cu cea a patului. Aproape se scăpă pe el de spaimă când simți pe încheietură o strânsoare bruscă, rece și puternică. În fața lui stătea Tavis, palid, cu ochii roșii, umflați, părul lipit de cap, dar treaz. Gura deschisă lăsa să i se vadă vârful limbii, acoperit de flegmă galbenă.

─ Ssst, făcu el, cu o lucire străină în ochi. Ascultă… Auzi?

Strânsoarea deveni mai puternică. George scutură din cap ca să alunge imaginea pe care spaima i-o imprimase pe retină, aceea a patului răvășit în care stătea lungit trupul prietenului său, așa că avu nevoie de alte câteva secunde pentru a conștientiza noua situație și de a-și recăpăta, în sfârșit, controlul. Luminile pâlpâiau în continuare. Mirosul devenise mai pătrunzător. Iar de brațul lui stătea agățat Tavis, încovoiat, slab de parcă dăduse jos cinci kilograme în ultima oră, cu chipul boțit de suferință, dar încă viu. Un val de recunoștință fără nume și fără adresă îi cotropi măruntaiele, în vreme ce picioarele i se muiau.

─ La naiba, Tavis, ce-ai pățit? M-ai speriat de moarte.

─ Sssst, repetă prietenul său. Ascultă. Auzi?

─ Ce să aud?

─ Chiar acum. Ascultă…

George își mută privirea către pat.

─ Nu-mi spune că nu auzi.

─ Ești bolnav, Tavis, zise el. Haide, ține-te de mine. Să căutăm câteva haine. Să te îmbraci, apoi mergem la spital. Trebuie să te vadă un doctor.

─ Acum… Nici acum nu auzi?

George ascultă. Fără voie, își ținu respirația.

După o secundă, se auzi un zgomot stins, lângă pat. Nu era un foșnet, un păcănit, ori un scârțâit, vreun trosnet sau vreo bufnitură. Era ceva ce semăna cumva cu toate aceste lucruri – totuși atât de slab, încât nici nu-ți puteai da seama dacă se auzea cu adevărat ori nu, chiar dacă ascultai cu mare atenție.

─ Tavis, nu înțeleg. Ce vrei să ascult?

─ E acolo, lângă pat. Îl auzi?

De data asta George distinse o bufnitură și-un trosnet, apoi capătul cearșafului se mișcă ușor, foarte ușor, de parcă cineva aflat pe parchet ar fi încercat cu neîndemânare să se descurce dintre faldurile lui. Iar următorul zgomot îi făcu părul măciucă pentru că nu semăna cu nimic din ce-și închipuia că ar fi permis urechii omenești să perceapă – o tuse mică, scârțâită, și un pufnet animalic care se termină cu un geamăt atât de omenesc și nepământesc în același timp, încât ecourile lui îi pătrunseră în suflet și reverberară acolo pentru tot restul vieții sale.

Strânsoarea mâinii lui Tavis deveni ireal de puternică, zdrobitoare. Numai acest lucru reuși să-l dezmeticească și să-l împiedice să nu leșine. Apoi lumina se stinse de tot și rămaseră în cel mai desăvârșit întuneric. Aerul deveni foarte rece, în timp ce parchetul se zgudui încet sub picioarele lor. Când spoturile din tavan se aprinseră din nou, după câteva secunde, auziră din nou geamătul, mai aproape, urmat de zgomotul unor picioare nervoase, lipăind pe porțiunea de parchet dintre șifonier și ușa băii. Lui George i se păru că distinge o urmă încrețită pe perete, ca și cum podeaua ar fi degajat o mare cantitate de căldură în acel loc, însă, imediat umbra se dezintegră între pâlpâirile spoturilor. Întrega cameră se zgudui, făcând mobilele să se clatine. Cearșaful alunecă de pe pat cu un foșnet. Tavis tresări, cu inima în gât.

─ A ieșit, murmură el.

─ Ce? Ce tot spui? Ce s-a întâmplat? întrebă George.

─ Nu l-ai auzit? E undeva pe acolo, îi răspunse, arătând către ușa băii. Nu-l văd, dar știu că e acolo. Respiră… fii atent. Respiră. E chiar acolo.

─ Ești nebun? Cine respiră?

Chiar în acel moment încăperea trepidă atât de tare, încât George simți vibrațiile degajate de pereți până în coloana vertebrală. Își smulse mâna din strânsoarea prietenului său, îl prinse de umeri și-l privi cu ochii holbați.

─ Ești bolnav, Tavis. Trebuie să mergem la spital. Nu știu ce se întâmplă aici și ce înseamnă toate astea, dar tu ai nevoie de ajutor. Plecăm chiar în clipa asta.

Pe parchet se auzi un plescăit ca de palmă lipită peste o bucată umedă de piele. Pe urmă dupăitul pașilor se distinse limpede, în dreptul ușii deschise a băii. Tavis se repezi chiar în acea clipă acolo, cu tot trupul încordat și brațele deschise larg, ca și cum ar fi încercat să împiedice ceva să scape, apoi lumina filă încă o dată și, pentru o secundă îngrozitoare, între umbra proiectată scurt pe perete a lui Tavis și cea aruncată de ușa băii, lui George i se păru că distinge ceva chircit pe podea.

O mogâldeață cenușie, fără trăsături precise, cu mâinile și picioarele strânse ghem, asemenea unei broaște pregătite să sară, de pe spatele căreia stropii de lumină fugeau precum picăturile de apă de pe o frunză. Creatura se mișcă brusc peste pragul băii, atât de repede, încât nici nu avu timp să-și dea seama dacă nu cumva era o iluzie provocată de semi-întuneric și mintea lui surmenată. Tavis se repezi la ușă. O trânti cu un gest disperat, apoi se îndepărtă de ea în patru labe, cu fața udă de sudoare și cu fire de salivă atârnate de buze.

Uitându-se la el – o arătare grotescă, cu trupul costeliv brăzdat de dungi roșii, pantalonii căzuți în vine și privirea lipsită de orice expresie – George trăi un sentiment puternic de irealitate, sentiment care se intensifică atunci când se sprijini de peretele din spate, iar acesta păru să cedeze sub apăsarea umărului, de parcă ar fi fost făcut din jeleu cald. Țipă și se îndepărtă spre mijlocul camerei, împiedicându-se în picioarele lui Tavis.

─ Ai văzut aia? murmură. Ce naiba era? Semăna cu un… cu un copil diform…

─ L-am închis în baie, zise Tavis, în continuare în patru labe pe parchet și scuturând puternic din cap, ca și cum ar fi vrut să se convingă singur de acest lucru. L-am închis. George, trebuie să sunăm undeva. Nu știu. La poliție?

George era pe punctul de a răspunde, când o nouă vibrație degajată de pereții camerei îl făcu să-și înghită cuvintele. Era diferită față de cele de până atunci. Purta o altfel de încărcătură. Uitându-se înapoi la peretele despre care își închipuise că cedează sub apăsarea umărului, distinse un soi de strălucire difuză care se mărea din ce în ce mai mult. Îi amintea de lucirea farurilor unei mașini ce se apropia în mare viteză. Deodată, îl cuprinse presentimentul că va urma o oroare de nedescris. Ca să complice lucrurile, pe ușa băii se auzi un zgomot slab, ca un zgrepțănat – cineva dinăuntru îi încerca timid dimensiunule, ori duritatea.

─ Să ieșim de zici, se aplecă el către Tavis, încercând să-l facă să se ridice în picioare. Chiar acum. La dracu, scoală-te odată. Mișcă-te, în dumnezeii mă-tii!

„De fapt, nu sunt aici”, gândi o secundă mai târziu. „Dorm acasă, în patul meu și am un coșmar. Întotdeauna am vise ciudate dacă amestec berea cu șampania. Dorm în patul meu, visez și, dacă mă străduiesc un pic, mă pot trezi chiar în clipa asta. Și nu-mi pasă ce oră e, o să-l sun pe Tavis să văd dacă totul e în ordine. Iar el o să-mi spună că totul e în ordine, cum să nu fie, eu o să mă liniștesc, o să mai beau un pahar și-o să dorm buștean până mâine dimineață. Chiar în clipa asta.”

Peretele, semitransparent în lumină, se curbă, apoi se acoperi de bășici, precum o bucată de piele atinsă de flacără. George încercă să ignore fenomenul, să și-l scoată din minte, chiar dacă ochii îi înfățișau totul cu o claritate necruțătoare. Încercă să-și concentreze toată energia și atenția în efortul pe care-l făcea să-l ridice pe Tavis. Pielea acestuia era unsuroasă, degetele îi alunecau mereu și de ce naiba se lăsa atât de greu în brațele lui? Putea să-l ajute un pic, să depună un minim efort – drăcia dracului, băuse prea mult în noaptea aceea, pulsul îi alerga înnebunit prin corp, din creștet până-n călcâie, nereușind să decidă probabil din care zonă i-ar fi putut atrage atenția asupra inimii care-i trosnea în piept ca o casă cuprinsă de flăcări, așa că putea să-l ajute puțin, numai puțin, drăcia dracului, nu cerea imposibilul.

Trase de el, icni, apoi rațiunea îl părăsi, iar din el rămaseră doar ochii, ochi ce priviră fix, imbecili, în peretele acoperit de sus până jos cu bășici.

Protuberanțele lucioase începuseră să tremure și să se spargă una câte una. Eliberau un fluid galbui, presărat cu lungi mucozități de culoare verde. Plici-pleosc, plici-pleosc, plici-pleosc – zgomotele grețoase se auzeau tot mai des, iar duhoarea deveni aproape insuportabilă.

Curgând pe perete, dârele galbene se scurseră până pe parchet în zig-zag-uri dezgustătoare, iar urmele rămase, lucind intermitent în lumină, păreau acum să atace varul și zidăria, corodându-le cu un sfârâit aspru, în timp ce fire de fum negru se amestecau în aerul deja irespirabil al încăperii.

Un nou zgrepțănat pe ușa băii îl făcu pe George să se dezmeticească.

Trase de brațul lui Tavis, încercă să-l pună pe picioare. În loc să-l ajute, Tavis se lăsă mai greu pe parchet, apoi se eliberă din strânsoare și se îndepărtă repede, în patru labe, spre capătul îndepărtat al camerei, cu ochii țintă la peretele acoperit de fum.

O altă vibrație păru a modifica dimensiunile încăperii. Fumul fu curățat și împins către tavan de un șuvoi de aer rece, care umflă tot zidul și uni fisurile făcute de dârele puturoase, până ce în perete apăru o crăpătură înaltă de aproape doi metri, scăldată într-un amestec de culori stridente.

Aerul înghețat îl învălui pe George din cap până-n picioare. Îl făcu să realizeze cât de transpirat era – bluza leoarcă, la fel și turul pantalonilor, iar părul îi stătea pe cap umed ca un prosop îmbibat în apă. Totuși nu-i era frig, ori era prea îngrozit ca să mai simtă și altceva. Atenția îi era captată în întregime de ceea ce părea să se contureze în spatele jocului luminilor stridente – o siluetă înaltă, deformată, cu figura pe jumătate transparentă. Părea să înainteze în direcția lor, hrănită de culorile ce-i fulgerau în jur. Devenea tot mai vizibilă și precis conturată. Brusc, camera fu inundată de o lumină albă care nu se amestecă în niciun fel cu izbucnirile multicolore ce brăzdau întreg peretele.

─ Dumnezeule, murmură George.

În centrul crăpăturii apăruse o figură familiară. Era Liudmila Ponomariova.

Călcând apăsat, cu un zâmbet încremenit în colțul gurii, matroana păși peste marginea îngustă a fisurii din zid, clipind des din ochi și uitându-se nerăbdătoare în jur. Aruncă o privire în spate și făcu un semn discret, înainte de a-și roti capul și a continua să cerceteze de sus și până jos cuprinsul camerei. Era înfășurată din gât până-n călcâie cu un soi de robă roșie, pe cap purta un turban de aceeași culoare și arăta mai solidă și mai semeață ca niciodată. George observă că degetele mâinilor îi erau pictate cu roșu pe toată lungimea, iar la gât, atârnată cu un lanț ce ajungea până sub sâni, strălucea o piatră de aceeași culoare, care prindea din când în când sclipirile multicolore de pe perete.

George încercă să facă un pas în spate. Madam Ponomariova îl zări. Zâmbetul i se mări, dezvelind linia albă a dinților.

În urma ei, pășind nesigură, cu părul negru tuns scurt, își făcu apariția o fată subțirică, îmbrăcată într-o robă cu o croială asemănătoare cu cea a matroanei, numai că în întregime neagră, fată în care George o recunoscu repede pe Lena, cea cu care Tavis petrecuse cea mai mare parte a timpului pe durata vizitelor în casa Ponomariova. Era foarte frumoasă, zâmbea și ea, dar privea încruntată în jur, având în ochi o licărire de nerăbdare perplexă. Respira zgomotos pe nas, de parcă s-ar fi hrănit cu mirosul și atmosfera din încăpere.

Cele două femei înaintară către mijlocul camerei, în timp ce, în spatele lor, culorile din interiorul fisurii se risipiră, înlocuite cu o difuză strălucire albastră. Aerul revenea încet la temperatura normală.

─ Jupâne George, exclamă uriașa femeie, pocnindu-și cu zgomot palmele și apropiindu-se de bărbatul încremenit cu o mână ridicată pe jumătate, ca și cum ar fi vrut să susțină o întrebare ce nu-i venea pe buze, ce surpriză să te întâlnesc aici. Și prietenul dumitale, uimitor. Jupâne Tavis, spuse ea, aplecată spre podea ca să-l privească în ochi pe bărbatul ghemuit acolo, se pare că ai ceva calități. Extraordinar. Dacă ai ști de când te caut. Trebuie să recunosc totuși că sunteți ultimele persoane pe care mă așteptam să le revăd. Ohhhh, dar nu vă uitați așa, nu aveți motive de îngrijorare. Vă asigur că totul o să fie bine. Nu-i așa, Lena?

Fata veni și se opri lângă ea, alături de silueta îngenucheată a lui Tavis.

─ Jupâne Tavis, spuse încet femeia. Te simți bine? Te poți ridica? Hai, încearcă să-ți revii. Îndepărtă cu degetele părul de pe fruntea bărbatului, care o privi cu o expresie uluită ce mărturisea clar că se străduia din răsputeri să-și controleze gândurile. Lena îngenunche și ea alături de el, susținându-l cu blândețe de braț.

─ Jupâne Tavis, nu ai niciun motiv de îngrijorare, continuă matroana. Totul o să se aranjeze, o să vezi. De acum e treaba noastră. Lucrurile se vor lămuri în curând. Deocamdată, am nevoie să te concentrezi un pic și să-mi răspunzi la o singură întrebare. Hai, așează-te în fund, uite așa. Hopa. Vezi, și Lena a venit să te vadă, e chiar aici. Uite-l pe Tavis, Lena, e un băiat bun, zâmbește-i, așa. Băiatul nostru. Mângâie iarăși fruntea bărbatului, care gemu scurt, ținându-se de abdomen, apoi se așeză cu stângăcie în capul oaselor, căutând cu o mână marginea patului. Lena a simțit ceva când ai venit la noi, dar mie mi-a venit greu să cred. Înțelegi, tocmai mie. Mă bucur că a avut dreptate, mă bucur din toată inima. Din clipa asta, nu mai trebuie să-ți faci probleme, avem noi grijă de tot. Dar, înainte de toate, spune-mi, te rog. Unde e?

Tavis o privi.

─ Unde e? repetă răbdătoare femeia. Îl simt. Unde s-a dus?

Tavis clipi de câteva ori, se strâmbă de durere, apoi ridică un braț și făcu un gest obosit în direcția băii.

─ Acolo e? În baie? L-ai închis în baie, așa-i? Bine, foarte bine, jupâne Tavis. Știam că o să ne înțelegem.

Lena se ridică și se duse către baie, în vreme ce matroana continua să mângâie capul plecat al bărbatului. Tânăra deschise încet ușa, se strecură înăuntru și imediat după aceea se auziră de acolo câteva foșnete și cuvinte alintătoare, urmate de scâncete și scârțâituri ce semănau cu gemetele unui câine lovit.

Se mai desluși un bufnet, câteva plescăituri, pe urmă Lena păși iarăși în cameră, ținând în brațe ceva înfășurat într-un prosop.

Din locul unde se afla, George nu putea distinge mare lucru. Umflăturile prosopului lăsau să se ghicească o formă ce aducea cu un copil de câteva luni, deși zgomotele ce se auzeau din când în când din ghemotocul colorat, aveau foarte puține în comun cu inflexiunile vocii omenești. Ce naiba se petrecea? Și cum ajunseseră femeile astea aici? Evident nu folosiseră ușa. Și, mai important, ce-i făcuseră lui Tavis? Fisura căscată în perete pulveriza o lumină albăstruie chiar în dreapta lui, trimițând uneori către el fire de aer rece amestecate cu un soi de abur fetid.

Senzația de irealitate nu-l părăsise încă.

Își dădea seama că ăsta era un lucru bun, pentru că îi amorțea spaima și îi permitea să-și lege cât de cât gândurile, deși mai derapau câteodată și îi aduceau în minte amintiri fără nicio noimă și fără legătură cu scena ce i se desfășura în fața ochilor.

Revăzu pentru o clipă chipul tatălui său care murise în urmă cu peste zece ani. Apoi silueta mamei sale făcând baie, în timp ce el o pândea – pentru a câta oară – pe gaura cheii. Fața surorii care decedase într-un accident de mașină – imagini statice, dar dureros de vii, ce se insinuau între frânturile sale de gânduri și le alterau coeziunea.

Chipurile tuturor femeilor cu care se culcase, înșirate într-o spirală imensă, pierdută într-un vid negru, lipsit de orice strălucire.

Ridică o mână și și-o trecu peste față. Era rece ca un sloi. Un firicel de aer, venit de la deschizătura din perete, îl făcu să tremure. Îl privi pe Tavis, cocoșat sub palma matroanei grase, apoi chipul Lenei zâmbind către alcătuirea aceea înfășurată în prosop, orice ar fi fost ea, și tot ce se întâmplase în ultima oră se distilă într-o furie incontrolabilă, care îi invadă veninoasă trupul și membrele, îi topi gândurile și-l făcu să sară brusc în mijlocul camerei. O apucă brutal pe madam Ponomariova de braț.

─ Ascultă, sâsâi printre dinți, abia abținându-se să n-o pocnească, nu știu care e jocul tău și-al curvelor tale, dar aveți niște explicații de dat. Și nu încerca să înșiri obișnuitele voastre rahaturi. Mai întâi, trebuie să-mi spui cum ai ajuns în apartamentul acesta și mai ales ce e aia, zise arătând cu un gest prosopul din brațele Lenei. Apoi ce naiba i-ai făcut lui Tavis. L-ai otrăvit, sau ce? Ai mare grijă ce spui, altfel jur pe toți sfinții că-ți crăp capul, și te asigur că poliția n-o să aibă nimic de comentat. Cine sunteți de fapt? Ce treabă au aici niște putori ca voi? Ce-i toată tâmpenia asta?

Saliva îi țâșnea printre dinți.

Fisura deschisă în perete vibră și trimise în cameră un val de aer înghețat. Femeia masivă se ridică încet, fără a încerca să se elibereze din strânsoare, apoi îl privi pe bărbat o secundă în ochi, înainte de a-și lăsa privirea să alerge undeva peste capul lui, spre tavan. Buzele îi sclipiră, roșii.

─ De tine nu am nevoie, murmură.

Și, odată cu aceste cuvinte, întinse brațul. Nu păru să facă niciun efort deosebit. Dimpotrivă, fu o mișcare firească, destul de lentă. Pumnul strâns intră în întregime în gura lui George, spărgându-i dinții și despicându-i buzele. Femeia își aduse iarăși privirea în ochii holbați acum ai bărbatului, în timp ce fire de sânge îi curgeau pe încheietura mâinii, apoi descleștă brusc pumnul și își împinse degetele în interiorul craniului. Jumătate din fața lui George explodă pur și simplu, cu un lung trosnet grețos, împroșcând prin cameră sânge și fragmente de os, lăsând o gaură însângerată acolo unde fuseseră gura și nasul. Capul i se fisură exact între ochi, pe când femeia își împingea degetele mai sus și le scotea prin găvanele craniului, stâlcindu-i ochii afară din orbite. Pe urmă își retrase mâna încet, la fel de firesc cum o întinsese, lăsă să-i cadă din palmă câteva resturi însângerate, printre care și o bucată de limbă, și se șterse de îmbrăcăminte.

Trupul lui George, cuprins de convulsii, rămase în picioare. Gaura din craniu revărsa șiroaie de sânge amestecate cu bucăți de os, apoi jumătate din creier pică acolo unde altădată fusese maxilarul, părând să antreneze în căderea lui și corpul, care se încovoie puțin, apoi se prăbuși pe parchet într-o baltă de sânge și fâșii de carne.

─ Așa, murmură Liudmila Ponomariova, în vreme ce se răsucea din nou către Tavis. Uite, câtă mizerie. Lena se apropiase, ocolind precaută corpul neînsuflețit ce încă dârdâia pe jos, cu mogâldeața înfășurată în prosop strânsă tare la piept.

─ Doamne, mamă Liudmila, spuse ea încet, uită-te la el. E atât de frumos. Mai mult decât tot ce-am sperat vreodată. Doar uită-te, ce frumusețe.

Madam Liudmila zâmbi, depuse un sărut între faldurile răsucite ale prosopului și primi drept răsplată un gângurit. După care se lăsă în genunchi și prinse între palme capul lui Tavis, sărutându-l lung pe buze. Degetele mâinii drepte, încă umede de sânge, lăsară urme roșii pe obrazul tânărului.

─ Te simți mai bine, jupâne Tavis?, întrebă ea blând. Te poți ridica? E timpul să mergem.

─ Să… să mergem? Unde să mergem? Dumnezeule, George…

─ Mergem acasă. O să-ți placă, să nu te îndoiești. O să-ți placă pentru că acolo e locul tău. Ține-te de mine. Așa…

Tavis nu făcu nicio mișcare de împotrivire când îl apucă de braț. Ce se întâmplase în ultima jumătate de oră, îl proiectase dincolo de capacitatea de a simți normal. Îl secase de voință și de idei. Tot ceea ce mintea lui fusese capabilă să pună în mișcare ca rezultat – firesc – al celor văzute și auzite, intențiile, toate impulsurile, întreaga spaimă, se coagulaseră în creier într-o masă compactă și grea care-i apăsa din interior pereții craniului. Inima îi bătea atât de slab, încât avea impresia că bătăile erau doar ecouri îndepărtate ale unei inimi ce încetase demult să funcționeze, și fiecare dintre aceste ecouri erau semnale detașate de o numărătoare inversă care-l aducea tot mai aproape de inconștiență și moarte.

Poate încă visa. Poate nici nu deschisese ochii din coșmarul care-l chinuise noaptea și în toate nopțile de când părăsise casa Ponomariova. Probabil își imaginase totul și ar fi putut să se trezească până la urmă dacă s-ar fi străduit puțin, să treacă printre fantasmele acelea care-i îngreunau mintea, ori să încerce măcar să le păcălească, să le facă pe voie și atunci… Ce s-ar fi întâmplat atunci?

Mâna Luidmilei Ponomariova stătea grea pe brațul lui. Era atât de fierbinte, încât i se părea că-i dă sângele în clocot acolo unde-l atingea. Și cumva, ceva din toate astea era exact așa cum trebuia să fie, pentru că simțea nelămurit în pântece – singurul loc unde mai putea într-adevăr simți, singurul loc cu care mai putea gândi, oricât de aberant ar fi sunat asta – un sentiment de așteptate împlinită, de echilibru și de putere ignorată, căreia i se recunoștea acum adevărata valoare și întregul sens. Însă se întâmpla așa pentru că totul era doar un vis și anumite lucruri te aștepți să se întâmple în vise, nu?

Își mișcă încet corpul amorțit.

Adună picioarele sub el și, cu o senzație de vomă în piept, ce înlocuise prin căldura ei grețoasă reverberațiile istovite ale inimii, reuși să se ridice ajutat de madam Ponomariova și de privirile Lenei, care se uita la el strângând fericită în brațe ghemul din prosop.

Nu se vedea nimic acolo. Observa clar crețurile făcute de materialul scămoșat. Cutele ce înfășurau ceva invizibil pentru ochii săi, dar care se afla totuși acolo după cum o arătau limpede umflăturile prosopului și spațiul din mijlocul lui, așa cum îl înfășurase Lena.

Întinse o mână, fără să-și dea seama ce dorise să facă, apoi se uită la crăpătura din perete, ale cărei margini își schimbau treptat culoarea – albastrul lăsând locul nuanțelor de verde și de roșu – după care se clătină pe picioare, deși era susținut de brațul ferm al matroanei. Groaza urlă adânc în el, departe-departe, atât de departe că nu putea decât să râdă de eforturile ei disperate de a se băga în seamă. Și chiar râse, cu abdomenul pulsând, râse încet, cu hohotele ieșind însoțite de mici șuierături chinuite, ridicole.

Gaura din perete semăna cu un portal. În casa lui se deschisese un portal care ducea cine știe unde, iar femeile acelea veniseră acolo și-l omorâseră pe George, iar George zăcea uite colo, pe parchet, fără o bună parte din cap și cu creierii împrăștiați pe jos pentru că el născuse o creatură pe care n-o putea vedea și asta din cauză că Freda fusese o curvă ordinară, boarfa-boarfelor, ultimul jeg, iar el fusese nevoit s-o părăsească. Cățeaua dracului, era doar vina ei. Îndurase totul atâta timp ca un prost pentru că o iubea. Se clătină pe picioare, gâfâind după aer. Madam Ponomariova îl susținu cu trupul ei și-l bătu încet pe obraz.

─ Așa, jupâne Tavis, liniștește-te. Știu că e greu de înțeles ce s-a întâmplat. Cel mai grav lucru ar fi să intri în panică. Ai o nouă familie acum și, dacă mă ajuți, o să ajungem repede acasă, iar acolo, după ce te odihnești, totul o să se lămurească. Ai încredere în mine. Nu-ți vrea nimeni răul. Ești în stare să pricepi asta? Dă din cap dacă înțelegi.

Tavis răsuflă încă o dată, din adâncul plămânilor, și își lăsă capul să cadă în piept. Liudmila Ponomariova îl trase de braț. Ocoliră trupul de pe parchet și se îndreptară către fisura din perete, ale cărei culori, tot mai stridente cu fiecare secundă, începuseră să se amestece și să vibreze ușor.

În timp ce mergea, Tavis alunecă, iar când se uită în jos își dădu sema că strivise un ochi de-al lui George. Zăcea pe parchet înconjurat de-un mănunchi de nervi. I se spărsese sub talpă cu un clefăit înainte de a se întinde într-o dâră unsuroasă de-a lungul podelei. La mai puțin de zece centimetri de vârful degetelor de la picioare se afla și o mică baltă de sânge, și prin ea plutea o bucățică ruptă dintr-o buză probabil, încovrigată, strâmbă, ca trupul atins de-un chibrit al unei râme.

„Bietul George, gândi el. Dacă nu m-ar fi convins să o părăsesc pe Freda, ar mai fi trăit și acum. Ce-ai spune dacă te-ai vedea acum, George? Ce-ai spune?”

Împiedicat, se lăsă tras de Liudmila Ponomariova către fisura ce începuse să pulseze și să emane aburi fetizi de căldură.

Într-un mod indistinct simțea că, dacă avea să le urmeze pe cele două femei acolo unde doreau să-l ducă, străbătând drumul deschis de acel portal, viața lui se va schimba pentru totdeauna, complet și iremediabil, iar el nu era deloc pregătit pentru asta. Tocmai de aceea, când se apropie de sclipirile ondulatorii ce se încălecau și se intersectau de-a lungul și de-a latul fisurii, instinctul de conservare îi reacționă pentru ultima dată. Încercă să se smulgă din strânsoarea brațelor femeii și să fugă. Corpul nu reacționă însă așa cum ar fi vrut. Nu făcu altceva decât să se împiedice în propriile picioare, în vreme ce privirea i se pironea fascinată asupra formelor create de culorile ce se învârteau tot mai repede, contopindu-și nuanțele și explodând în mici jerbe sclipitoare înghițite de aburii ce deveneau mai denși pe măsură ce se apropiau.

Apoi, pe când madam Ponomariova îl împingea ușurel înainte, văzu ceva în spatele acelor lumini înșelătoare.

O formă neagră, rapidă, care se agita prinsă între zvârcolirile altor alcătuiri la fel de oribile ca și ea. Profunzimile mascate de dansul culorilor combinate ascundeau creaturi de coșmar, ale căror forme depășeau orice ar fi putut suporta imaginația omenească – mormane de trupuri, cozi și membre împletite în bulgări viermuitori, capete diforme, gheare ce sfâșiau fibrele unei realități ce nu se născuse încă.

Portalul acela era o rană, o rană deschisă în carnea lumii, o abominație, un afront, o ruptură infectată într-n punct în care timpul și spațiul se anulau reciproc pe teritoriul unei realități ce se devora pe ea însăși. Lui Tavis i se păru că vede acolo o creatură încolăcită, asemănătoare cu un vierme gigantic, ale cărui plăgi supurânde, tăiate pe tot corpul, erau tot atâtea guri pline de puroi. Apoi ceva ce semăna cu un om fără cap, alergând înnebunit de colo-colo, cu ochi uriași crescuți din fiecare umăr și cu cozi de pește în loc de mâini. Insecte enorme. Șobolani cusuți laolaltă într-o pătură vie, fremătătoare, ce făcea valuri-valuri printre creaturi cu țepușe pe tot corpul și animale ce se deplasau pe picioare subțiri ca firul de păr.

Încercă iarăși, fără succes, să-și convingă picioarele să-l asculte, dar madam Ponomariova îl strânse încetișor de braț.

─ Să nu-ți fie frică, îi șopti la ureche. Ce ți se pare că vezi acolo, nu ne poate face niciun rău. Nu sunt pentru noi. Eu nu-ți dau drumul.

Aerul deveni brusc lipicios. Tavis îl simți insinuându-se ca un fluid scârbos în nări și-n gură. Culorile se retraseră, lăsând pentru o clipă în urma lor o beznă cumplită, apoi se iviră din nou, una câte una, în timp ce Liudmila Ponomariova îl împingea prin fisura din perete, strecurându-se imediat după el.

Lena îi urmă, cu mogâldeața înfășurată în prosop strânsă puternic la piept. Tavis avu impresia că aude bolboroseli, țipete, foșnete, pe urmă o amorțeală ciudată îi cuprinse trupul. Totuși era cald și confortabil acolo. Se simțea bine. Nu avea motive să se împotrivească. Nu trebuia să încerce să fugă, pentru că ceea ce i se întâmpla era singurul mod în care viața lui putea continua. Nu știa de ce era atât de sigur de acest lucru, dar era. Lăsă aerul lipicios să-l poarte înainte, să-l legene, să-l împingă.

Distingea foarte vag alături de el siluetele gelatinoase ale celor două femei – o umbră masivă și o alta micuță, zveltă, cu capul plecat.

Aerul își schimbă treptat culoarea și substanța, deveni mai dur, mai insistent. Îi cuprinse brațele și picioarele, îl trase de păr, i se încolăci în jurul gâtului și trase, trase de el până își văzu corpul alungindu-se, slab, cu coastele ieșite prin piele și cu o cavitate neagră în loc de pântece. Auzi iarăși foșnete, murmure, glasuri ce se apropiau.

Membrele i se lungiră. Mâinile i se transformară în două fire albe de ață ce se pierdeau între exploziile de culori, iar când își privi picioarele, le văzu îndepărtându-se dintr-o dată, ca trase de propria lor greutate, scurse din trupul său ca două dâre de ceară.

Într-un mod bizar și absolut stupid, își aduse aminte de o poveste citită în copilărie – cum se numea, da, Alice în Țara minunilor, așa se numea, iar acolo, o fetiță, după ce mâncase o prăjiturică fermecată, își văzuse tot așa, ca și el, picioarele lungindu-se, tot lungindu-se, încât se gândise că probabil urma să le trimită cadouri cu comisionarul. Era o poveste foarte nostimă, acum dacă se gândea bine, foarte nostimă și îi plăcuse mult de tot. „Probabil va trebui să fac și eu la fel”, se gândi amuzat, „dar mai întâi trebuie să aflu unde s-au dus. La revedere, frumoasele mele picioare, sper că ați ajuns într-un loc mai bun. La revedere, picior drept, la revedere, picior stâng. La revedere genunchilor, să aveți grijă pe unde umblați tălpilor. Să salutați picioarele Alicei, dacă le găsiți. Și nu uitați să veniți în vizită din când în când”.

Aerul se încolăcise în jurul lui, se întărea. Își simțea tâmplele strivite sub apăsarea necruțătoare. Încercă să respire, apoi să se miște, scoase un geamăt, scrâșni din dinți, închise pleoapele și se cufundă în întuneric.

 

*

 

Îl trezi un glas cunoscut.

De fapt, mai puțin glasul, cât cuvintele îngânate de acel glas.

Cuvintele unui cântec pe care mama sa obișnuia uneori să i-l murmure în copilărie la ureche, înainte de a adormi. Vocea era destul de blândă și de melodioasă, însă cuvintele erau pronunțate cu un puternic accent străin, care insista pe fiecare silabă. Cântecelul împrumuta astfel modulații bizare, sinistre, ce nu se potriveau deloc cu sensul cuvintelor pronunțate.

Tavis se foi cu ochii închiși, trase prudent aer în piept. În nări îi urcă un miros slab de ceară și de mentă.

Prima amintire care-l încercă, fu cea a durerii.

Amintirea veni înainte de a realiza cine este, cum îl cheamă și de ce stătea întins acolo. Veni brusc, forțându-l să deschidă ochii de spaimă, invadându-i cu prezența ei toți mușchii. Se pipăi repede, frenetic, pe piept și pe abdomen, apoi ochii, intrați dintr-o dată într-un prezent despre care nu cunoșteau nimic, înregistrară imagimea corpului său ridicat în fund și cea a picioarelor învelite pe jumătate de o pătură roșie, mițoasă. De la ea venea mirosul de ceară. Cel de mentă venea de undeva din dreapta.

Mintea încercă să-i aducă înainte un număr de amintiri, dar reuși să le blocheze, să le respingă. Deocamdată nu voia să știe de ele. Singurul lucru care-l preocupa era să afle dacă mai exista vreo urmă rămasă din durerea aceea. Continuă să se pipăie. Nu-l durea nimic. În urechi îi persista un bâzâit ușor, i se zbătea o pleoapă și-l usturau un pic ochii, dar în rest, nu-l deranja nimic.

Își trecu iarăși palmele peste abdomen și peste piept, observând cu această ocazie că era gol până la brâu, iar de sub pătură se vedea marginea roșie a unor pantaloni de pijama, apoi roti capul spre dreapta. Madam Ponomariova stătea tolănită pe-un fotoliu mare, comod, cu mâinile încrucișate în poală. Îl privea surâzând, cu buzele sclipind umede. Probabil ea cântase până atunci. Madam Ponomariova? Ce căuta ea aici? Un fior puternic îi zgudui corpul. Se săltă în capul oaselor, complet treaz, cu o mână ridicată ezitant în aer, ca pentru a încerca un gest de apărare.

─ Ușurel, jupâne Tavis, spuse femeia, încearcă să nu te miști prea brusc. Ai trecut prin multe și ai nevoie de odihnă.

Reuși să deschidă gura.

─ Cum am ajuns aici?

─ Dacă promiți să te liniștești, îți garantez că totul va deveni clar foarte repede. Stai calm și nu face mișcări riscante. Ești încă destul de slăbit și ai nevoie de timp ca să-ți recapeți puterile.

─ Să-mi recapăt puterile?

Amintirea durerii îl făcu iarăși să se crispeze și să-și poarte febril mâinile pe stomac, pe urmă în fața ochilor îi apăru chipul lui George și ceea ce se întâmplase în apartament. Își impuse să rămână calm, totuși imaginile derulate fără voia sa în minte, îi făcură dinții să clănțăne. Brațele îi erau amorțite, așa că le întinse panicat, apoi încleștă și descleștă degetele ca să le silească să se trezească.

Se aflau într-o cameră îngustă, dar foarte înaltă, mobilată simplu și văruită în galben-pal. Patul în care stătuse întins ocupa o mare parte din lățimea încăperii, iar alături de el, lipit cu spătarul de perete, se afla fotoliul în care ședea Liudmila Ponomariova, îmbrăcată într-un capot de mătase bleumarin, cu părul strâns într-o coadă subțire, aruncată pe-un umăr, fapt ce-i făcea chipul rotund să pară uriaș și disproporționat față de restul corpului. Lumina venea de la un candelabru micuț, fixat în tavanul aflat la o înălțime aproape neverosimilă. Strălucirile lui difuze scoteau la iveală, dincolo de marginea patului, un dulăpior deasupra căruia se găsea, rezemat de perete, un tablou, lângă el o măsuță pe care zăceau aruncate niște haine, și mai încolo, conturul unei uși late.

Banalitatea decorului îl calmă. Își lăsă trupul să se relaxeze, în timp ce ochii îi alergau în sus și-n jos, de la fața matroanei, la mâinile așezate în poală și apoi la pieptul ce i se ridica și cobora încet.

─ Unde suntem? murmură aproape neauzit.

─ Acasă, jupâne Tavis.

─ Nu am mai fost niciodată aici.

─ Și totuși aici e locul tău și o să-ți dai seama de asta destul de curând.

I se părea oare, ori accentul ei era mai pronunțat decât prima oară când o întâlnise? Probabil era doar o impresie, încă se simțea foarte obosit, ochii îl usturau tot mai tare, iar bâzâitul din urechi se intensifica uneori până simțea că-l ia amețeala.

─ George…, reluă el. George e bine? Am avut un vis, un vis îngrozitor. Iar el a…

─ Nu e bine să te gândești la asta acum, jupâne Tavis, spuse femeia. Nu ai nicio vină pentru ce s-a întâmplat.

─ Vrei să spui că tot ce-mi amintesc e adevărat? Nu a fost vis?

Femeia nu reacționă. Își mută doar puțin mâinile în poală. Apoi îi spuse:

─ Ne bucurăm foarte mult că te-am găsit, jupâne Tavis. Te căutăm de foarte mult timp. De fapt, unele dintre noi nu mai erau sigure că vom avea șansa de a te întâlni vreodată.

─ Pe mine? Ce vrei să spui? Cum adică m-ați căutat?

─ Ei, nu atât pe tine, jupâne Tavis, ci mai ales ceea ce reprezinți, ceea ce poți face și mai ales ceea ce-i închis aici, în tine. Și, după aceste cuvinte, se aplecă și încercă să-l atingă, însă Tavis se retrase brusc, cu o mișcare repezită, lipindu-se de perete. Iar peretele era rece ca un aisberg. Femeia rămase cu mâna în aer. Nu făcu nicio mișcare ca să se retragă. Continuă să stea așa, aplecată, cu un zâmbet indistinct pe buze, ca și cum s-ar fi așteptat la o asemenea reacție și numai dorise să verifice dacă avusese dreptate sau nu. De dincolo de ușă se auzi un sunet îndepărtat, un fel de bubuit, care se repetă de două-trei ori, apoi se făcu din nou liniște.

Tavis își impuse din nou să-și păstreze calmul. Dacă voia să scape de acolo, trebuia să fie atent și să încerce să pară că acceptă situația. Probabil căzuse în mâinile unor nebune periculoase – ori  mai rău.

Se desprinse de perete, își coborî picioarele peste marginea patului. Podeaua era ciudat de caldă sub tălpile lui goale și avea senzația că vibrează ușor. Liudmila Ponomariova rămăsese în continuare aplecată, uitându-se la el, iar când deschise gura, răsuflarea îi mirosea a pământ și a mentă călcată-n picioare.

─ Bine, zise el în cele din urmă. În regulă. Să zicem că tot ce s-a întâmplat la mine în apartament e real. De ce m-ați adus aici? Ce vreți, de fapt, de la mine?

─ Jupâne Tavis, situația e foarte complicată, dar și simplă în același timp. Nu o să pierd vremea explicându-ți lucruri pe care nu e nevoie să le cunoști pentru că sunt, în mare parte, inexprimabile, și nu ar ajuta la nimic. O să-ți spun însă tot ce trebuie să știi și poate cu timpul, după ce ne vei sluji o vreme, o să-ți dai seama singur de anumite lucruri. Asta dacă vrei într-adevăr să le cunoști.

─ Să vă slujesc?

─ Da. Despre asta e vorba, de fapt.

─ Are cumva legătură cu… chestia aia care s-a târât din mine? Ce mi-ați făcut?

─ Noi nu ți-am făcut nimic, spuse Liudmila Ponomariova. Ți-am permis doar să ne găsești. Vorbesc în general, pentru că nu știam cine ești, ori ce poți face când ai venit aici.

─ Dar de ce nu am văzut nimic? Știu sigur că am reușit s-o închid în baie, totuși de văzut… nici acum nu înțeleg ce era. A fost o iluzie?

─ Nu este vorba de niciun fel de iluzie, jupâne Tavis, spuse matroana. Totul e cât se poate de real.

─ Prostii.

─ Dacă mă lași o clipă să vorbesc, poate o să obții niște răspunsuri.

Tavis tăcu.

Femeia se îndreptă, în sfârșit. Își retrase mâna, lăsând-o moale în poală, apoi se cufundă în fotoliul confortabil. Surâsul ușor disprețuitor de pe buze persista, însă bărbatul depistă în glasul ei o anumită căldură și chiar un soi de respect. Își lipi cu putere tălpile de podea, ca și cum acest gest ar fi avut forța de a-l purta departe de acolo, dincolo de acea cameră și de tot acel coșmar. Uriașa femeie se scufundă și mai tare în fotoliu, până ce scârțâi sub greutatea ei.

─ Bărbații alcătuiesc o parte degenerată a speciei, jupâne Tavis, spuse ea încet. Sunteți isteți, plini de creativitate și aveți o neegalată forță a imaginației, dar sunteți prizonierii inteligenței, iar asta v-a făcut brutali, nepăsători și inconștienți. Niște circari ai inteligenței, care au pierdut contactul cu acea parte a făpturii lor ce îi făcea capabili să-și impună spiritul și să-și comprime instinctele în slujba lui. Ați fost conducători, proteguitori, cuceritori, luminați, însă miile de ani de evoluție v-au făcut mici și stupizi, și asta pentru că ați înțeles evoluția ca pe-o adaptare, nu ca pe o fortificare a spiritului. Femeile, mă rog, o oarecare parte dintre ele, au încetat să vă urmeze de foartă multă vreme, chiar dacă majoritatea nu știu acest lucru. Însă unele știu. Și nu au încetat niciodată să caute. Vezi tu, jupâne Tavis, bărbații de astăzi nu mai cunosc nimic. Chiar nimic. Imbecilizați de așa-zisele minuni ale lumii moderne, nu mai realizează cine sunt, încotro se îndreaptă și ce scop au toate acțiunile lor. Și, cu toate astea, unii dintre ei poartă încă, îngropat adânc în eul lor strămoșesc, antic, sămânța bărbatului originar. Tu nu ai văzut ce a ieșit din tine pentru că ești urmașul unei specii care a căzut prea mult pentru a înțelege puritatea și forța noii ființe care s-a născut din tine. Femeile n-au încetat niciodată să tânjească după el – după adevărații bărbați de care au atâta nevoie. Pentru că doar împreună pot merge mai departe, doar împreună pot croi lumea așa cum ar trebui ea să fie. Iată de ce, unele dintre ele au învățat ce trebuie să facă pentru a-l căuta, pentru a-l căuta fără încetare, și în acest scop au fost nevoite să-și dezvolte anumite abilități. Femeile sunt o specie incoruptibilă, dar au nevoie de sprijin și pot crea viață nu numai în pântecul lor.

─ Sunteți vrăjitoare, izbucni Tavis.

Femeia rămase liniștită.

─ Am învățat să fim, jupâne Tavis. Ne vrem bărbații înapoi și asta înainte ca nesfârșita voastră prostie să ne anuleze și nouă orice șansă de evoluție. Tu ai ceva ce comunitatea noastră caută de sute de ani și de aceea vei rămâne aici, alături de noi, și ne vei da înapoi bărbații. Unul câte unul, câte unul pentru fiecare. Și pământul va fi din nou sănătos și puternic, va fi grădina edenului care trebuia să fie, înainte ca voi s-o luați razna.

─ Iisuse, ești nebună.

─ O să ne slujești, jupâne Tavis. O să ai grijă să primim ceea ce vrem.

─ N-am auzit asemenea bazaconii în viața mea.

─ Totuși îți dai seama că tot ce ți-am spus e adevărat, nu-i așa? Simți acolo, înăuntru, pentru că ce ai în tine e mai puternic și mai pur decât tot ce-ai putea tu să reprezinți vreodată. E mai puternic și vrea afară, iar tu o să-l lași să iasă.

─ Ascultă…

─ Sunt convinsă că întotdeauna ai trăit cu senzația că îți lipsește ceva. În tine a existat mereu un gol, o piesă lipsă pe care nu ai fost capabil să o găsești nici înconjurat de prieteni, nici călătorind, nici bucurându-te, pur și simplu, de locul tău în lume. Acel ingredient esențial care ar fi putut să te facă să simți că ai un scop. Dar ceva nu s-a potrivit. Am dreptate?

─ Nu ești în toate mințile. Îți cer să mă lași să plec imediat. L-ai omorât pe George!

─ O să ne slujești, jupâne Tavis. Avem nevoie de bărbații noștri. Nu mai putem trăi fără ei. Prea mult timp a trecut.

Tavis sări în picioare. Privirea i se tulburase. Îl luase amețeala, îi tremurau mâinile.

Se uită la femeia cufundată în fotoliu, cu zâmbetul acela incert pe chip, apoi la mâinile ei cu degetele încrucișate în poală. Prin abdomen îi trecu un junghi puternic.

─ Și dacă refuz? murmură, aproape neauzit.

Liudmila Ponomariova se ridică încet și-și apropie fața la câțiva centimetri de a lui. Părea mai masivă și mai impunătoare decât fusese vreodată, era cât un munte, un munte care respira cu gura deschisă, iar răsuflarea ei duhnea acum  a pământ răscolit și a iarbă strivită. Pe frunte i se adunaseră câteva broboane de sudoare ce sclipeau sub lucirile slabe proiectate de candelabrul din tavan, iar buza de sus îi tremura imperceptibil.

Întinse mâna, apucă penisul lui Tavis prin pantalonii largi de pijama, apoi îl smuci de câteva ori de sus în jos, cu atâta putere, încât bărbatului aproape îi dădură lacrimile. În pofida durerii, simți că sexul i se întărește, iar Liudmila Ponomariova continuă să-și miște mâna în lungul lui, cu forță, până scăpă un geamăt.

─ Oh, dar ai s-o faci, jupâne Tavis, spuse ea în timp ce broboanele de sudoare se spărgeau pe frunte și se uneau într-un firișor translucid care-i alunecă în sprânceană. Trebuie s-o faci, pentru noi, cele de acum, și în onoarea celor care au dispărut și au suferit din cauza voastră. O să ne slujești și astfel, într-o bună zi, poate vei ajunge să înțelegi acele lucruri care să-ți ofere împăcarea de care pari să ai nevoie.

Îi dădu drumul, apoi se îndreptă către măsuța de lângă pat, unde stăteau grămadă câteva piese de îmbrăcăminte.

─ Pune asta pe tine, îi spuse ea, întinzându-i un halat. Pe coridoare e destul de rece. Fetele vor să te vadă. Așteaptă de multă vreme.

Tavis încercă să se gândească la ce avea de făcut, dar nu reuși să reacționeze. Mintea i se refăcea după lovitura primită. Gândurile se crispau leneșe, de parcă fiecare primise o doză puternică de tranchilizant. Nu le recunoștea, nu reușea să le lege unul de altul, iar când din întâmplare izbutea, se alegea cu o monstruozitate fără cap și coadă, fără nicio legătură cu ceea ce se petrecuse, un avorton de gând ce ar fi putut foarte bine să aparțină altcuiva, aflat într-o altfel de situație, oriunde și oricum.

Oriunde și oricum…

Apucă, ca prin vis, halatul din mâna Liudmilei Ponomariova. Îl trase pe umeri, îi strânse cordonul și se zgribuli, în timp ce femeia îl lua de braț și îl silea să pășească în direcția ușii. Materialul halatului era moale, răcoros, se plia pe fiecare formă a corpului, ca și cum ar fi fost însuflețit, și avea un miros extrem de ciudat pe care îi era peste putință să-l identifice.

Lipsit de vlagă, o urmă pe uriașa femeie de-a lungul unui coridor slab luminat, a cărui dușumea scârțâia la fiecare pas. Coborâră o scară, o luară la dreapta, pe un alt coridor scurt, traversară o cameră goală, apoi trecură pe un alt culoar, în capătul căruia se aflau două uși, una lângă alta. Femeia o deschise pe cea din dreapta. Tavis intră zgribulit pentru că, pe dușumelele reci ale coridoarelor, tălpile îi înghețaseră.

La început, camera i se păru imensă. Imediat ce ochii i se obișnuiră cu lumina puternică dinăuntru, își dădu seama că intensitatea ei îl făcuse să se înșele asupra dimensiunilor sale reale. Era într-adevăr mare, dar nu așa cum avusese mai întâi impresia. Era rotundă, cu tavanul susținut din loc în loc de coloane extrem de subțiri, de-a lungul cărora mișunau mici pete de lumină care se uneau uneori în fascicule orbitoare, ce străbăteau spațiul încăperii ca niște raze aruncate de-un proiector.

Nu se vedeau mobile, paturi, dulapuri, mese, ori alte lucruri de acest fel. Doar către capătul îndepărtat o mare grămadă de perne de toate culorile, țesute cu diverse modele folclorice, iar pe jos o sumedenie de platouri și farfurii cu tot felul de mâncăruri și de fructe. Totul arăta ca o imagine ruptă din „O mie și una de nopți”. Înăuntru mirosea exact cum mirosea răsuflarea Liudmilei Ponomariova, a mentă și a iarbă strivită – mirosuri slabe, dedesubtul cărora se târa greoi, încolăcindu-se, izul de pământ răscolit și umed. Tavis rămase nemișcat câteva secunde.

În picioare, adunate una lângă alta în mijlocul camerei, se aflau mai multe femei îmbrăcate în cămășuțe albe.

Pe unele dintre ele nu le mai văzuse, dar pe altele le știa, erau fetele pe care le întâlnise în prima zi petrecută în casa Ponomariova – Anuka, Natalia, Iolanda, Ruslana, Sonia, Vera, Simina, Ada, micuța cântăreață, și mai încolo, cu brațele strânse pe piept, cu părul sclipitor și zâmbindu-i cald, Lena.

Se clătină și privirea i se tulbură. Pereții camerei nu păreau în întregime solizi. Oscilau, își schimbau forma și înălțimea, se roteau iluminați dintr-o sursă necunoscută, iar petele de lumină de pe coloane se desprindeau uneori adunate în buchete scânteietoare ce pluteau prin spațiul încăperii, explodând apoi în aerul greu, accentuând iluzia. Pe când înainta, împins de la spate de Liudmila Ponomariova, încercă, în mod reflex, să prindă în palmă una dintre acele scântei însuflețite. Chiar i se păru că reușise, numai că atunci când deschise palma, descoperi că nu avea nimic acolo.

Mintea îi era în continuare amorțită. Totuși, cu fiecare pas făcut își recăpăta surprinzător puterile și încrederea. Odată cu ele, o forță nouă, neobișnuită și înspăimântătoare prin firescul ei, îi invada organismul și îi îndrepta gândurile pe făgașuri despre care simțea că existaseră întotdeauna, ascunse, în memoria sa.

De cum îl văzuseră intrând, femeile îl înconjuraseră dintr-o dată, fluturând mânecuțele cămășilor albe, copleșindu-l cu o ploaie de sărutări, de suspine și șoapte, în timp ce-l trăgeau către grămada de perne. Îl așteptaseră. Pe el îl așteptaseră. Pe el și pe nimeni altul. Aveau nevoie de el, erau fericite din cauza prezenței sale. Uluitor. Simți mâini care-i cuprindeau gâtul, pieptul, scrotul, strângându-i fesele. Se predă în voia acelor brațe care-l amețeau cu mișcările lor, apoi închise ochii, lăsându-se purtat oriunde ar fi vrut să-l îndrepte în iureșul lor nerăbdător.

Întrega lui viață fusese doar un moment pregătitor pentru împlinirea acestei clipe. Un spațiu de antrenament, un punct de sprijin pregătit pentru a-i înlesni trecerea în acestă nouă etapă plină de teroare și împlinire cosmică. Percepu sub omoplați catifeaua parfumată a pernelor. Halatul și pantalonii de pijama zburară de pe el, buze se presau peste ale sale, mâini îi explorau carnea coapselor, se dizolva în căldura precipitată a zecilor de răsuflări. Mirosul corpurilor era atât de compact, încât i se părea că se sufocă dacă nu respiră cu gura deschisă.

Gândurile, tot leneșe, dar foarte clare acum, îi înfloreau în direcții surprinzătoare. Ieșeau din minte, se materializau dincolo de ea, prinse în dansul petelor de lumină, reintrându-i în conștiință îmbogățite de înțelesuri noi, dezgolite până la miez, doar pentru a țâșni din nou și a se integra în decorul schimbător al încăperii, lacome de noi înțelesuri și de noi spații pe care să se desfășoare. Un lucru era limpede. Liudmila Ponomariova avusese dreptate. Aici era locul  lui… Orice îi fusese destinat să devină, aici era piesa lipsă pe care o căutase fără voie toată viața și care se dovedea în acea clipă singura esențială. Aparținea acestui loc, și chiar dacă rațiunea încă dădea semne de împotrivire, toate celulele corpului său își strigau necesitatea de a fi acolo. Era sau nu adevărat, trebuia să creadă asta.

Buze  calde îi înfiorară carnea coapselor.

Sub mâinile lui se agitau capete blonde, brunete, spinări goale, pulpe cu carnea tare. Ce gândise și simțise până atunci, întrega sa viață și toate amintirile, regretele și visele pierdute, experiențele, suferințele încercate, se adunau laolaltă sub frunte, într-un bulgăre tern, static, de unde fu măturat de noile lui gânduri și dezintegrat în horele halucinante ale luminilor ce izvorau dinapoia pereților ce-și schimbau permanent forma și înălțimea. Da, avea să rămână acolo. Avea să rămână acolo pentru totdeauna și să slujească. Să slujească fără să se plângă, fără să crâcnească, cât îl țineau puterile.

Cel căruia îi dăduse viață în apartamentul lui, în noaptea aceea, era abia primul. Trebuia să aducă pe lume mulți, mult mai mulți pentru a îndrepta eroarea făcută în atâția ani de evoluție. El reprezenta noua oportunitate oferită speciei, era tatăl tuturor. Urma să le ofere acestor femei bărbații după care tânjeau de atâta vreme – unul câte unul, câte unul pentru fiecare – iar între timp, ei bine, între timp…

Rămânea, desigur, problema durerilor, dar probabil că, de-a lungul anilor, odată ce i-ar fi absorbit sensul și adevăratele semnificații, avea să fie capabil să dezvolte un sistem care să o contracareze, ori măcar să o facă suportabilă.

Privi chipurile fetelor, în a căror ochi își vedea vag propria reflexie. Se înfioră sub atingeri, apoi strânse pleoapele. Și după ce urma să nască destui și după ce totul se va termina, ce se va întâmpla cu el? Nu știa și nu-i păsa. Mirosul trupurilor îl îmbăta. Se lăsă atins, mângâiat, răsfățat, un fruct cu gust aromat îi despărți buzele. Degetele-i atinseră sfârcul erect al unui sân și atunci deschise ochii și zâmbi, în timp ce fetele, strânse toate în jurul lui, se înclinau și murmurau în cor numele tatălui.