− Am un pont!

Chris saltă privirea din monitor și mă privește întrebător.

− În Lies… Mișcări noaptea…

− Și ăsta-i pont?

− Amicul meu informator nu a greșit niciodată.

− Bine… Își saltă cei peste doi metri de oase și o ia pe urmele mele.

Iată micul rond în care întoarce autobuzul 231.

Mai departe, șirul de magazine construite în perioada interbelică, având două-trei etaje deasupra, se succed anodine și mizerabile de o parte și alta a fostei Strada Mare, acum un cartier periferic, o mahala, a orașului.. Dinspre mare bate o briză subțire de octombrie, care ridică gunoaiele de pe jos, și am brusc o strângere de inimă.

− Să fim atenți, bâigui.

Chris mă baleiază scurt și-și deschide copca de la holster. Fac și eu la fel.

Iată magazinul muzical. Firma de neon bâzâie și, din când în când, pâlpâie. La tejghea un tânăr, cu căști pe urechi, și o fătucă, fardată țipător, probabil gagică-sa.

Îl umflu pe copchil de mâini și-l salt pe tejghea. E curat și mă privește uluit.

− Ăsta cred că nu știe nimic…

− Ce să știu? Normal că nu știu nimic! Se dezmeticește insul.

Abandonăm repede. A lua la rând fiecare cutiuță de CD, sau fiecare mapă de vinil, ar însemna să ne îngropăm aici pentru o săptămână. Chris aruncă, discret, trei gândaci, iar ăștia pornesc conștiincioși la o inspecție prin toate colțurile magazinului.

− Hai! Ne-am pierdut timpul degeaba și mi s-a făcut foame.

În stația de autobuz e un chioșc. Vânzătoarea se pregătește să închidă. Strecor mâna în ferestruică:

− Dați-ne și nouă ceva, acolo…

− Nu mai am decât langoși. Cinci zeci de bani bucata.

Langoșii sunt aproape reci și curge untura de pe ei. Dau să plătesc când simt din nou zdruncinarea aia internă:

− Păzea!

Ne trântim la pământ. Deasupra se aude zgomot de sticlă spartă.

− Pe cine?

− Pe mine… îi arăt langoșul găurit. Ne rostogolim de după un hidrant. Brusc, pământul se saltă cu noi. Ne cramponăm de ce apucăm. Buticul cu discuri, cu tot cu etajele de deasupra, se umflă silențios apoi explodează cu un hârâit adânc, aproape infrasonor, în mii de cioburi de sticlă și mortar.

 

Mă salt scuturându-mă de moloz. Am încă langoșul în mână. O scutur cu dosul palmei și privirea, trecând prin gaura făcută de glonț, se prelungește în privirea goală, stinsă, a vânzătoarei.

Glonțul i-a intrat în tâmpla stângă tocmai pe când se apleca să ia bancnota de un leu.

 

Chestorul Vasile ne privește gânditor:

− Unde să vă mai mut? La arhivă? Dar și acolo … o nu… acolo-i mai rău: se prăbușește sediul poliției peste noi! Se întoarce la echipa operativă: Vreau să fie cercetat și ultimul fir de praf. Înțeles?

 

− Să văd ce-au filmat gândacii. Acum!

Privirea pietrificată a sărmanei vânzătoare îmi stă lipită de retină. Dacă lui Chris nu i s-ar fi făcut foame iar eu, imbecilul de mine, aș fi lăsat lucrurile să-și urmeze cursul firesc… M-a mâncat în cur să bag mâna, să mut destinul cu o secundă mai aproape de ireversibil și, iată, acum, o nevinovată a plătit cu viața.

Chris mă apucă de cot și mă strânge. Privirea lui e mai mult decât expresivă: Nu te implica emoțional!

Mă scutur, cu un frison:

− … te rog!

Maria, fata de la Analize, îmi zâmbește crispată și se precipită pe tastatură. Butonează cu furie și-apoi ridică neputincioasă din umeri:

− Nu pot să obțin nimic. Nici în vizual, nici în infraroșu. Au fost activi, dar tot ce au înregistrat este asta: întoarce monitorul spre noi.

Pe ecran, mâluri gri se vălureau haotic.

− Ce poate fi asta? Nu pare a fi o defecțiune. Mai degrabă o imagine indusă. Dacă asta e chiar ceea ce au văzut? Compară-mi, pixel cu pixel, filmarea în vizibil cu cea în infraroșu și apoi să-mi trimiți concluzia la mine în birou. Mersi de pe acum, ăăă, încearcă și un algoritm ahaotic, seamănă a dracului cu niște fractali, hai! Sar cu o ciocolată fierbinte!

Fata roșește și-și împinge ochelarii, mai sus pe nas, cu degetul mijlociu. Chris rânjește…

Mă burzuluiesc:

− Ai scos camerele de supraveghere? Hai, nu mă mai bântui pe la spate!

 

− Sunt numai trei camere din care doar două au prins cât de cât înspre noi…

Revăd, cu inima strânsă, derularea acțiunii din două perspective diferite. Iată aici cum, brusc, am încremenit apoi am plonjat la pământ, urmat aproape instantaneu de Chris, apoi zguduirea care pur și simplu ne sălta de pe pavaj, apoi valul de moloz care întunecă totul. Nimic. Nici o mișcare, nimic care să-mi fie de vreun folos. Dau să abandonez, dar simt că pierd ceva. Mai văd odată, încă odată, ochii încep să-mi lăcrimeze de concentrare…

− A treia ce-are? oftez, și-mi aprind o țigară, în dezaprobarea generală.

− A treia filmează aiurea… în sus. Cred că au luat-o puștii în cătarea bolovanilor.

− Imposibil. Ce bâigui?  Trebuia să revină la poziția setată. Dă-mi să văd. Mai în urmă, mai, mai… Opa! Ce-i asta?

Camera care avea o privire de ansamblu în lungul străzii, zvâcnește brusc și apoi rămâne înțepenită oblic, cătând spre etajele de deasupra dughenelor.

Trimite un băiat. Să mi-o ia din toate unghiurile. Vreau tot ce se poate, amprente, urme fizice, tot. Aici e mână de om. Cineva a sucit-o pe manual alaltăieri la ora… 01.17 AM. Hai, ce stai?!

− Iar o să ne certe Șefu’. Toți băieții sunt la magazin, sapă în gunoaie…

− Cu atât mai bine. Sunt la doi pași. Nu o să le ia mult. Prioritate maximă. Dă-i drumul!

Mai dau o reluare, cadru cu cadru. Imaginile sunt tulburi, dar îmi confirm ipoteza. Nici un bolovan nu ar fi putut să o rotească așa. E mână de om.

Ronțăi mental, iar imaginile se derulează în continuare. Văd, subliminal, ceva cu colțul ochiului. Dau înapoi. Nimic. Nu se poate. Ceva am văzut. Dau repeat pe viteză normală. Da! La fereastra aia. La fereastra aia perdeaua s-a mișcat. Ca atunci când cineva ar fi spionat de după ea și, surprins de privirea mea indiscretă, a lăsat-o, brusc, să cadă.

− Ei bine… s-ar putea să avem și un martor.

 

Constat modificări majore. Strada e perfect curată. După ani de zile a fost descoperită de cei de la salubritate… Locul exploziei este împrejmuit total de panouri, neobișnuit de înalte, păzite de indivizi cu mutre fioroase și înarmați până-n dinți.

− Ce dracu-i aici? Unde-s băieții noștri?

− Ne-a fost luat cazul. Chris scuipă într-o parte. Europolul. Nu mai intră nimeni fără o legitimație specială.

− Ei na’! Ia s-o văd și pe asta. Mă îndrept hotărât spre o deschizătură în gard, păzită de doi umflați trași în neopren. Arăt legitimația de inspector și intru cu tupeu. Cumva luați prin surprindere cei doi se reped după mine:

− Hei! Nu e voie! Înapoi! Ignor și-mi văd de drum în pas alert. Baleiez rapid. În interior, peste ruine, s-a ridicat o cupolă, din chestii romboidale, care le obturează în întregime. Un camion frigorific e tras pe dreapta și indivizi în costume albe de protecție chimică și bacteriologică îl încarcă cu diverse rămășite ale exploziei pe care le cară, cu precauție, în tărgi speciale: „Opaaa! Ce-i asta?”

N-apuc să concluzionez că mă simt apucat zdravăn de la spate:

− Huo, frumoșilor! Din trei mișcări mă degajez. Îi trag în cătușe și-i privesc de sus: Suntem în aceiași barcă, Europulelor. Nu vă mai smuciți că vă rupeți încheieturile.

Intru în domul de plastic și, ce să zic, de data asta mi-a picat și mie falca: În mijloc, acolo unde ar fi trebuit să se afle un munte de moloz, văd o chestie imaginând o sferă pe jumătate îngropată din care ies în toate părțile grinzi, cărămizi, armături și bucăți de mobilă . Trăsnaia avea un aspect cleios și, pe acolo pe unde se putea vedea ceva, unduia ca un mâl în care ai turnat ulei de mașină.

− Oops! Mă întorc la timp pentru a evita acele unui teasser care mă vizau vâjâind și ridic mâinile, căci cel puțin șase arme automate mă ținteau furioase.

− Sunt al vostru! Aveți grijă la jucăriile alea. N-am scăpat, ieri, de-un glonț tras de undeva de pe aici, ca să mă îndestulez cu neamurile lui .

 

Chestorul mă privește furios:

− Semnează!

− Semnez, semnez…

Dau cu bățul pe formularul în patru exemplare, care promitea toate torturile inventate de Inchiziție celui care nu-și ținea gura, și mă uit la ofițerul cu privire dură și scump la vorbă:

− Domnul Colonel! Promit că nici în somn n-am să bâigui nimic! Jur! Și ridic palma dreaptă.

− I-ați fanfaronul, domnul chestor. Dacă-l mai prind pe aici… am dat ordin să se tragă fără somație…

− Da. Domnul General!

− Scuze, generale… Dispar. Și-am să plec cât mai departe. Pe Marte eventual căci dacă aia e ce cred eu… cât de curând nu va mai fi de trăit pe aici.

Generalul se înnegrește. Dă să zică ceva, dar se răzgândește. Adună foile de pe masă și iese val-vârtej.

− Ce i-ai zis? Ce chestie? Ce naiba se întâmplă aici? Vasile pare sufocat.

Bat cu dosul palmei în copia formularului:

− Am semnat, Șefu’! Sunt mut ca o gaură neagră. Nu mai iese nimic de-aici!

− Ca o… ca o aia? Ce… ești nebun?

 

− Hai!

− Unde?

− Știi unde. Cineva a vrut să mă omoare. Asta nu poate rămâne așa…

− Da’ șefu’? A zis să nu mai călcăm pe acolo…

− Păi ce-am zis eu ceva? Ei cu investigația lor, noi cu a noastră. Nu că ar fi vorba de mine, sau de tine, dar atentarea la viața unui agent de poliție nu e o chestie de glumă. Mâine poate vin și ne împușcă aici, chiar în sediu!

− Cine?

− Păi vezi că ești băiat deștept! Cine?! Nu mai filozofa, mișcă hoitul. Cineva a urmărit de la fereastră aventura noastră.

Tropăim pe o alee lăturalnică. Din când în când, printre două clădiri, se văd becurile cu iod ale federalilor care incendiază cu lumina lor portocalie locul incidentului.

− Imposibil să nu fie și o intrare de serviciu. Luminez cu lanterna. Uite! O ușă de metal scârțâie amarnic și ne trezim într-un hol ce dă în gheena de gunoi. Mai deschidem o ușă: iată casa scării.

− Așaaaa, să mă orientez. Deci! În dreapta mea cum priveam înspre magazin, etajul doi, a treia fereastră. Așaa… Hai!

Urcăm pe scara de lemn care protestează amarnic iar la etajul doi intrăm pe un hol tapetat cu flori galbene pe un fond verde brotăcel, o mare jale, care-i smulge lui Chris un rânjet:

− Ce n-ai zis că mergem la un bordel!

A treia ușă pe dreapta e la fel de mizerabilă ca celelalte și, cu greu, reușesc să citesc, la umbra chioară a unicului bec de pe hol:

Madame Eusebia: Chiromanție, astrologie, ventuze și lipitori

Cat o sonerie și cum nu-i niciuna ciocănesc discret. Nik!

Insist și, din interior, se aude mișcare. Vizorul se luminează o secundă apoi din nou agitație.

− Imediat! se aude înfundat, de după ușă, și în prag apare o matroană impozantă, înfășurată într-un capot imitând un chimono cu uriași maci sângerii pe un fond de azur. Mă oripilez în tăcere. Madam îl ochește, instant, pe Chris:

− Intrați, intrați! Tocmai terminasem o taroace în doi de spade și chiar mă gândeam… la ora asta… De fapt îmi ieșise doar un musafir… N-am citit eu bine… Mai serviți o cafea? Sau mai bine, un ceai… am un ceilon, o nebunie… Ședeți, aici, aici. Chris fu așezat lângă canapea pe un mic fotoliu stil Empire iar eu, aruncat pe un taburet. Simt că mă umflă râsul.

− Numai să nu fie prea mare deranjul…

Doamna saltă zglobie în mica chicinetă de unde se aud zgomote de ibrice, cești, și farfurioare. Profit și mă aproprii de geam. Indubitabil aceeași perdea. Grea, din macrame la care au lucrat două generații de fete bătrâne, o capodoperă de felul ei, complet pierdută în interiorul de consignație. Privesc, de la nivelul etajului doi, vârful cupolei romboidale a federalilor. În interior pare că se ridică un turn circular. Rotesc privirea. Ceva parcă s-a mișcat pe acoperișul de vis-a-vis.

În limita vizuală din dreapta văd hidrantul de care ne-am agățat…

− Ceaiul e gata! Madame intră triumfătoare cu o tavă de argint pe care se lăfăia un superb ceainic chinezesc și trei ceșcuțe din același set. Aburii ceaiului se răspândesc în micuța garsonieră și brusc mă detașez de toate grijile, încrâncenările, și obsesiile mele. Până și camera parcă devine mai spațioasă iar lumina, care până atunci mi se părea zgârcită, acum îmi pare intimă, îmbietoare.

 

Madame mă privește ca într-o fugă, dar ochii aceia mă citesc rapid și îmi zâmbesc ascuns, apoi se fixează pe Chris:

− Să începem cu D-voastră… Mâna dreaptă vă rog. Privește câteva secunde în palma lui Chris și continuă:

− Cealaltă mână, vă rog, văd că sunteți stângaci.

„E bună” zic în sinea mea. Sunt puțini cei care știu că partenerul meu este stângaci nativ putând să-și folosească ambele mâini cu aceeași precizie. Simt zbaterea panicată a ficatului și strângerea ușor dureroasă a intestinelor:

− Sunt, spre regretul meu, fumător. Aș putea servi ceaiul pe balcon?

− Vă rog, vă rog! Aveți o măsuță și două șezlonguri, nu vă formalizați.

Prind privirea lui Chris și-i șoptesc din buze: Șase! Clipește că a înțeles.

Las ușa de la balcon deschisă și mă așez în cel mai întunecat colț. Scot pistolul și-i sprijin țeava de balustrada balconului.

Peste drum, pe unul din acoperișuri, văd sclipirea unei lunete: „De data asta, tu ești al meu !” mârâi. Aștept zguduirea internă și simultan trag . Plec capul la timp căci o rafală silențioasă face să sară așchii de beton din balustradă. O mogâldeață se ridică, se clatină și se prăbușește, de la etajul patru, cu un bufnet înfundat, pe trotuar.

Mă târăsc în cameră. Madam mă privește de jos cu ochii măriți de spaimă căci Chris a trântit-o, a încălecat-o și-o fixează pe dușumea cu mâna stângă acoperindu-i gura.

Dacă ai ignora pistolul, din mâna lui cea dreaptă, și privirea aprigă ai zice că asiști la o scenă de viol sălbatic.

Mă stăpânesc.

− Hai, că l-am nimerit pe ticălos. Sunt doi, unul pe caldarâm… a făcut un salt mortal de la patru.

− Scuze Doamnă. Chris se rostogolește pe o parte: Mergeți în bucătărie și nu ieșiți până când nu ne întoarcem. Da?!

Ne apropiem cu prudență. În stradă, nimeni. Cadavrul dispăruse. Luminez cu lanterna stilou și văd o urmă de sânge. Mă aplec și colectez o probă.

− Nu mai pricep nimic. Ce puteau să aibă cu ghicitoarea aia?

Mă întorc brusc:

− Cum? Ce spui?

− Păiii… dacă n-o trânteam la pământ la semnul tău… era gata acum. Mi-a vâjâit glonțul pe la ureche.

Ne uităm unul în ochii celuilalt și o luăm la fugă înapoi.

În micuța bucătărie, Madame Eusebia ne privea cu ochi sticloși. Din gaura de glonț pe care o avea în frunte încă se prelingea un fir de sânge.

 

Privesc gaura din perdea și prelungesc mental:

„Da. Chris are dreptate.”

Îmi pun mănușile, scot cu briceagul glonțul, mă holbez la el. Cap de vidia, cineva nu a vrut să rateze: „Ăsta trece prin vestă ca prin brânză… Ce dracu-i aici?”

− Chris anunță la sediu iar eu îl sun pe Geo de la balistică: Glonțul, glonțul care a lovit-o pe femeia de la gogoșărie…

− Ce-i cu el?

− Ce tip era?

− Părea că-i de 7,62 cu vârf de vidia…

− Cum adică… părea?

− Păi… toate probele le-au ridicat ăștia de la Europol… N-am apucat decât să-i fac o inspecție superficială, cred că o mai am în calculator.

− Brava! Salvează-o pe stickul tău, așa ca să nu te aud că ți s-a șters hardul din senin. Da?

− Bine, da?…

− Și mucles până vin eu. Clar?

Flutur glonțul pe la nasul lui Chris apoi îl pun într-o punguță pe care o bag împreună cu proba de sânge în fundul holsterului.

Mă uit prin cameră. Iau un tablou mic și-l potrivesc pe locul găurii de unde am scos glonțul. Curăț covorul de tencuiala căzută. Mă reped la perdea. Norocul meu că-i montată independent pe draperie. O dau jos și o întorc invers. Caut prin bucătărie un ac de siguranță și fixez o cută peste gaura de glonț. Perfect.

Chris mă privește din ce în ce mai nedumerit. Mă duc pe balcon și studiez marginea balustradei. Aici n-au mai fost gloanțe vidia. Iau covorașul de pe jos și frec adânciturile de așchii. Mă uita la capodoperă. Patina timpului, doar cineva cu prea multă imaginație poate zice că sunt urme de gloanțe.

Intru și închid ușa. Chris mă privește tăcut și cu mâinile în șolduri. Aproape șoptește:

− Ce faci?

− Spală ceștile și ibricul și du-le în chicinetă.

Tace și se conformează.

− Eram în zonă când am auzit un foc de armă. Am găsit ușa deschisă și victima în această poziție. Desigur, am pus mâna pe ici, pe colo… verificând după atacator. Clar?

− De ce? De ce asta?

− Pentru că și vânzătoarea a fost împușcată tot cu un glonț cu cap vidia. Acolo ca și aici de fapt femeile astea au fost vizate. Pricepi?! Nu trebuiau să spună ce-au văzut…

Se aud sirenele celor de la operativă și ambulanță, privesc pe geam și rămân siderat: Nepăsătoare la toate dramele lumii, peste drum, la etajul unu, în cadrul ferestrei, o tânără femeie se dezbracă languros, își aruncă părul de aur pe spate și apuc să văd tremurarea sânilor înainte de a se acoperi cu un halat străveziu.

Viața își continuă cursul firesc.

Privesc spre bucătărie. Nu pentru toți:

„Sărmană ghicitoare, la tarot ieșise un musafir… doar unul, ultimul.”

 

Vasile nu este nervos. Ciudat. Îngrijorător…

Ne examinează ca pe niște gângănii pe care le-a descoperit pre’ când schimba scurgerea de la spălător:

− Ce-am zis eu? Îî?

Dau să deschid gura…

− Nu tu. Domnul inspector Chris.

Ăsta-și pârâie toate oasele, și are multe…

− Șefu’… Ăăăă…

− Aud? Chestorul se apleacă peste birou:

− … Că să nu mai călcăm prin Lies de când cu ăia…

− Ăia? Continuă necruțător Vasile:

− Adică Europol-ul, că să nu interferăm, că-i chestie federală… Chris transpiră abundent, caută, cu o mutră vinovată, privirea mea, eu examinez opera în puncte pe care muștele au făcut-o pe tavan…, și că… să-i lăsăm în p__a mea, în legea lor, se răcorește frustrat.

− Așaaaa! Buuun! Și voi ce-ați făcut?

Dau să deschid gura.

− Neee! Domnul inspector Chris.

− Noi? Ce am făcut? Noi treceam, adică patrulam… că mergeam la un caz și…

− Și? Și ce ți-am zis eu, ca să nu zic ordonat… atunci când erai aici în birou. Aici în biroul ăsta, acum doi ani, după ce a murit Costin și te-am pus pe tine să-i fii…

− Șefu’! Dacă o iei așa… protestez.

− Tu să taci, mă arată chestorul cu degetul.

Ce ți-am zis eu când stăteai tot pe scaunul ăsta, la fel de transpirat ca acuma. Ce ți-am zis, mă?! Zi să audă și boul ăsta.

Chris e total nefericit. El care e în stare să sucească gâtul ursului în luptă dreaptă e acum o cârpă de șters pe jos. Cuvintele îi sunt parcă smulse cu cleștele:

− Mi-ați zis să vă raportez întotdeauna când apar situații imprevizibile, care ar putea degenera… adică ne-ar putea pune viața în pericol, adică să vă zic dacă…

− Dacă o ia razna. Vasile dă cu palma de birou. Asta ți-am zis!

− Da Șefu’, da’ nu… adică…

− Cum Domnul Inspector… au murit doi oameni, asupra voastră s-a tras, federalii fac clăbuci, și tu zici că nu? Adică chiar ești prost? Ce ți-am mai zis eu?

− Dar nu se cade…

− Zi!

− Mi-ați zis că mor oamenii în jurul lui… și că sunt voluntar…

− Hai Șefu’, las-o dracu’… Chiar așa…

− Tu să taci! Mă copil, se adresează lui Chris, știi de ce sunt eu bine dispus în dimineața asta?

Chris e complet buimăcit.

− Pentru că după o noapte de nesomn mi-a venit o idee, mă!

Se face o liniște de s-aude cum trage unul apa la WC:

− Insignele și armele. Amândoi. Acum!

Ne formalizăm.

− Federalii mi-au dat aste două legitimații, mergeți și anchetați cazul ăsta. Îmi aruncă un dosărel în brațe. În Brin. Aveți, se uită la ceas, trei sferturi de oră să prindeți trenul. Sunteți sub acoperire, scoateți ecusoanele doar dacă… pușchea pe limbă!!! Marș!

Salutăm și dăm să ieșim:

− Și, naiba să vă ia, m-ați îmbolnăvit, dar mustața-i râde.

Pe hol Chris pare să se clatine…

− Huo! Îl apuc de braț. Ai lipsă de vitamine…

− Ce-a fost asta, frate? Nu mai înțeleg nimic.

− Las c-am înțeles eu. Mișcă!

 

Înainte să plecăm, trec pe la Geo, la balistică:

− Ei cum e?

− Nu pot să jur pe biblie, dar să fiu a dracu’ dacă nu-s trase de aceiași armă.

− Bun. Raportul? Așa. Copii-l tot pe stickul ăla. Acum, hai că scăpăm trenul.

Iau înapoi glonțul, stickul, și-l trag pe Geo deoparte:

− Fii atent. Aici e o probă de sânge. Te duci cu ea la Doctorul Apetculesii, zici că te-am trimis eu, să-ți facă un ADN, da?! Bun. Vii înapoi și mi-l găsești. Să n-aud!? Apelezi la toate cunoștințele, nu știu, te descurci, dar discret. Ai priceput? Bun. După aia îmi faci un profil, serios. Cine-i mă-sa, tat-su, ce fel de lapte a supt, ce prieteni avea în liceu, unde și cu cine a făcut armata, cu ce se ocupa , cine-i erau prietenii, șefi… tot. Bine? Bun. Bagi pe alt stick și te duci la noi la cafenea și-mi trimiți mail la adresa asta. Ștergi din calculator și uiți totul. Clar? Ia bani de stickuri și bere. Executarea!

În gară Chris tot năucit:

− Ăsta-i un dosar de acum doi ani, prima noastră anchetă împreună, uite…

− Da. Știu. Citește-l încă odată. E plin de învățăminte.

De trei ori am simțit strângerea de stomac, dar era sub pragul critic. Ne urcăm în tren și ne mutăm în vagonul restaurant. Scot legitimațiile de Europol și-i comand oberului:

− Ce-ai mai bun!

Sărmanul Chris. Trece din șoc în șoc.

 

După o masă copioasă, stropită din belșug cu tot felul de licori, văd că-i revin culorile în obraji:

− Eeee?! Better?

− Yapp! Și râgâie răsunător.

− Bine. Cafeaua a fost bună?

− O nebunie!

− Siesta?

− Zău dacă vă pricep? Și pe tine și pe Don’ Chestor… Țara arde și noi mergem să reanalizăm un dosar de acum doi ani…

− Aici greșești. Nu mergem deloc în Brin. Coborâm la prima. Semnez nota de plată și mă îndrept către ușă urmat de un Chris total bulversat:

− Grijă la pragul ușii!

Prea târziu…

 

Ne întoarcem în Consti. Parchez mașina, luată din fața gării din Ist, cam la două străzi de atelierul lui Ayșaf. Chris horcăie conștiincios pe bancheta din spate:

− Scoală băăă!

Se burzuluiește:

− E wek, femeie, lasă-mă!

− Nu-i nici un wek , la treabă!

Mă privește tulbur apoi se saltă în picioare:

− Capul…

Prea târziu.

 

Ayșaf ne privește pe deasupra ochelarilor cu multe dioptrii:

− Domnii?

Tătarul, trecut de 70 de ani, dar verde, rezistă într-o meserie aproape uitată. În vitrina minusculului magazin se pot vedea, acoperite parțial de pânze de păianjen, tablouri vintage cu inși bărboși, cupluri în posturi marțiale…

− E cu mine. Hai jos.

Se ridică greoi și se duce la ușa cu clopoțel. Întoarce placarda pe Închis și încuie atent cele trei yale. Ne face semn să-l urmăm. Coborâm. Toată casa e construită la subsol,  taxe mai mici, s-a justificat prima oară, acum 15 ani când… eee… Categoric omul nu suferă de claustrofobie.

Chris, realmente nu încape. Aburii de alcool pe care-i exala ne pun la grea încercare simțurile, dar în sfârșit ajungem în laborator.

Un beci spațios compartimentat , cu un pat și o chicinetă în spate.

Fotograful pornește ventilația:

− Sunt al vostru! și aud distorsiunea produsă de ventilație care face imposibilă orice înregistrare coerentă. Ochii verzi, pieziși, de pisică sălbatică, mă fixează cu aceiași insistență care mi-a muiat voința prima oară. De data asta citesc în ei o spaimă camuflată, dar nu de moarte, sau de suferință, ceva mai adânc, deep, deep…

− Ești la curent, văd. Tu m-ai trimis acolo…

− Da. Brusc un ochi începe să lăcrimeze pe chipul calm. Doar că nu mai țin minte. Blestem. Am îmbătrânit. Am văzut ceva, am priceput ceva și te-am sunat. Apoi… totul s-a transformat în fum. În fumul creierului meu.

− Încet. Să o luăm metodic. Ai idee totuși ce te-a făcut să mă suni?

− Nu știu. O imagine, o fotografie… Nu am mai aruncat nimic. Știam că ai să vii.

Răscolesc prin stiva de fotografii. Brusc, mâna-mi înțepenește.

Iau o fotografie și-o privesc: în rama unei ferestre este surprinsă o tânără femeie care-și dă cu un gest familiar părul de aur pe spate expunând vederii goliciunea unui trup perfect. Se uită șăgalnic spre cameră de parcă ar ști că este fotografiată.

Fata de la geam. Revăd, aievea parcă, sânii aceia și tremurarea lor obraznică, ațâțătoare.

− De unde ai pozele astea? Ăl de le-a făcut stă la trei case de magazinul de muzică, nu? Adu-ți aminte. Cine a venit cu filmul ăsta?

 

Se înserează.

Precum niște conspiratori ne strecurăm spre blocul crimei.

Din când în când vedem, printre două clădiri, incandescența portocalie a lămpilor care luminează șantierul Europolului.

Ne strecurăm pe ușița de metal pe care intră gunoierii ca să curețe gheena de gunoi. Scara de lemn pârâie sub tălpile noastre doar că acum intrăm la etajul unu.

Îi fac semn lui Chris. Ăsta moșmondește la încuietoarea ușii și-mi face semn aprobator din cap.

Împing ușa cu vârful piciorului drept și, brusc, basculez pe cel stâng cu arma de rezervă spre înainte: să plângă mă-sa!

Liniște.

Garsoniera este altfel compartimentată. Un hol minuscul și o ușă în față. Îi fac semn lui Chris. Se lipește de tocul ușii, deși cam cocârjat. La semnul meu năvălim, silențios, în cameră.

Precauții inutile. Individul din fotoliu, cu căștile în urechi, cu ochii în monitor, și mărunțind expresii, își face meseria veche de atunci de când Eva a frecat șărpălăul. E un codoș informatic.

Ne relaxăm. Omu’ are perdele grele pe geamuri, iar atmosfera este înecată de ioni pozitivi și de duhorile emanate de un WC nespălat de mult.

Îl ciocănesc pe umăr. Ridică arătătorul de just a second . Îi împing dinaintea ochilor legitimația de la Europol. Holbează ochii și zvâcnește. Chris îl prinde într-o priză… mortală.

 

Ne întoarcem la Ayșaf:

− Hai! Îi trântesc un vraf de casete, CD-uri și stick-uri :

Eu mă culc. Mă sculați dacă e ceva de văzut. De p__ă rasă îs sătul.

 

− Scoală! Mă ridic instantaneu:

− Zi!

− N-ai să crezi…

− Nu mă-ncerca! Mă duc să arunc cu apă pe față.

Mă uit în oglindă:  Și mai râd de Chris.

Mă confrunt cu un ins cu o față lejeră, dar nu mă pot păcăli. Există o panică reținută în această privire…crețurile din jurul ochilor, ușoara cădere a pomeților, fire argintii în păr…

Ce ți-a spus mă-ta, boule? Echilibru. Dans pe sârmă. Baladezi stânga, dreapta… Niciodată să nu fii acolo unde ai vrea să fii…

Îmi dau două palme și mă întorc la împricinați:

− Eeee. Hai să vedem.

− Am primit un mail, pentru tine. E codat. Ai onoarea. Ayșaf se retrage diplomatic.

− Dar ce-avem aici? Chris, te rog cât mă bărbieresc…

− Sângele provine de la un fost combatant în Brigăzile Albastre, știi… a fost un întreg scandal… A dispărut… Șeful lui a fost un alt luptător de elită…

− Să vedem imaginile.

Voyorul ăsta de puști a avut trei camere puse pe fătuca de peste drum. Făcuse un coup de fodre și se pare că nici fătuca nu se lăsa mai prejos: tandea și cu mandea.

Îl simt pe Chris vibrând lângă mine, tipa chiar e beton, dar iată, un SUV negru trece prin dreptul camerei, iar papagalul, cu simțul ăla, concret, al observatorului, îi ia urma.

Din mașină coboară trei indivizi și intră în magazinul de muzică. Distanța e prea mare și în ciuda camerei Full HD, din cauza luminii insuficiente, imaginile sunt neclare.

Oricum, cocalarul s-a citit că ceva nu-i în clar. Cinste lui! A sucit una din camere și a setat-o pe urmărire. Avem întregul peisaj al evenimentelor, camera pornind automat doar când simte mișcare:

Un camion, recunosc camionul frigorific pe care l-am văzut în baza Europolului, este parcat iar indivizi cară cu mari precauții, tot felul de lăzi în interior.

Uite-ne și pe noi intrând, apoi ieșind și… Hopa: Te-au tradus ca pe un novice, ahhh!!!

Puștiul și cu parașuta ies din magazin. Nu mai au deloc mutrele de papagali… privesc în dreapta. Apare SUV-ul negru. Din el coboară aceiași trei indivizi. Discută. Puștiul ia o palmă strașnică. Unul din ei intră în magazin, iese la câteva zeci de secunde, se urcă în mașina care demarează în trombă. În urma lor pământul se umflă. End!

− Ayșaf, scoate-mi niște profile cu ăștia. Nu forța prea mult, ca să poată lucra faciala.

Fumez gânditor, Chris se tot foiește…

− Stai în p__a mea, într-un loc, că-mi tulburi naturelul.

Se uită la mine ca un câine care tocmai ce-a luat un șut în noadă.

Mă înduioșez:

− Răbdare… Acuși se leagă toate… Sper!

Vine tătarul cu pozele.

− Ia cătați-vă de treabă.

Intru în calculatorul lui Ayșaf și mă loghez pe SIE. Bag codurile și pozele. Căutarea nu a fost lungă.

Puștiul, de loc puști, la 27 de ani, specialist în inginerie subatomică, șef de proiect la CERN, a luat-o razna cu drogurile și băutura și, după o catastrofă salvată în extremis, în care au fost răniți trei tehnicieni, a fost dat afară. A fost supravegheat, dar a dispărut brusc și e dat în urmărire internațională.

Fătuca, curvă de lux, multiple infracțiuni, droguri, trafic de carne vie, se presupune a fi afiliată la organizația ultraradicală „Cuțitul lui Hristos”, a dispărut de sub filaj… compar datele, la două zile de Cernist.

Continui:

Ianoș Fazecaș, franctiror în „Brigăzile Albastre”, dezertează la data de… și i se pierde urma, extrem de periculos, dat în urmărire generală…

Kovaski Adalbert: „Doctorul”, expert în explozivi, inginer automatician, afiliat consultant, la „Brigăzile Albastre”, a participat la mai multe misiuni, a amplasat dispozitive explozive în cavitatea abdominală a mai multor persoane, inclusiv copii, dispărut. Dat în urmărire generală…

− Oops! Din ultima poză mă fixează privirea cercetătoare a unei persoane cunoscute:

− Eeee, Domnul General, te-am prins…

Noi doi vom avea o discuție!…

*

Băieții din batalionul 1 operațiuni speciale „Vulturul” înconjoară nevăzuți și neauziți perimetrul. La un semn al Chestorului Vasile intrările sunt atacate simultan, iar gorilele de pază sunt dezarmate și imobilizate în liniște.

Am un déjà vu atunci când trec prin poarta prin care am mai intrat odată acum câteva zile. Doar că acum sunt cu pistolul în mână în spatele a trei militari echipați de luptă. La un pas în urmă, Chestorul Vasile flancat de Chris și el cu pistolul armat.

Soldații atacă simultan barăcile. Unul câte unul, buimăciți de somn, garda generalului iese cu mâinile sus. Sunt așezați pe două rânduri și încătușați.

Noi ne îndreptăm spre punctul de comandă. Baraca se dovedește a fi goală.

− Să nu-mi spui că l-am scăpat.

− N-avea cum, doar dacă s-a evaporat sau s-a aruncat în chestia aia…

Intrăm în domul de plastic.

Drăcovenia e tot în centru, dar nu mai e adâncită în sol. S-a săpat de jur împrejur, s-a turnat beton și acum plutește agale înconjurată din toate părțile de dispozitive elicoidale care bâzâie înfundat.

„Aha! Au pus-o în suspensie electromagnetică”

E mai mică, dar încă pulsează în valuri de mâl iridescent. Șase alte dispozitive o țintesc cu vârfuri cromate.

„O hrănesc cu masere ca să nu-i vină idei…”

Un turn din schelet metalic tronconic se ridică de jur împrejur, iar la înălțimea de peste 20 de metri se află un alt dispozitiv pe care nu îl pot identifica.

La un pupitru de comandă foarte tehnicizat, într-un fotoliu, și cu spatele la noi, Generalul:

− Intrați, intrați! Ați venit exact la timp pentru a asista la testare. Grig? Ți-am promis…

Simt golul în stomac. Mă arunc în dreapta și simultan trag trei focuri de pistol în direcția turnului.

Glonțul mi-a străpuns vesta, a trecut prin umărul stâng și m-a aruncat pe spate. Dau să mă redresez, dar o ceață neagră mi se pune dinaintea ochilor: „Nu leșina, boule.”

Îmi scutur capul și mă ridic, cu greu, într-un genunchi.

De sus, de undeva dintre schele, un PSL cu amortizor cade din țeavă în țeavă izbindu-se de beton. O umbră întunecată se lasă încet în genunchi cu mâinile la burtă.

Generalul se încruntă:

− De prima oară când te-am văzut am știut că o să ne faci numai probleme. Mi-ai omorât un om și acum mi-ai rănit altul. Asta nu se uită!

Oricum nu mai contează. Sunteți cu toții morți. Apasă un buton de la tabloul de comandă. Nu se întâmplă nimic. Mai apasă odată…

− Cauți cumva asta? Scot cu greutate din buzunar o banală siguranță de 50 de bani.

Întoarce o privire de taur fioros și se năpustește asupra mea.

Chestorul Vasile i se pune în cale și, cu un croșeu năucitor, face să-i sară falca din țâțâni. Pot să jur că am auzit oasele pârâind.

− Asta-i pentru femeia de la chioșc, iar asta, icnește și-i aplică o directă de stânga, pentru nefericita de ghicitoare.

Își așază tacticos hainele și continuă imperturbabil:

− Darius Scalp, alias generalul Alfonso Genocet, alias… scoate o hârtie, le am pe toate aici, deci… Darius Scalp, fost luptător cu gradul de căpitan în Brigăzile Albastre, îndepărtat pentru insubordonare, caracter discreționar, etc, etc, tot pe listă… ești acuzat de conspirație, uzurpare de calități oficiale, înființarea și coordonarea unui grup infracțional care… nu mai aud, ceața din ce în ce mai neagră mi se agață de pleoape și înainte să leșin simt, parcă, că sunt prins în brațe de cineva:

− Să nu te pună dracu’ să mori tocmai acum, mai aud vocea lui Chris și închin steagul.

*

Darea de seamă se prelungește, iar pe mine a început să mă doară umărul. Rezist cu stoicism:

− O armă, o super armă. Don Gheneral visa să fie un fel de Genghis-khan. Trebuia să o probeze în condiții naturale. A ales orășelul ăsta de provincie, cu deschidere la mare tocmai pentru că, în mintea lui, aici nimeni nu va întreba nimic. A greșit profund, căci tocmai aici, în asemenea comunități izolate, fiecare știe ce face fiecare, iar eu am fost informat prompt. Venirea noastră, ca băgători de seamă, faptul că am plantat gândacii spion a precipitat lucrurile iar generalul a decis să treacă la planul B.

Acoperirea cu Europolul, aluziile la teroriști și contrabandă cu arme, trebuiau să fie, și chiar au fost, convingătoare și-apoi, iar le-am stricat planurile cu intrarea mea intempestivă. Au lucrat camerele de supraveghere, au început să-și acopere urmele și, probabil, urmam să pățim precum martorele involuntare și nevinovate.

Atunci am recurs la mascarada cu detașarea. Domnul Chestor l-a sunat pe Darius Scalp și, sub pretextul scuzelor pentru interferența  unor subalterni, excesiv de zeloși, i-a comunicat că intenționează să ne dea un caz undeva într-o localitate limitrofă.

Domnul General, convins de obediența totală a organelor, mușcă momeala și chiar se prezintă, personal, la sediu cu două legitimații de inspector Europol, în alb, ocazie cu care plasează microfonul care se regăsește la probe. Legitimațiile erau, evident, abil falsificate și se află la dosar. După ce s-a convins, urmărindu-ne până la gară, că am părăsit localitatea, a devenit neglijent, prea încrezător, iar noi am putut să ne continuăm, incognito, ancheta.

− Dar de ce acolo?

− Chiar de când lucrurile au început să se lege, cumva, în mintea mea m-am întrebat de ce au ales clădirea aceia. Pe lângă faptul că etajul nu era locuit puteau să găsească alta, mai puțin costisitoare. Abia când au început să ridice turnul în interiorul domului mi-a picat fisa. Vedeți? Este chiar pe coama dealului și singura clădire care, odată demolată, oferă liber până la mare. Adăugând înălțimea turnului avea o linie dreaptă de aproximativ 40 de kilometri.

Don Gheneral voia să testeze arma pe vapoarele care veneau spre port, cât de departe, până la limita vizuală, astfel ca totul să pară un accident stupid.

− Totuși… nu înțeleg cum a ajuns acea piesă electronică la tine-n buzunar.

− Eeee, relativ simplu și cu un pic de noroc. Meritam și noi asta, nu? Mașinile fuseseră date în urmărire generală. Maria, adică Subinspectorul Stamate de la Analize, m-a sunat și mi-a zis că unul din camioane tocmai se îndrepta spre locație. Chris a făcut-o pe polițistul de circulație zelos iar eu mi-am băgat un pic nasul în spate. Am scos și eu ce se putea scoate… O păstrez de amintire.

− Cum? E probă la dosar, să o pui imediat la loc.

− Eeee. Am cumpărat alta, de la Dedeman, 50 de bani… de-am pus-o la loc, că-s la fel și identice.

P-asta, care ne-a salvat dosurile, n-o dau la nimenea.

Uite-o!

Și e doar o… siguranță!