Toată lumea ne numea cronovidanjori și poate pe bună dreptate. Prima mea călătorie temporală, după ce am absolvit Institutul de Cercetări Temporale, a fost ca să aduc câteva kilograme din excrementele unui anchilozaur, un tip rar de dinozaur ale cărei fosile fuseseră descoperite recent în Canada.

Am crezut că asta este un fel de inițiere, mai ales după ce am aflat că prima misiune temporală a lui Tom, un prieten care absolvise cu un an înaintea mea institutul, a fost tot să aducă excremente de dinozaur.

— Tu măcar aduci excremente de dinozaur erbivor, mi-a spus el când a auzit ce am de făcut. Dar eu am avut de adus dejecțiile unei bestii carnivore.

—  Păi și care este diferența? am întrebat eu neștiutor.

— De miros, tipule, de miros. Tu ai să poți aduce ce ai de adus fără mască de gaze, dar eu am crezut că mă intoxic cu toate filtrele măștii.

Abia când am ajuns în apropierea unui anchilozaur mi-am dat seama de diferență pentru că, până să ajung la el, a trebuit să trec pe lângă un morman de rahat de dinozaur carnivor și am crezut pur și simplu că îmi mută nasul din loc.

Adevărul este că, până să ajung la anchilozaurii de acum 110 milioane de ani, am avut de trecut prin destul de multe proceduri obligatorii.

Mai întâi, instruirea obligatorie de protecție a muncii. Oricât am sperat noi că ceea ce vom face după ce vom absolvi Institutul va fi considerat drept o artă, se pare că nu era nimic altceva decât o muncă ceva mai specială, care necesita cu atât mai multă atenție din partea noastră.

Un instructor dintre cei mulți care se perindaseră prin fața celor șapte absolvenți care ne-am calificat pentru călătorii temporale ne-a explicat pe îndelete cum să procedăm.

— Îmbrăcați acum kiturile de călătorie în timp și nu vă fie frică să le manevrați cum doriți spre a vă obișnui cu ele, pentru că au generatoarele temporale scoase.

După ce am îmbrăcat kiturile, de fapt un fel de vestă care se încheia în față cu cinci catarame solide, ne-a arătat un mâner terminat cu buton roșu aflat în prelungirea unui fir.

— Acest buton roșu este salvarea voastră din cele mai multe încurcături în care ați putea intra. Kitul de călătorie este funcțional numai atâta vreme cât acest buton este apăsat. Dacă, din cauza unor împrejurări exterioare, leșinați sau vi se întâmplă altceva se presupune că veți elibera instinctiv acest buton și atunci kitul o să vă readucă intacți în camera de lansare.

Am apăsat și re-apăsat butonul cu pricina, apoi am fost duși în camera de lansare și, după ce au fost atașate generatoarele temporale, am început să efectuăm, însoțiți de instructor, mici salturi de câteva sute de ani la început, apoi mii de ani, până când am ajuns la milioane și am fost lăsați apoi pe cont propriu.

După cum am mai spus, prima mea misiunea a fost să merg în trecut mai bine de 110 milioane de ani, oxigen era din belșug în atmosferă, așa că nu trebuia să port mască așa cum ar fi trebuit dacă aș fi pătruns mai adânc în istoria străveche a Pământului.

După salt, m-am trezit într-o poiană minunată înconjurată de copaci necunoscuți și smălțuită toată cu flori multicolore. Din câte mi se explicase, era perioada de vârf a angiospermelor care dominau flora, așa că m-am pitit lângă niște tufișuri mai mari și am început să observ ce se întâmplă în jur.  După cum am spus, prima mea misiune a început cu stângul pentru că s-a dovedit că tufișurile în cate m-am pitit fuseseră folosite de un dinozaur carnivor drept toaletă publică astfel că, în curând, au început să-mi lăcrimeze ochii de mirosul înțepător și a trebuit să îmi caut alt adăpost.

Din câte știam, kitul meu de călătorii temporale fusese modificat ca să pot petrece mai mult timp în trecut, până când aveam să identific un anchilozaur. Cum trecuse deja mai bine de o oră fără să apară vreunul, iar degetul îmi amorțise pe buton am trecut la planul B. Am lansat o dronă care să supravegheze poiana în lipsa mea, iar eu am eliberat butonul roșu și m-am întors în camera de lansare.

Nu mă întrebați de ce anume nu se puteau recepționa imaginile de acum 110 milioane de ani. Nu se puteau și gata. Toate kiturile de călătorii temporale aveau câte o cameră video, dar nu puteau transmite imagini decât cu cel mult un milion de ani în trecut. Dacă se cobora mai mult în timp, imaginea transmisă se încețoșa și, în cele din urmă, ecranul devenea negru. Din când în când trebuia să mă întorc personal să recuperez memoria din camera video a dronei, să pun alta în locul ei, iar eu să o aduc în laborator ca să fie studiată de tehnicieni. La un moment dat, așa echipat cu kitul cum eram, m-am întins pe un pat să mă odihnesc până derulau ei imaginile, dar nici nu am apucat să ațipesc bine, că am fost trezit imediat.

— Hai! a spus unul din tehnicieni. Hai, că ți-a apărut balaurul!

Am privit pe ecran unde un anchilozaur de vreo șase metri lungime tocmai s-a gândit că ar fi cazul să se ușureze.

În timp ce tehnicienii îmi reglau kitul să ajung chiar la timpul potrivit, conducătorul saltului mi-a arătat locul de pe ecran unde fusese dinozaurul și mi-a îndesat un săculeț de plastic în mână:

— Vezi că în sac ai să găsești și o lopățică, te rugăm să o folosești și să nu atingi, dacă poți, rahatul animalului cu mâna. Nu credem că este toxic, în schimb ai putea tu să îl contaminezi.

Am ținut pentru mine gândurile care mi-au trecut prin cap la ideea că aș putea să contaminez rahatul unui dinozaur și am intrat în camera de lansare.

De data asta am fost lansat cu succes chiar când animalul își termina treaba și, deși era de câteva ori mai mare decât mine, când m-a văzut a luat-o la goană scoțând niște țipete caraghioase. Nu am stat pe gânduri și, înjurând uşor în barbă, am început să îi adun rahatul. Nu se gândise nimeni cât de greu era să manevrezi și o lopățică și un sac în același timp, cu o singură mână, așa m-am chinuit o grămadă până să îmi fac norma și să umplu săculețul. Mâna stângă îmi folosea doar să țin butonul roșu apăsat

Abia când m-am întors și am predat săculețul mirosind moderat a balegă obișnuită – un adevărat parfum față de ce ieșise din dinozaurul carnivor – unul dintre tehnicieni mi-a arătat că săculețul avea mai multe cleme care mi-ar fi permis să îl prind în poziție deschisă pe picior, pentru a manevra mai ușor lopățica.

Am înjurat în gând și mi-am propus ca, pe viitor, să fiu mult mai atent cu amănuntele practice ale călătoriilor mele pentru că acele numai câteva cuvinte spuse de tehnician înainte de plecare m-ar fi scutit de multe eforturi chinuitoare.

După această primă călătorie am intrat într-un fel de rutină și, la un moment dat, am ajuns să fac și câte trei călătorii pe zi. În fiecare dimineață mă prezentam la dispecerat de unde îmi ridicam programările zilei apoi, cu ele în mână,mergeam la sala de lansare prevăzută și plecam să reparăm Timpul. Așa cum spunea și Tom în ultimul timp noi, călătorii în timp, am devenit ba vidanjori, ba instalatori care reparau robinetele și garniturile timpului, dar nu pricepeam o iotă din ceea ce făceam.

Tom, care era cu un an mai mare ca mine și tot cu un an mai vechi în institut, îmi explicase într-o zi bănuiala lui. Totul a început atunci când s-a descoperit călătoria în timp. În debut s-au putut face doar simple transferuri temporale, fără absolut nicio intervenție asupra timpului.

— Poate că ar fi fost mai bine să rămână așa, a spus Tom, iar la insistențele mele a continuat.

— Îți spun, dar nu garantez că ar fi și adevărat, pentru că am auzit și eu de la alții. Unul dintre primii călători în timp s-a enervat că nu a reușit să modifice timpul în așa fel încât o fată pe care o iubea el să fie ferită de consecințele unui accident de motocicletă care a lăsat-o invalidă. În cele din urmă a reușit și de atunci timpul a luat-o razna.

— Stai puțin că nu înțeleg! Cum adică a luat-o razna?

Tom a ridicat doar din umeri, ezitând dacă să continue sau nu, dar, îmboldit de mine, a adăugat:

— Păi, din câte am aflat, faptele istorice nu mai respectau deloc ordinea pe care o știam noi din cărțile de istorie și marile evenimente aveau loc la cu totul alte date – lucru care ne-a dat peste cap. Astfel, prima bombă atomică nu a fost construită de americani, ci de germani și nu în 1945, ci în 1941 și îți dai seama cu ce consecințe…

— Am auzit eu ceva, dar tot timpul am crezut că sunt simple legende urbane, am zis eu încet.

— Nici vorbă, a spus el, este purul adevăr și de atunci toți din Institut nu fac altceva decât să repare timpul încercând să îl readucă la starea inițială. Dar nu prea reușesc, pentru că este nevoie de o întreagă armată de călători temporali care să intervină și se pare că tot degeaba.

A plecat lăsându-mă parțial nedumerit deși, după un an și ceva, ar fi trebuit să știu mai multe, dar informațiile le aflam abia cu țârâita și mai mult pe căi oculte.

Dar chiar și așa tot nu pricepeam de ce trebuie să mă duc până în mezozoic și să rup o anumită creangă care umbrea o floare care peste câteva zile ar fi trebuit să fie destul de mare încât să fie polenizată de o insectă care probabil i-ar fi cules nectarul. Floarea s-ar fi transformat într-o sămânță care naiba știe ce și pe unde ar fi făcut, dar în mod sigur ar fi condus la menținerea Timpului în limite normale.

Prostiile astea le găseam în fiecare dimineață pe programările primite și a durat destul de mult până când am intrat pe sub pielea unei fete drăguțe de la dispecerat încât să aflu astfel de la ea că și ele primeau hârtiile pe care ni le dădeau de la camera calculatoarelor. Într-o după masă, când am scos-o în oraș, mi-a spus șoptind că în subsolul Institutului este o cameră uriașă ocupată numai de calculatoare care calculează ce acțiuni trebuie să îndeplinim ca să menținem Timpul curat, adică în limitele cărților de istorie.

Mie, sincer să fiu, mi se părea o prostie, dar Muriel era o fată simpatică și timpul petrecut cu ea trecea în mod plăcut. Ca să nu mai spun că avea un corp perfect și, de fiecare dată când ne despărțeam, rămâneam privind lung după ea și după formele ei voluptoase.

După mai multe zile și chiar câteva nopți petrecute împreună, în cele din urmă mi-a destăinuit ceea ce părea a fi un adânc mister pentru toți: codul de decriptare al importanței fiecărei programări primite de noi dimineața. De fapt, era ceva la mintea cocoșului, dar nu am vrut să o supăr: din câte spunea ea, misiunile obișnuite erau notate cu A-9 și ele creșteau în importanță pe măsură ce cifra scădea, astfel că o misiune de tip A-0 era ceva de importanță crucială.

Nu mi s-a părut ceva chiar atât de important până când nu mi-a spus că, de fapt, eram plătiți nu numai în funcție de numărul de misiuni ci și după importanța lor. Am aflat astfel că o misiune de gradul A-0 era de zece ori mai bine plătită decât una de gradul A-9.

Nu a trecut mult și, atunci când am trecut la planuri ceva mai serioase, mi-a șoptit într-o dimineață fierbinte de august, după o noapte la fel de fierbinte, că ar fi bine să avem ceva bani puși deoparte pentru o eventuală căsătorie.

Nu vedeam cum am putea face asta, atâta vreme cât şi salariul meu, dar mai ales al ei era mult prea mic pentru a reuși să adunăm ceva.

Tot ea a fost cea care a găsit soluția: misiunile nu veneau de la subsolul Institutului repartizate nominal, ci indicau doar gradul de dificultate și șefa dispeceratului era cea care le repartiza, în funcție de vechimea și experiența fiecărui călător temporal. Rezolvarea pe care a găsit-o Muriel era simplă: din când în când șefa ei mai pleca și o lăsa în locul ei chiar pe ea fiindcă, după cum v-am mai spus, avea o  figură drăguță foc, fiind foarte serioasă în același timp, deci inspira încredere.

Prima misiune primită „pe sub mână” a fost una de grad A-5 și trebuia să mă duc în timpul regelui Urukagina, un rege sumerian care a domnit în orașul stat Lagash ca să recuperez câteva tăblițe din primul Cod de legi cunoscut în istorie.

Problema era că trebuia să ajung într-un timp bine prestabilit, calculat și recalculat, chiar cu câteva clipe înainte ca aceste tăblițe să fie distruse definitiv, astfel ca lipsa lor să nu perturbe prea mult istoria.

Tehnicienilor din camera de lansare nu li s-a părut nimic în neregulă cu faptul că nu aveam vechimea necesară și, după ce au setat kitul temporal, mi-au dat drumul în trecutul Orientului mijlociu. Undeva între Tigru și Eufrat, adică cam în locul pe unde ar fi trebuit să fie Edenul după cum a glumit unul din tehnicieni.

Atunci când am ajuns în Lagash, sincer să fiu mie nu mi s-a părut deloc a fi Raiul, în primul rând pentru că nici nu mă materializasem bine că am şi nimerit exact în mijlocul unei confruntări. Unuia dintre soldații participanți la luptă apariția mea i s-a părut suficient de ciudată încât să ridice sulița și să o azvârle cu putere spre mine, așa că abia am apucat să dau drumul salvatorului buton roșu.

— La fix, tipule! a râs unul dintre tehnicieni după ce am ajuns cu bine înapoi. Dacă te uiți bine pe înregistrare, ai să vezi că sulița aia ți-a vâjâit chiar pe lângă urechi.

Am revăzut și eu alături de ei filmul misiunii mele eșuate și am hotărât, de comun acord, că ar fi preferabil să mă transfer cu câteva ore mai devreme și, la adăpostul întunericului, să subtilizez tăblițele.

Vorba aceea că socoteala de acasă nu se potrivește cu socoteala din târg s-a nimerit mai adevărată în cazul meu decât aș fi vrut. Asta pentru că cei din ținuturile Edenului se pare că aveau o aplecare aparte pentru lupte și războaie, astfel că și la a doua mea vizită am întâlnit iar soldați care se băteau de zor. De fapt, bătăliile păreau a fi una din preocupările de bază ale locuitorilor din această zonă, astfel că a fost nevoie de nu mai puțin de șase transferuri până când am prins un moment potrivit. Cum pe fișa mea de misiuni erau certificate pe ziua în curs exact șase misiuni de grad A-5, când am predat-o înapoi la dispecerat pentru pontaj Muriel a fost cât pe-aici să-mi sară în brațe de bucurie: dacă îmi mai făcea rost de multe misiuni de grad ridicat și dacă nu eram prinși între timp, căsătoria noastră se dovedea a fi mult mai aproape decât păruse în urmă cu numai câteva săptămâni.

Pentru că mă specializasem oarecum pe misiuni în timpul istoric și situate în Orientul apropiat, Muriel mi-a făcut rost de încă unele asemănătoare. Misiunile așa numite de aprovizionare nu aveau un grad mai mare de A5, așa că am rugat-o pe iubita mea, dacă poate, să îmi facă rost de una mai dificilă, nu pentru că m-aș fi lăcomit la bani, dar voiam să-mi încerc norocul.

A durat destul de mult până când am pus mâna pe una cu grad ridicat de dificultate, dar în cele din urmă s-a întâmplat. Deși era de grad A-1, sincer să fiu mie mi s-a părut una dintre cele mai ușoare misiuni pe care le-am avut.

Trebuia, nici mai mult nici mai puțin, să o împiedic pe regina din Warka să-și înșele soțul cu unul din sclavii palatului în timp ce el era plecat la una din nenumăratele bătălii pe care purtase. Consecințele ar fi fost dezastruoase pentru regat: copilul rezultat din acest adulter ar fi ajuns rege numai că cineva ar fi aflat adevărul și s-ar fi pornit un adevărat război civil pentru a-l detrona pe bastard.

Bine poziționat în timp și loc de către echipa tehnică care mă asista, am ajuns chiar când sclavul, după îndelungi ezitări, se hotărâse să treacă la treabă. Din nefericire pentru el și pentru regină chiar atunci m-am materializat și eu lângă pat și am tușit ușor. Tehnicienii mi-au spus că probabil aveam să le apar celor doi ca un fel de zeu care a venit să le reproșeze adulterul așa că să încercam că mă păstrez cât mai serios.

În ciuda atmosferei încărcate de erotism, mutrele lor erau atât de caraghioase încât am fost nevoit să eliberez grabnic butonul pentru că mă bufnea râsul.

Oricum se pare că misiunea a fost un succes total fiindcă, știindu-se supravegheați îndeaproape de zei, cei doi nu au mai încercat să-și reediteze aventura. Cei din regatul oraș Uruk, cunoscut în prezent drept orașul Warka, au continuat să se lupte pentru cu totul alte motive decât adulterul reginei lor.

Una după alta misiunile cu grad ridicat de dificultate și plătite ca atare au început să apară tot mai des în foile mele de misiune pe care le ridicam dimineața de la Muriel. Aveam totuși o nemulțumire: încă nu primisem o misiune A-0!

Minunea s-a materializat când aproape nu mai speram că se va întâmpla: din cauza extenuării, șefa de la dispeceratul misiunilor s-a îmbolnăvit și s-a internat în spital, astfel că în locul ei a rămas, cu drepturi depline, Muriel.

Prima misiune de grad A-0 a fost o dezamăgire totală. Dacă îmi imaginasem că va trebui să salvez viața cine știe cărui rege obscur care la rândul lui avea să salveze cândva lumea m-am înșelat cu totul: a trebuit doar să mă întorc în urmă cu o sută și treizeci de milioane de ani și să veghez ca o anumită floare să fie corect polenizată de un soi ciudat de bărzăun. Am rămas cu degetul pe butonul roșu lângă una dintre primele flori de la începuturile lumii vegetale până când bâzdâgania aia mare cât o vrabie a venit, s-a așezat pe floare și, după ce a scos o trompă elastică din capul ăla urât, a început să sugă nectarul florii. În timpul ăsta aripile din care dădea de zor împrăștiau de zor polenul care ajungea în mod sigur pe pistilul florii. Am filmat cu multă grijă toată scena apoi, după ce arătarea aia și-a terminat treaba, am oprit camera video și i-am tras o lopățică peste aripi arătării, turtind atât bărzăunul cât și floarea proaspăt polenizată.

Nu știu de ce am făcut asta! Poate din cauza faptului că mă simțeam complet inutil și atâtea speranțe puse la intrarea în Institut se transformau în cenușă cu fiecare nouă misiune. Oricum ar fi fost, mă așteptasem la cu totul și cu totul altceva decât la recoltat bălegar de dinozaur ori să fiu folosit drept motiv de coitus interruptus pentru regine.

A fost un gest necugetat și, sincer să fiu, m-am așteptat la consecințe serioase, mai ales că misiunea era una cotată drept A-0. Se pare că izbucnirea mea de furie a scăpat nu numai neobservată dar și fără cine știe ce consecințe, pentru că probabil timpul a găsit mijloace să repare prostia făcută de mine cu o sută și treizeci de milioane de ani în urmă.

Au mai urmat câteva misiuni cotate tot cu A-0 și plătite ca atare, dar am încercat de fiecare dată să mă țin strict de instrucțiuni, chiar dacă unele mi se păreau atât de cretine încât le executam doar scrâșnind din dinți.

Timpul trecea, banii se adunau și parcă intrasem așa, într-un fel de rutină, până când, într-o dimineață, Muriel mi-a înmânat cu o figură misterioasă o fișă nouă de misiune și mi-a făcut un semn scurt din ochi spre cotația ei: era notată A-000 și, la figura mea mirată, a ridicat la rându-i din umeri apoi, când am rămas câteva clipe singuri, mi-a șoptit:

— Nici eu nu știu despre ce este vorba. Nu am mai întâlnit așa ceva, deci fii cu foarte mare băgare de seamă!

Am citit cu atenție specificațiile misiunii, dar nu mi se păreau cu mult deosebite de altele: trebuia să mă deplasez în urmă cu 64 de milioane de ani și să ridic piatra care obtura vizuina unui mic mamifer urmărit de un dinozaur cine știe cum scăpat de asteroidul care pustiise planeta cu doar un milion de ani în urmă: mișcarea mea trebuia să îi ofere mamiferului respectiv șansa de a scăpa de urmărire.

Ceva simplu și fără nicio urmă de complicație numai că, atunci când am ajuns lângă vizuina mamiferului, urmărirea era în toi: de vreo două ori micul mamifer a încercat să intre acolo unde știa el că trebuie să fie o scăpare, numai că o lespede de piatră acoperise intrarea.

M-am aplecat să o ridic și, cu ea în mână, am privit cum mamiferul care semăna extrem de mult cu un șobolan, dar de mărimea unui câine mic, se apropia în viteză de intrare, urmărit îndeaproape de un dinozaur cu un pic mai mare decât mine, etalând o frumoasă culoare verde și având o gură înzestrată cu o mulțime de dinți ascuțiți precum acele.

Nu știu ce a fost în mintea mea, dar din nou m-a apucat așa un fel de nebunie și, cu o clipă înainte ca șobolanul să intre în vizuina salvatoare, am trântit iar lespedea peste intrate.

După numai încă o clipă, dinozaurul l-a înhățat și a început să mănânce cu poftă din el, parcă nepăsător la prezența mea.

După ce a terminat de mâncat s-a întors să plece și am văzut că avea o coadă mușchiuloasă în aceeași culoare de un verde sidefiu. Era un animal de-a dreptul frumos și l-am urmărit fascinat cum se îndepărtează, dar după numai câțiva metri s-a oprit și s-a întors spre mine curios. Era adevărat că eram cu mult mai mare decât șobolanul pe care tocmai îl mâncase, dar, la urma urmei, nu păream cine știe ce periculos așa că, plecând capul într-o parte și în alta, a început să se apropie de mine. Poate el era numai curios, dar eu chiar nu eram deloc interesat să văd ce intenții are, așa că am eliberat cât am putut de repede salvatorul buton roșu.

Am ajuns aproape instantaneu în camera de lansare și mi-am dat seama că de data asta uitasem să decuplez camera, așa că m-am îndreptat spre ieșire pregătit să iau bobârnacele de rigoare.

Am deschis ușa care dădea spre dispecerat și am închis-o brusc. În holul de obicei în permanență plin de oameni de data asta era plin de dinozauri verzi care se plimbau plini de importanță de colo colo.

„E clar! mi-am spus eu închizând ochii. Am halucinații!”

Am rămas câteva clipe cu ochii închiși încercând să îmi amintesc dacă la instructaj ni se vorbise cumva de vreo boală cu simptomele astea, dar cum nu îmi venea nimic în minte m-am hotărât să îmi înfrunt fantasmele și am deschis iar ușa de la camera de lansare. Dinozaurii erau tot acolo, însă cum nu m-a băgat nici unul dintre ei în seamă m-am strecurat printre ei și m-am îndreptat spre pupitrul dispeceratului.

Acolo un dinozaur de un verde ceva mai strălucitor decât ceilalți, când m-a zărit a ocolit pupitrul și mi s-a aruncat în brațe.

— Ai reușit, Dixie, ai reușit! Știam eu că ai să reușești, deși nimeni nu credea în tine.

M-am desprins din brațele celui mai drăguț dinozaur pe care îl văzusem vreodată și, pentru că am auzit un zgomot ciudat în spatele meu, am întors capul și am privit la coada mea care de emoție bătea ritmic podeaua.

Muriel – bănuiesc că ea era dinozaurul cel drăguț din fața mea – a văzut la ce mă uitam și a spus:

— De emoție, dragul meu, de emoție. Și eu aș păți la fel dacă aș fi reușit un lucru atât de măreț ca tine.

Am privit gura ei drăguță care mi se părea că are o mie de dinți ascuțiți precum acele și m-am încruntat frământat de o întrebare, deși pielea mea solzoasă de pe frunte nu era prea potrivită pentru așa ceva. Întrebarea care mă frământa era: oare cum se sărută dinozaurii? Pentru că, la urma urmei, trebuie să se sărute și ei cumva, nu?