Capitolul 12

Despre neadevăruri și mașinăria de stârpit minciunile. Istoria veștilor aiuritoare. Cum au evoluat ele după Marea Răzvrătire. De la găina care alăptează la moroii ce sug laptele găinii. Vânătoare de strigoi. Gaura neagră și răutățile făcute de ea. Naufragiatul povestește o întâmplare la care a fost de față. Nălucile din farfuria zburătoare. Un dialog început acceptabil și terminat fără noimă.

Între lucrurile de mare mirare pe care le-am întâlnit în Cetățuia Soarelui se poate număra și curiozitatea nesățioasă a locuitorilor pentru tot ce zguduie mințile, fiind altceva decât ce știi din ce-ai văzut cu ochii tăi sau din ceea ce te-au învățat cu atâta îndreptățire și uneori chiar cu temeinicie profesorii. Nu-i vorbă, că și în Anglia mai sunt unii care ascultă cu nestrămutată încredere istorisiri cu pitici și uriași, cu motani încălțați sau vrejuri de fasole crescute până în tăriile cerului, ca să nu mai vobesc de marinarii care îți vorbesc înflăcărat despre întâlnirile lor de spaimă cu șarpele de mare, ori cu caracatița cât o insulă pe care unii dintre ei o numesc kraken. Sminteala asta se întâmplă pentru că un călător întors din vreo țară îndepărtată este lăsat să-și publice orice născocire pusă pe seama întâmplărilor prin care a trecut. Îngăduință cu care n-am fost niciodată de acord, iar cine are memorie bună își va aminti, poate, că am și cerut la un moment dat să se dea o lege în această privință. Mai precis, cel ce-și descrie cu prea mult zel călătoria să fie obligat să jure dinaintea Lordului Cancelar că tot ce vrea să publice este adevărul adevărat, și că n-are de gând să profite de neștiința altora, ca să le toarne în urechi, cu pâlnia cea mare, mulțime de bazaconii. Nu am știință dacă Parlamentul de la Londra a votat legea propusă de mine, fiindcă, împins de firea mea neliniștită, n-am avut răbdare să aștept rezultatul și am plecat în alte călătorii pe mare, purtându-mă însă așa cum mi-ar fi plăcut să se poarte toată lumea, corect, și scriind doar ce vedeam și auzeam în țările vizitate. Și tocmai de aceea mi-ar părea nespus de rău să fiu amestecat fără alegere cu autorii care nu s-au supus jurământului pomenit mai înainte, iar relatările mele cinstite să poarte aceeași pecete a neîncrederii și a netemeiniciei, precum scrierile unor mari mincinoși. Riscul acesta de confuzie e cu atât mai serios cu cât eu însumi trebuie să admit că multe lucruri întâlnite în insulă sunt adesea de necrezut și seamănă a fantezii curate.

Aud cu bucurie că prin Tramontana au chiar o mașinărie de descoperit minciunile, ceea ce mie mi se pare un lucru cât se poate de folositor și cred că fiecare om ar trebui să umble cu o asemenea jucărie în buzunar. M-am gândit la un moment dat să fac o vizită în țara aceea, anume pentru a mă supune unei probe cu mașinăria pomenită, ca să-mi dea tramontanii un certificat că nu-s mincinos și să-mi folosească și mie, pentru când mă întorc în iubitul meu Albion, cum le folosesc ăstora de pe-aici certificatele de răzvrătiți. M-am răzgândit doar atunci când mi s-a spus că probele de minciună se fac numai pentru criminali, la Poliție, ca să fie dovediți că ascund cu bună știință niște amănunte importante ale crimei lor. Și n-a fost doar atât, ci și o altă bănuială de-a mea: că englezii cărora le voi arăta certificatul nu vor crede nicio clipă că o mașină de descoperit minciunile există cu adevărat pe undeva prin lume, luând-o drept cea mai gogonată dintre născociri. Iar gândul de a mă folosi de diploma ei ar fi văzut ca un tertip prin care urmăresc să mă sustrag de la jurământul garantat de guvernanți, tocmai din pricină că am scris și scriu mai departe neadevăruri menite să zăpăcească mințile compatrioților mei.

Mașinăria aceea minunată, din câte înțeleg, n-a ajuns nici măcar în Capricia, care e mult mai aproape de Tramontana decât regatul Marii Britanii. Altfel nu-mi pot explica de ce sunt pline pamfletele din Cetățuia Soarelui de știri dintre cele mai uluitoare, dezmințite adesea și nedezmințite de cele mai multe ori. Dacă le-ai aduna grămadă pe cele vânturate într-un deceniu sau două, ai putea întocmi nu doar o carte cât Biblia, ci o bibliotecă întreagă de asemenea Biblii netrebuitoare istoriei, dar trebuitoare pesemne sufletului caprician. Sunt bune pentru cine are timp de pierdut într-o minunare continuă și în nepotolita admirație pentru faptele de nedovedit și de necrezut. Eu, însă, vorbind despre ele, jur cu mâna pe inimă (fie și în lipsa Lordului Cancelar) că spun totul nesmintit, pentru că nu vreau să abuzez cu nerușinare de buna-credință a oamenilor, ci dimpotrivă, slujind adevărul cu toată strășnicia, doresc să fiu folositor scumpei mele țări, de aici, de departe, poate chiar cu mai mult temei decât i-am fost între hotarele ei.

N-aș putea spune nici când și nici cum s-a pornit în insulă vârtejul acesta al știrilor gogonate. Unii au convingerea că o asemenea patimă e strâns legată de felul cum gândesc capricienii, încât curiozitatea lor pentru lucruri aiuritoare ar fi fost la fel de mare și pe timpul ciobanului Capricius. Numai că atunci ea trebuia să se mulțumească doar cu lucruri și fapte pe potriva locuitorilor universului lor mărginit, fie ei oameni, oi, pietre, pești din fluviul Dembowitz, krakeni din marea cea largă, ori balnibarbi. Alții spun că patima e legată de guvernarea cioceskiană, având însă, pe atunci, trăsături aparte, de neconfundat. Cele câteva pamflete politice oficiale publicau, bunăoară, năluciri dintre cele mai înălțătoare, menite să bucure sufletele capricienilor de rând și să le facă viața pe zi ce trece mai luminoasă, așa cum era de așteptat, de altfel, într-o Epocă a Luminii cum nu mai fusese alta în arhipelag. E adevărat că nici atunci știrile de largă și înfiorată minunare nu erau chiar fără număr, ca astăzi, intrând totuși într-un buchet consistent, de aveai ce ține mereu în fața ochilor. Pamfletarilor le stătea la dispoziție un lung pomelnic de subiecte aprobate – cum se zicea atunci – „de sus”, din care să-și poată alege minunile zilei. Bunăoară, cele legate de întrecerile între bresle, sau de întrecerile mereu mai impresionante dintre un an și celălalt: la grâu, la porumb, la dârzenia și hotărârea de a urma indicațiile Partidului Unic, la dăruirea femeii pentru mărețele sarcini ale momentului și, mai ales, la concursul inter-insular, unde Capricia trebuia să iasă de fiecare dată pe primul loc, și chiar ieșea. Dar câte știri de negrăită bucurie nu se dădeau la iveală în vremurile acelea! Că un caprician născocitor de mașini de zburat a inventat un butoiaș care te ridică în aer, însă, ca să nu fie folosit de capricieni pentru a-și lua zborul spre Tramontana, Partidul l-a vândut tramontanilor, să-și ia ei zborul încoace, spre binefacerile Epocii de Aur a Cetățuii și spre discursurile de fiecare săptămână ale principelui caprician. Că o vacă de rasă străveche a dat atâta lapte într-o sâmbătă, cât n-au putut da zece vaci din Glubbdubdrib în întreagă săptămâna aceea, deși fuseseră stimulate pe la ugere cu muzică din creația unui compozitor renumit. Că un caprician abia scos din spital a ieșit pe primul loc la un maraton de câteva sute de yarzi, unde convalescenții veniți din alte insule au abandonat unul după altul, nefiind împinși înainte de atâta tărie de caracter și încăpățânare câtă i-au insuflat medaliatului tratamentele din insula organizatoare de concurs. Că două universități din Capricia și una din Cumingia s-au bătut să acorde în aceeași zi titluri academice pentru Lady Frusina, ceea ce, în ciuda oricărei evidențe neîncrezătoare, chiar s-a putut întâmpla, datorită abnegației cu care au fost mânate mai întâi caleștile, apoi barcazul, de către niște echipe de specialiști devotați cauzei capriciene.

În fine, tot lucruri frumoase și de apreciere, dar îmi face impresia că nici măcar vremea aceea de mari realizări ale insulei n-a cunoscut faza cea mai strălucitoare a știrilor de uimire rodite în Cetățuia Soarelui, ci doar anii de după Marea Răzvrătire. Aceștia au fost ani buni, când harul localnicilor pentru întâmplările nemaipomenite a fost despiedicat cu totul, iar pamfletele, izbucnite și ele ca un foc de artificii de-al kitailor, au putut primi și cultiva acest talent, lăsându-l să se împlinească așa cum niciodată nu reușise el s-o facă de-a lungul istoriei. Ieșiți peste noapte dintre opreliștile Luminoasei Epoci, locuitorii insulei îmi pare că au trăit un adevărat răsfăț al desfrânărilor democratice, dornici să afle tot ce putea fi aruncat de către oricine în curțile și în casele lor. Nu cred că în regatul Marii Britanii s-ar înțelege această sărbătoare ce-ar putea fi numită a Tuturor Veștilor, bună de pus în calendar, așa cum există acolo o zi a Tuturor Sfinților și nimeni nu se miră. Iar veștile puteau fi aduse sub ochii larg deschiși ai capricianului doar de miile de pamflete nou apărute, când fiecare ins din Cetățuia Soarelui se abona la câte zece, douăzeci sau chiar mai mult, cât îl țineau punga și curiozitatea. Am aflat că umblau atunci bieții poștași cocârjați sub saci ca Santa Claus al nostru, ducând în fiecare dimineață tone de hârtii pe care trebuiau să le presare prin cutiile poștale ale insularilor, încât nu e de mirare că s-au plâns de nenumărate ori că intră în spital de atâta efort, cerând bani mai mulți și de la Poștă, și de la abonați, și amenințând că-și aruncă sacii în Dembowitz dacă nu li se înțelege necazul.

Nici pamfletarii de după răzvrătire nu mai seamănă cu unii de dinaintea lor, cei săritori la poruncă și dornici de ascultare, gata să scrie ce li se cerea pentru ziua aceea și să-și risipească în public ideile copiate cu indigoul după îndrumările sfătuitorilor de partid. Am aflat că pamfletarul nou era de două feluri. Unul mai blând și surâzător, dispus să-ți dea tot ce-ți poftești, iar uneori mai mult decât atâta, făcând el însuși pe cocota pe care ai vrea-o în pat, glubbdubdribă fierbinte sau troșkoletă cu miere în fofoloancă. Am întâlnit pe unii care își aminteau cu mare bucurie cum publicaseră cândva un pamflet de sfaturi pentru cei cărora nu li se trezea la vreme mădularul, oricât i-ar fi strigat deșteptarea – binevoitorii aceștia semnându-și îndrumările cu nume ațâțătoare, de zeițe păgâne, și făcându-i pe cititori să vină în genunchi spre poșta redacției cu tot soiul de întrebări legate de ce-ar vrea ei să le facă femeilor, că-s capriciene, că-s venetice, și de ce oare nu pot. Ieșeau ceva bani din osteneala asta, după cum ieșeau și din osteneala celuilalt soi de pamfletar nou, care îndrăgise mai ales vrajbele politice și arăta ca un buldog englezesc, mic, gras și rău, dar pe care, dacă a apucat să-și încleșteze fălcile într-o bucă de-a ta, nu-l mai smulgi de acolo decât cu chirurgul, decupând și făcând repede uitată partea rămasă ca amintire în botul lui mârâitor.

Dar, dacă stau să mă gândesc bine, lirele cele mai multe ieșeau din mângâierea pe creștet a marii dorințe capriciene de a trăi necontenit senzații tari. În această privință, spre fala lor, pamfletarii locului s-au dovedit de neîntrecut, încât mă și mir de unde or fi învățat meseria și, dacă mi-ar sta în putință, i-aș îndemna și pe pamfletarii de la Londra să vină cu curaj la școala aceasta. Poate că universitatea lui Felix-băiatul nu e tocmai străină de o asemenea fericit aleasă pregătire, după câte materii noi și bine călăuzite spre nevoile realității și-a vârât în programă. Și, oricât mi-aș fi propus să însemn pe hârtie cât mai multe născociri inspirate din acest gen de distracții folositoare pentru minte, inimă și învățătură, va trebui să mă rezum la câteva, ca să nu abuzez de răbdarea cititorului. Dintre acestea, însă, nu poate să lipsească o știre care m-a lăsat și pe mine cu gura căscată, fiindcă oricât de lămurit aș fi putut fi în privința orătăniilor din curțile englezești sau de pe unde mi-a mai fost dat să calc prin lume, tot nu mi-aș fi putut închipui că găinile din Capricia pot naște pui vii, cum au observat la un moment dat niște pamfletari puși pe cercetări amănunțite, iar ca urmare a acestei uimitoare înzestrări, pot și alăpta, întrucât nu s-a mai auzit de vreun pui ieșit cu totul altfel decât din albuș și gălbenuș, și care să ciugulească grăunțe. Dimpotrivă, pamfletarii care s-au dus să vadă cu ochii lor minunea în cuibarul unui caprician din apropierea satelor balnibarbe, au găsit la fața locului o găină cu gâtul golaș și cu un uger micuț, având trei țâțe de care trăgeau cu nesaț puii născuți dintr-o sarcină quintuplă, și care tocmai pentru că erau cam mulți pentru puterile încă modeste ale ugerului, păreau sortiți unui viitor nesigur – cel puțin doi dintre ei.

Au fost și unii care să spună că o asemenea minunăție nu putea să apară decât dintr-o împreunare conta naturii a găinii cu stăpânul ei, care era într-adevăr un țăran cam posac, însă cu frica lui Isa Lapedat, și a putut jura la tribunal că în niciun caz nu se dădea în vânt după găinile cu gât golaș, fiindcă nu erau destul de dezvelite ca să-i stârnească lui poftele, iar dacă i le-ar fi stârnit prea mult, le-ar fi tăiat și le-ar fi zvârlit în oala de supă. Pamfletele au întors întâmplarea pe toate fețele fără s-o poată  lămuri întru totul, dar pentru mulți capricieni care aflaseră de ea nici nu trebuia făcut mai mult. Restul îl făceau ei înșiși, purtând răstălmăcirile din ușă în ușă și adăugând presupuneri fiecare cât îl ducea capul. Și parcă nici n-ar fi fost de ajuns cu ciudățenia acestui fapt: în scurtă vreme pamfletele au publicat informații despre nenorocirea abătută asupra găinii de care vorbim, în sensul că a început, spre disperarea puilor săi nevolnici, să-i scadă laptele de la o zi la alta. Când a rămas cu totul stearpă, proprietarul s-a văzut nevoit să alăpteze puii cu biberonul, până când micuții aceia au dat de gustul ierbii și s-au putut descurca pe picioarele lor.

Au apărut atunci, în alte pamflete de senzație, speculații științifice privitoare la moroi, despre care se spune că sunt un fel de morți fără odihnă ce ies noaptea din cimitir și, rupți de foame, caută orice le-ar putea astâmpăra pentru moment poftele disperate. De obicei, nasul lor fin îi conducea spre grajd, unde puteau da peste vreo vacă neștiutoare, cu ugerul mare cât o pernă și în care mai rămânea uneori, după mulsul de seară, destul lapte cât să se sature și moroiul. Dar, spuneau unii comentatori din pamflete, nimic nu-l împiedica pe moroi să ia la ochi și ugerul găinii în caz că nu găsea vacă în grajd, ci cuibul ei cu puișori abia adormiți după cină. Și chiar dacă nu s-ar fi săturat atunci din puținul găsit, putea veni din nou în noaptea următoare, și tot așa, până când biata pasăre rămânea stearpă, după cum spun pamfletele vremii că s-a și întâmplat.

Asemenea lucruri n-aveau cum să treacă pe lângă sensibilitatea capricienilor fără să lase urme. Iar urmele acestea au dus curând la descoperirea altor situații greu de explicat prin experiența tradițională a insularilor, însă capabile să le stârnească lor în egală măsură curiozitatea și neliniștea. Dacă moroiul intrat în relație cu găina n-a fost prins niciodată, alții, în schimb, n-au avut noroc și, întrucât s-au legat fără prea multă iscusință de diverși oameni nevinovați, au sfârșit rău de tot. Am citit despre unul, moroi sau strigoi, naiba mai știe ce-o fi fost, care răspândea teroare printr-un cartier mărginaș din Cetățuia Soarelui, trezindu-se noaptea din cimitir și apărând pe neașteptate acasă, unde văduva nu mai avea clipe liniștite cu el până nu-i așternea cina pe masă, ca în zilele de odinioară. Mai multe nu s-au putut afla, fiindcă, deși descusută cu pricepere de pamfletari, văduva s-a încăpățânat să nu spună. Alt strigoi nu se mulțumea doar cu vizite liniștite, făcea tărăboi pe sub ferestrele oamenilor, cânta în miezul nopții la trompetă, încât tot satul acela învecinat cu capitala a trebuit să-și piardă nopțile organizând pânde și alungându-l, când se întâmpla să i se dea de urmă, înapoi în cimitir cu trompetă cu tot.

Dar strigoii ăștia par să fi fost dintre cei mai pașnici, semănând cu fantoma tatălui lui Hamlet și cu alte fantome care, dinspre Danemarca, au dat buzna și peste regatul Marii Britanii, cuibărindu-se mai ales prin Scoția, pe unde au putut pune ochii pe câte un castel. Aici, în Capricia, există însă și un neam de strigoi însetați nu de lapte, ci de-a dreptul de sânge. În limba locului, lumea le spune „drăcovani”, după numele unuia dintre principii care i-au urmat lui Capricius la cârma Stânii Stânilor, și care în documentele istoricilor e trecut când Vladovan, când Dracovan. Drăcovanii ăștia, din câte am auzit, nu se mulțumesc să sperie oameni nevinovați trezindu-i din somn cu trompeta ori târându-și lanțurile pe scările palatelor de locuit, de la etajul ultim până la parter, cum fac fantomele englezești prin castelele scoțienilor. Pamfletele au scris despre mai multe atacuri la beregată, fie asupra unor bieți neajutorați căzuți prin dositurile întunecoase de lângă speluncile unde apucaseră să se îmbete până rămăseseră fără grai, fie asupra unor colege de-ale distinsei demoazele Nora Dulcișora, ademenite cu sclipiri de lire pe lângă statuile din parcuri. Una dintre nefericitele acelea, care o dată reușise să scape cu fuga (din păcate nu și a doua oară, când i-au găsit trupul în iarbă, despuiat și complet golit de sânge), a apucat să descrie drăcovanul ca pe un mort frumos cu ochii vii și cu niște colți ce nu i se văzuseră de la început, fiind ascunși cu grijă sub mustață și buză, dar care i-au țâșnit ca niște pumnale îndată ce și-a deschis gura, stând el ca un halucinat cu privirile ațintite la carotida ei. Nu mi-a fost greu să-mi închipui cum arătau, amintindu-mi că văzusem deja fața unuia pe un tricou cu care era îmbrăcat Felix-băiatul în prima noastră întâlnire, la Cap Mamaiana. Iar Lady Maricika mi-a spus că într-o vreme nu trecea o săptămână fără ca pamfletele să mai descrie o astfel de întâmplare sângeroasă, de nu mai îndrăzneau capricienele să iasă din casă după lăsarea serii, ca să nu dea cumva cu ochii de vreun drăcovan, ori mai degrabă să nu dea drăcovanul cu ochii de ele.

Tot din pamflete s-a aflat cum poți scăpa de drăcovanii ăștia fioroși: înfigându-le cu sete în inimă un țăruș bine ascuțit, lucru ce le-a reușit de minune unora care se săturaseră de câte răutăți le făcuse drăcovanul de pe strada lor. Nu putuseră să-l prindă, oricât îl pândiseră în grup mai multe nopți la rând, până când cuiva i-a venit în minte că nu putea fi decât un vecin mort cu o săptămână în urmă și îngropat cu un popă beat. Luminați, oamenii i-au căutat în noaptea următoare mormântul, l-au dezgropat zorit, pe lună plină, și îndată ce capacul a fost tras deoparte, s-au repezit cu parul ascuțit asupra răposatului, luptând din greu cu putoarea de cadavru ce se ridica peste ei din sicriu, încât le întărea convingerea că se aflau pe drumul cel bun și că din momentul acela aveau să scape de necazuri. Din păcate, necazurile lor mari abia atunci urmau să înceapă, căci luna plină folosește nu doar moroilor în plimbările lor vinovate printre cei vii, ci și polițiștilor aflați în rond. Atrași de umbrele săpătorilor pe tăcute, putuseră să-și facă apariția chiar pe când capricienii aceia de ispravă se ocupau de drăcovan, părându-le oamenilor legii că-i buzunăreau costumul de mort, ceea ce le dădea lor dreptul să-i aresteze ca jefuitori de cadavre. Lucru greu de negat, întrucât unul dintre săpători nu putea să explice de ce purta două lanțuri de aur la gât, iar altul, de ce aruncase prin iarbă mai multe inele despre care spunea că habar n-avea cum crescuseră acolo. Asta îmi arată mie cât de ușor poți să ajungi, în Cetățuia Soarelui, din cititor de pamflete, chiar personaj al pamfletelor de senzație, fiindcă a doua zi tot orașul vuia de întâmplare, încât nu mai puteai ști care era drăcovanul adevărat.

– Să fi văzut, măi Lemuel, ce-a mai fost și când cu gaura neagră! mi-a zis Master Dinu într-o zi, când apucasem să afirm că drăcovanii ăștia din Capricia sunt niște ciudățenii cum nu s-au mai văzut în Marea Britanie, bătându-mă gândul să fac și despre ei o comunicare la Academia Regală, când mă întorc.

Nici despre vreo gaură neagră nu cred să se știe la Londra, dacă n-o fi cumva vreo fundătură oribilă de pe lângă cheiurile Tamisei, ori vreun nume de speluncă marinărească, unde trebuie să ai mult curaj ca să intri și niciodată nu poți fi sigur că mai și ieși viu. Nici gazdele mele nu m-au putut lămuri prea bine, spunându-mi totuși că gaura lor neagră se deschide mai mult prin cer, iar câteodată, când o ia razna, mai apare și pe Pământ, ori prin pământ, de înnebunesc pamfletele și-i înnebunesc și pe cititorii lor, de la un capăt la altul al arhipelagului. Ceea ce pentru mine e o dovadă că nenorocirea asta umblă mai mult prin capetele oamenilor, dar poate că și prin lumile de dincolo de orizont.

Am așteptat să se întoarcă Felix-băiatul de la o discuție de afaceri – ce afaceri nu l-am întrebat, mi s-a părut că nici nu vrea să se știe și nici nu se cuvine. În casa aceea el era specialistul în cer, din moment ce mai frunzărește din când în când o carte de astronomie. A căutat pe undeva, pe la mijlocul jerpeliturii, și mi-a arătat niste desene din care am înțeles mai nimic, decât că-i vorba de o stea străpunsă de o țepușă de lumină și care își rotește țepușa în așa fel încât face niște pâlnii lungi, și sus și jos, iar din mișcarea asta se deschide gaura neagră, despre care iarăși n-am priceput mare lucru, decât că-i o fundătură unde orice intră se duce la dracu, fiindcă nici lumina nu mai are putere să iasă de-acolo, ca dintr-un butoi fără fund. Ori mai degrabă dintr-unul pe deplin înfundat, așa că vai de cine nimerește acolo, că-i definitiv pierdut! Asta da, asta am înțeles-o, și cred că nici nu trebuie mai mult ca să-ți dai seama că nu-i deloc de glumit cu gaura neagră, indiferent ce-o fi ea, unde-o fi ea și ce are cu tine: important e ca tu să nu ai nimic cu ea și să fugi cât te țin puterile când ți se nimerește prin preajmă, cu pâlniile ei sugătoare și cu țepușa de lumină rotită, de-ți vine amețeală și ți se taie genunchii dacă întârzii fie și câteva clipe cu ochii boldiți la minunea ei. Pățești ca femeia lui Lot din Biblie, care, din prea multă curiozitate, a intrat și ea într-o gaură fără întoarcere, dar albă, că era plină de sare.

Dacă mie, care sunt doctor de flotă și onorabil cetățean al regatului Marii Britanii, mi-a fost totuși atât de greu să mă lămuresc cu un fenomen atât de complicat precum gaura neagră, vă puteți da seama ce putea înțelege un caprician de rând, ba chiar și un pamfletar din Cetățuia Soarelui, care o fi avut el bunăvoință la învățat măcar cât cititorii lui, dar nu avea timp. Grăbit să-și însăileze articolele de pe-o zi pe alta, îmi pare că învăța, cum se spune, din zborul păsării și după ureche, ceea ce-i un lucru bun dacă-l compari cu cine nu vrea să învețe chiar nimic. Dar e și lucru rău, dacă te gândești că mai și uiți repede ce-ai învățat în fugă și la suprafață, încât ce scrii azi se bate cap în cap cu ce-ai scris ieri, iar despre ce-ai scris cu două săptămâni în urmă nici nu-ți vine să-ți mai amintești, dai din prima vina pe altul. Tot buchisind în cartea lui de astronomie populară, Felix-băiatul a ajuns la concluzia că găurile negre sunt mai ales stele hămesite, care sorb tot ce întâlnesc în jurul și în calea lor, planete proprii sau de-ale altora, înmormântate ca niște căcățișuri de muscă în gropile acelea uriașe, în ciuda regatelor și imperiilor înfloritoare de pe suprafața lor. Dar pamfletarii care n-au astronomii populare la căpătâi mai vorbeau și de niște găuri negre mici cât vârful de ac, tot atât de hulpave ca și stelele cu țepușă de lumină, și care pot să-ți apară oriunde, în curtea casei, în tronul cu apă din baie, ori – ferească Isa Lapedat! – chiar sub patul unde dormi și visezi, ca să nu spun nimic mai mult.

Unii și-au amintit că pe mare, între insulele Oregan și Cumingia, există un triunghi unde în decursul timpului s-au pierdut fără urmă numeroase pirogi de pescari, legând imediat întâmplările acelea de o gaură neagră aflată pe fundul oceanului și care își suge victimele prin niște sorburi învârtejite, dar numai când are ea chef. Iar alții, mai înfigăreți și mai dedați pândelor cercetătoare cărora ei le spun în limba capriciană „investigații”, au descoperit că undeva, la poalele vulcanului Kilaluea, zis și Pilaluea, la vreo sută de yarzi sub pământ, tramontanii au un atelier secret de făurit găuri negre pe care vor să le folosească în războiul cu nepământenii, în caz că aceia care își lăsaseră steagul înfipt în praful lunar aveau să-și facă la un moment dat apariția de pe fața nevăzută a Lunii, cerând arhipelagului să li se predea fără condiții. Mulți cititori de pamflete socotesc că o asemenea tactică e lucru înțelept, speriați fiind de ce-ar fi însemnat o invazie de nepământeni în orașele și prin apartamentele lor, în vreme ce alții văd acolo o înșelătorie de-a guvernanților, interesați să ascundă adevăratele scopuri ale experiențelor. Oameni nervoși, care n-au auzit niciodată în viața lor de proverbialul nostru calm englezesc, ies mereu să se învârtă în cerc prin fața palatului princiar din Tramontana, purtând tăblițe pe care scrie „Vrem adevărul” și „Jos gaura neagră”. Asemenea demonstrații mi-a fost dat și mie să văd dinaintea Parlamentului din Capricia, numai că aici militanții împotriva găurilor negre care, oricât de mici să fi fost, puteau absorbi în străfundul lor nesățios întregul arhipelag, mai amestecă printre tăblițele lor și unele pe care scrie „Hoții! Hoții!”, strigând spre ferestrele oarbe și surde măscări în versuri și pretenții legate de salariile capricienilor, jumulite și în bună măsură intrate în niște buzunare de moguli și miniștri care funcționează mai teribil decât toate găurile negre produse de tramontani la un loc.

Pe un asemenea fond de superstiție capriciană, ne-am trezit într-o seară că ne vizitează cunoștința noastră mai veche, Rem-tatuatul. În vreme ce eu stăteam la taclale cu gazdele, musafirul l-a tras pe Felix-băiatul în bucătărie și s-au pus acolo pe șușotit. N-a trecut mult până au venit dincoace, anunțându-mă că trebuie să plec cu ei, fiindcă Rem are de gând să-mi arate niște prieteni de-ai lui de care o să-mi placă.

– La ora asta? s-a mirat Lady Maricika, privind pe fereastră întunericul de afară.

Întrucât mă arătasem și până atunci dornic să cunosc cât mai multe lucruri despre insulă, nu m-am codit, ci am fost gata să plec cu ei. Trăsura lui Rem era în marginea aleii, mai dichisită ca oricând, tocmai scoasă de la un atelier de reparații, unde stăpânul ei și-o dusese cu vreo două săptămâni în urmă, după ce-l ciocnise, cum spunea el, „o japiță de babă de vreo patruzeci de ani, care abia atunci învăța să conducă”. Ne-am urcat în trăsură, unde ne aștepta un alt tânăr, chel, dar cu o căciuliță verde din lână împletită, trasă până la rădăcina nasului. Rem mi l-a prezentat ca fiind Serafino Ursa, făcătorul de gravuri în serie (ei îi zic, în capriciană, „fotograf”) al pamfletului Libertatea învinge. Dar tânărul s-a arătat ofensat, ținând să precizeze imediat că nu mai lucra acolo, fiindcă mogulul său slăbise în urma unor jocuri la ruletă prostești și trebuise să-și vândă pamfletul unui alt mogul, mai dat dracului în relațiile cu angajații, însă nespus de grijuliu cu banii lui. Ca urmare, mai mulți lucrători din redacție – cei mai buni, ne asigura Serafino – își strânseseră catrafusele și plecaseră, făcând un pamflet nou intitulat Libertatea întotdeauna învinge, și unde ostenea el acum.

Rem-tatuatul ne-a scos afară din Cetățuia Soarelui, apucând-o pe un drum cotit printre dealuri și luminat doar de lămpașele puternice ale trăsurii. Luminat și de lună, fiindcă globul ei turtit stătea spânzurat deasupra tufișurilor și i se vedeau câteva pete pe care cartea lui Felix-băiatul le numea mări și oceane, poate în bătaie de joc, pentru că mie, ca vechi marinar, nu mi-a fost dat să văd vreodată o mare sau vreun ocean fără apă și cu fundul plin de praf gros.

– Rem, scumpule, tu unde mă duci? am întrebat eu nedumerit, văzând că ne afundăm în noapte și printre pâlcuri de copaci care se îndeseau din ce în ce.

Rem nu s-a grăbit să răspundă, lungind cât mai mult secretul, însă Felix-băiatul a socotit necesar să-mi spună că era pe acolo, prin marginea capitalei, o pădure mai puțin cunoscută, unde se întâmplau mereu lucruri ciudate, și tocmai de aceea obișnuiau să meargă ei și să se distreze în locul acela. Uneori mergeau și cu fetele, mai mult ziua, dar acum spuseseră că le era frică și rămăseseră acasă.

– Mie nu mi-e frică deloc, se grozăvea Felix-băiatul. Mai ales că s-ar putea să nu găsim nimic din ce ne așteptăm.

Nici în ruptul capului n-a vrut însă să-mi spună la ce se așteptau. Ne-am oprit într-o poiană și am coborât din trăsură, Serafino împovărat de aparatele lui de gravat cu fulger de lumină, noi ceilalți mai ușori, pentru că n-aveam nimic de cărat. M-am învârtit o vreme printr-un capăt al poienii, așteptând să văd ce fac tinerii, care și ei se învârteau, ca și cum le era greu să se hotărască la ceva anume. Ori poate că, sub luna aceea palidă, cercetau după miros și auz ceva ce nu putea fi văzut.

După câteva minute, amândoi s-au repezit spre un loc unde copacii erau năpădiți de hățișuri și i-am văzut că scotocesc pe acolo, mutându-se când mai în stânga, când mai în dreapta. Tocmai voiam să le spun că după ciuperci era mai bine de venit ziua, când l-am auzit pe Rem exclamând cu o voce înăbușită, agitat, dar nu speriat de moarte:

– Mi-a dispărut mâna!

Eu nu vedeam decât că-i dispăruse printre niște crengi pline de frunziș des, din cauza căruia în locul acela era beznă deplină. El, care era mai aproape de mâna lui decât eram eu, susținea că mâna îi dispăruse pur și simplu de la cot în jos, ca și cum și-ar fi trecut-o printr-un perete de aer într-o lume nevăzută.

– Care mână? l-am auzit pe Felix-băiatul că întreabă. Aia cu inimă străpunsă de săgeată și cu „Te iubesc Dora” într-o împletitură de liane?

Din mormăielile lui Rem-tatuatul am priceput că era chiar mâna aceea.

– Poate că ar fi mai bine s-o lași acolo, vorbi în glumă fiul lui Master Dinu. Dacă tot v-ați despărțit și i-ai pasat-o lui Coco…

L-am auzit pe Rem înjurând și am văzut că se grăbea să-și tragă brațul dintre crengi.

– Nu vrei să încerci și tu, Lemuel? m-a ispitit Felix-băiatul.

I-am spus că, din păcate, eu n-am inimi tatuate pe mână, așa că nu mi-e chiar indiferent ce pierd. Eram, totuși, destul de curios ca să merite să-i trag de limbă, și în felul acesta am aflat de o lume ce s-ar afla dincolo de paravanul pădurii, și care n-are iarbă și frunziș, ci nisip gol și umed, după câte simt degetele scăpate prin spărtura aceea.

– Bine, dar de ce vă băgați numai mâinile și nu vă băgați acolo capul, ca să și vedeți, nu doar să pipăiți pe orbecăite? m-am mirat eu.

Din răspunsurile lor cam vagi și ocolitoare n-am prea știut ce să iau: ba că gaura aceea (bine măcar că nu era neagră!) e prea mică și nu poate trece capul prin ea, ba că nu poți vedea, fiindcă dincolo-i multă ceață, lucru ce apare și în gravurile lui Serafino Ursa, care s-a grăbit să ne prezinte în mașinăriile lui brațul lui Rem înconjurat de o ceață ca laptele, de nu i se mai observa nici urmă din tatuaj. Nu voiau să recunoască, dar le era frică să-și vâre capul într-un loc despre care nu știau ce-i, și pe care până nu demult îl cercetau doar cu vârful bățului și abia de puțină vreme îi apucase îndrăzneala să-l pipăie și cu mâna. Le-am dat multă dreptate, spunând că nici eu n-am chef să privesc lumea de dincolo acum, din moment ce o să pot face treaba asta până-mi vine greață după ce trec pragul cel mare. Iar pe de altă parte, am recunoscut cu un pic de jenă că nu-s chiar atât de curajos încât să dau zor să aflu cu un ceas mai devreme ceea ce poate că nu mi se cuvine, sau poate-mi face rău, dacă aș vedea eventual lucruri care, prin comparație, mă dezgustă de viața de aici, de pe Pământ, încât să ajung să-mi doresc moartea înainte de sorocul ce mi se hotărâse. Aici tinerii capricieni s-au repezit să mă corecteze, mirându-se că mă gândeam la prostii, când știe toată lumea că nu de moarte era vorba, ci de lumile paralele, cu care în anume locuri de pe planetă avem câte un perete comun și în caz fericit mai găsim și spărturi, căutând cu răbdare, fără să ne descurajăm de greutatea sarcinii. O fi sarcina voastră, le-am spus, și e bine că nu vă lăsați descurajați, dar sarcina mea e să mă întorc acasă, în iubita mea Anglie, iar dacă aș fi sigur că o găsesc dincolo de peretele ăsta de crengi printre care scotociți voi, nimic nu m-ar putea împiedica să vin mâine cu un târnăcop și să lărgesc spărtura, ca să mă pot strecura prin ea și s-o iau la pas în direcția Londrei, ori cu o barcă pe Tamisa în sus, dacă m-aș poticni de fluviul acela, care și mie mi-e tot atâta de drag cât vă este drag vouă Dembowitzul vostru, că altceva n-aveți.

Tot filozofând astfel și pipăind toți trei pe sub coroanele copacilor, printre ramuri de alun și tufe de spini, n-am apucat să observăm două lucruri importante. Mai întâi, că trecuse un ceas bun de la sosirea noastră acolo, iar luna se înălțase binișor și începea să se facă răcoare. Un alt lucru de care nu ne-am putut da seama, prea absorbiți de aventura noastră prin marginea lumilor paralele, a fost acela că eram pândiți tot timpul. Nu de moroi sau vârcolaci, ci de polițistul din satul de sub pădurea aceea minunată, care – aveam să aflăm a doua zi din pamflete – fusese înștiințat „pe căi specifice” că în pădurea din parohia lui se produc cu adevărat lucruri de necrezut, bunăoară noaptea, pe furiș, vin hoții de lemne să taie copaci și pe alese, și la întâmplare, după cum li se vedea. Acum se vedea destul de bine în poiană, iar polițistul, care venise însoțit de paznicul de noapte al satului, un caprician cu suman de oaie mițos, și strângând în mâini o bâtă cu noduri menită să-i facă lui curaj mai degrabă decât să le facă altora frică, își așezase omul într-un tufiș, pe când el înainta tiptil în pas cu noi, pe dincolo de copaci, așteptând să ne prindă că intrăm în vreun trunchi cu securile. Cred că bâjbâiala noastră tăcută prin frunziș îl uluia de-a binelea, fiindcă nu astfel lucrează hoții de pădure, sau cel puțin nu i se mai întâmplase lui să dea peste unii ca noi. Pe când el nu știa ce să facă, iar noi nu știam de existența lui, s-a auzit un zbârnâit tremurat, ca din lumea paralelă, iar Rem-tatuatul, îndreptându-și dintr-o dată spinarea, a rostit cu înfiorare:

– Vin!

Mi-am amintit că fusesem invitat la întâlnirea cu niște prieteni de-ai lui, iar dincolo de rândul acela de copaci, polițistul își închipuia și el că veneau alți tâlhari de codru, cei cu securile, fiindcă asupra noastră nu văzuse nimic de felul acesta. Iar în clipa aceea începea pesemne să-și facă socoteala că el și paznicul de noapte erau prea puțini ca să țină piept, singuri, la o trupă mare.

De venit, au venit într-adevăr cunoștințele acelea ale lui Rem (aveam să aflu mai târziu că se vedea cu ei pentru a doua oară), dar într-un fel pe care nu mi-l imaginasem nici eu, nici polițistul, și cu atât mai puțin paznicul de noapte, care îndrăznea în sfârșit să-și scoată nasul din tufa unde se pitulase pe vine, sprijinit în ciomag ca într-un picior mai puțin tremurător decât picioarele lui. Au venit pe sus, peste vârfurile copacilor din marginea poienii, într-o caleașcă ce nu s-a mai văzut, turtită ca o farfurie uriașă și având de jur-împrejur lumini pâlpâitoare, roșii și verzi. Zbârnâitul de la început s-a făcut tot mai puternic, un fel de șuierat ascuțit, de-mi vibra părul din perucă. Apoi, dintr-o dată, sunetul s-a stins, iar caleașca a rămas suspendată la vreun yard deasupra ierbii din poiană, cu luna chiar deasupra ei. Au ieșit de acolo trei omuleți. Nu erau verzi, cum îi arată serialele din cutiile de umbre, ci albi la corp și la față, cu mâini subțiri și capete alungite pe care se vedeau niște ochi mari, rotunzi, și urechile clăpăuge.

– Măi, Rem, măi, am apucat să-i șoptesc tatuatului, de care mă sprijineam fără să vreau, ca să nu mă clatin. Ăștia n-or fi și ei niște drăcovani de care scriu pamfletele…?

În luminile jucăușe ale acelui lucru mare și zburător, gurile le apăreau mici și fără dinți, ceea ce m-a mai liniștit întrucâtva, dar nu întru totul, fiindcă prea semănau cu niște ventuze. Cei trei omuleți s-au învârtit pe lângă farfuria-caleașcă preț de vreun minut, dar parcă mai era cine să țină atunci socoteala exactă a timpului! În vremea asta bodogăneau fără grabă în limba lor nepământeană, privindu-ne pe rând din lunecarea lor zburată în cerc, de parcă nouă ni se adresau. Și poate chiar ni se adresau, încât mi s-a părut că ar fi nedemn de noi să nu le răspundem, salutându-i și urându-le bun venit în poiană. M-am gândit că se cuvenea să le vorbesc eu, ca mai în vârstă, dar mi se cam amestecau gândurile în minte și mă temeam că n-o să-mi iasă prea bine discursul, nici măcar în engleza învățată de la mama, necum în capriciana în care încă mai făceam greșeli. Apoi am găsit salvarea și l-am împins pe Rem-tatuatul în față, să-și salute el prietenii coborâți din Lună, că nu-i vedea pentru prima oară, cum îi vedeam eu. Numai că și lui i se cam înmuiase curajul și se trăgea înapoi, gata să mă răstoarne, că era mai bine clădit ca mine.

Și în vreme ce noi doi ne împingeam unul pe altul, nehotărându-se cine și cu ce să înceapă, s-a întâmplat iarăși ceva de mirare. Am văzut o arătare dând buzna spre noi peste poiană, dintr-un capăt al ei unde luna lumina acum un cort pus lângă o zdreanță de trăsură, aproape o ruină pe roți. Nu le observase nimeni până atunci. Arătarea era o femeie care din fugă își smulgea părul din cap și urla cât o ținea gura:

– Haoleu, iar au venitără! Săriți, mânca-v-aș, că-mi iau plodul la experiențe!

Și în loc de discursul nostru, omuleții au trebuit să asculte discursul ei, plin de țipete ascuțite și de văicăreli și de scrofăieli din care eu, unul, n-am putut pricepe cuvintele decât pe sărite. Dar nepământenii aceia fie că le-au înțeles, fie că s-au speriat de agitația femeii sau de pietrele și crengile pe care le arunca spre ei, neîndrăznind totuși să vină prea aproape. Era o supusă de mai slabă condiție de-a regelui Maidan I, rătăcitoare cu cortul prin pustietățile Capriciei, iar din zbierătele ei am putut să-mi dau seama că omuleții îi mai răpiseră un copil cu un an în urmă, de i-l găsise poliția abandonat ca zăpăcit în partea cealaltă a insulei, și nimeni nu-i putuse spune „ce-au făcutără strigoii ăștia cu el”. Dinspre corturi se vedeau acum venind gălăgioși și bărbații familiei, abia treziți din beție, dar omuleții cei albi arătau deja că se pierduseră cu firea și dădeau zor să intre, unul peste altul, în farfuria lor zburătoare.

De parcă n-ar fi fost destul, în momentul acela s-a dezmeticit și polițaiul pânditor printre copaci și, ca să nu fie singur când se repede în poiană, a strigat ca un disperat: „Paza! Paza!”, băgându-ne în sperieți pe toți. Paznicului atâta i-a trebuit pentru ca în tufa lui să se răsucească sprinten pe loc și, părăsindu-și ciomagul, s-o ia la goană spre satul din vale, de-i sfârâiau călcâiele, cum spunem noi în Marea Britanie. Văzându-se singur printre atâția străini întâlniți în pădure, omul legii și-a zis că nu-și mai putea face altfel curaj decât ridicându-și muscheta spre Lună și trăgând un foc de-a hăulit pădurea și toată lumea s-a făcut nevăzută la auzul lui: și maidanașii, și omuleții de pe fața de dincolo a Lunii, și noi. Pe când ne înghesuiam zoriți în trăsura lui Rem, am mai apucat să observ farfuria nepământenilor țâșnind de-a dreptul în sus, apoi luând-o razna cu o viteză amețitoare pe lângă locul unde sclipeau, departe, luminile de noapte din Cetățuia Soarelui și pierzându-se în întuneric.

A doua zi erau pline toate pamfletele de istorisiri despre întâmplarea noastră. Cel mai cumpărat a fost, fără îndoială, Libertatea întotdeauna învinge, unde munca lui Serafino Ursa se lăbărța pe aproape fiecare pagină. Celelalte fițuici au pus în relatările lor gravuri mai vechi și mai șterse, pe care capricienii nesățioși de lucruri nemaivăzute trebuiau să le ia ca mărturii proaspete de la fața locului.

 

[Din Călătorie în Capricia. Cu adevărat ultima aventură a lui Gulliver, 2011]

mircea-oprita-calatorie-in-caprica