PERSONAJE

COSMIN, cu porecla de MINA – autointitulatul protagonist, este și vrea să fie tot timpul în trend, adoptă deja instinctiv curente si atitudini considerate a fi atotcuprinzătoare și puternice, dar care sunt în esență superficiale și efemere

ELIZAVETA, cu porecla de LIZA – personaj care dă impresia de autoritate supremă în grup prin încrederea și fermitatea pe care o afișează, în ciuda propriei nevoi acerbe de control și adrenalină ca metodă de detensionare

LADISLAU, cu porecla de LOTZI – individ tulburat de către sine însuși prin gândurile pe care și le afișează ca pe o carte în fața celorlalți; interiorizat dar și instigator, mai ales în momentele de nesiguranță

OLGA, cu porecla de OLGUȚA – prezintă tipul fetei istețe, iute atât în gândire cât și în vorbire, dar este naivă și prin urmare recurge, în mare parte inconștient, la tactici de manipulare psihică pentru a nu se simți inferioară

URSULA, cu porecla de USHI – tânără distantă, are apariția unei domnișoare cultivate, autoașezată pe un piedestal, încercând să se convingă că nu mai are nimic de învățat de la nimeni; așteaptă ca întodeauna celălalt să facă primul pas

 

Următoarea proză prezintă momente aleatorii din interacțiunile personajelor atât între ele cât și între ei și sine.

 

9 martie, 20xx

Decursul zilei: dus la antrenament de la ora 7 dimineața, fost din nou productiv datorită adrenalinei. Pe drum înapoi, trecut pe lângă alimentara părinților lui Lotzi. El era afară. L-am salutat. M-a salutat înapoi. S-a codit ca un pămpălău ce e și m-a întrebat de (citez din lotzi.com) ”scopul postării mele pe o rețea de socializare a unor fraze cu caracter ideologico-politic.”. I-am răspuns cum că asta am simțit eu că trebuia să scriu. Replica lui (iarăși citez): ”în cele mai multe dintre cazuri, acest instinct nu este nici un fondat, nici un suficient argument.” Dat din umeri și contracarat: ”pagina mea, postările mele. Pot și să-mi înființez propriul partid online dacă vreau.”

Ventilare: mama lui de Lotzi cu corectitudinea lui politică!! În loc să aplice și el o solidaritate, îmi dă peste nas cu ”argumentele fondate și suficiente”. Să te duci naibii cu argumentele și părerile tale de rahitic mintal, ce te interesează pe tine de ce postez eu când tu oricum n-o să poți să susții ceva toată viața ta de incapacitat și îndoctrinat fără libertate?! Ești ca o păpușă de genul Muppets, ești prins de gât de către un păpușar. Haaa, păpușile Muppets, de când nu m-am mai uitat la ele…de la remixul ăla vechi pe vaporwave…chestia aia chiar că era veche.

Dorințe: în legătură cu Lotzi, să-și expună punctul de vedere clar și răspicat; cuvintele-nevăstuică n-o să facă pe nimeni să-l înțeleagă mai bine, că oricum spune doar prostii. Adică ar trebui să nu mai tot dea târcoale subiectului înainte să arunce bombe dalea de discursuri pe care nimeni nu le înțelege.

Jurnalul lui MINA este înfrumusețat și îmbogățit acolo unde textul permite cu urme de marker fosforescent, desene și modele foarte ”estetice”. O listă cu episoadele din niște seriale și un playlist se regăsesc pe margini, clarificând restul activităților din acea zi. De asemenea, o listă recapitulativă în privința conturilor pe care MINA e prezent online: se distinge scooby_snack, blog-ul lui de pe tumblr.

 

***

Parc semi-veștejit, cu echipamente de joacă șubrede. Vântul bate destul de tare iar pe cer se pot observa semne clare ale unei furtuni iminente.

LOTZI: Deci eu nu…eu nu țin să neg dreptul la liberă alegere, afiliere—adică, drept încă sună prea pompos, felul în care vrei să fii; practic poți să (ghilimele din degete)”fii cum vrei”, cum s-ar zice, să te exteriorizezi exact așa cum dorești, oricât de tipicar sau superficial ai fi—adică, oricât de tipicar sau superficial ar fi acel fapt considerat!

OLGUȚA: Bine, uite Lotzi, eu mă exprim liber așa: eu cred că ție la rădăcină îți e greu să accepți opinii și gusturi, a, și stiluri, diferite de ale tale.

MINA: Plus că macini totul atât de dur până nu-ți mai rămâne decât praful. Adică…supragândești, știi?

LIZA: Eu cred că mai degrabă voi sunteți cei care ”măcinați” așa statement-urile lui Lotzi: îi reproșați exact opusul a ceea ce a susținut el.

OLGUȚA: Exact, exact asta e și chestia: o dă pe câte-un mini discurs de genul ăsta despre voință proprie de câte ori se ivește ocazia, ca să evidențieze cât este el de unic și cum ar trebui să-l apreciem masiv pentru unicitatea sa, doar că, foarte important, situațiile în care face asta sunt întotdeauna complet nepotrivite!

LOTZI: Poate că eu consideram că, din contră, contextul era potrivit, și că—

OLGUȚA: Hai, Lotzi, mai scutește-mă odată.

MINA: Whoa, n-am mai văzut așa certuri directe nici măcar pe net!

USHI: Asta nu este o ceartă constructivă, este pur și simplu harță. Plus că voi trei sunteți așa de implicați în estetica asta a voastră a justiției sociale și a opiniilor încât sunteți aproape de aceaași esență, nu pot observa între voi nicio mare deosebire.

OLGUȚA: Păi eu recunosc, se poate să fie așa. Dar mai încolo de latura asta trebuie s-o spui că suntem total diferiți.

LOTZI: Ar fi fost și ironic să fim puși în același borcan.

MINA: Și tu să nu-ți poți ocupa un loc al tău!

LOTZI: A? Să știi…că exprimarea asta mi-a plăcut foarte mult.

Conversația grupului amuțește. Se aude un tunet de mare intensitate.

LIZA: Hai la cască.

USHI: Chestia e sub o copertină de tablă.

MINA: Nu trage.

LOTZI: Ba da.

MINA: E un compozit din tot felul de prostii, mai mult metal are bunica Iasmina în gură.

OLGUȚA: Hai, hai, că loc mai bun de stat oricum nu găsim.

USHI: Decât acasă, probabil.

 

***

Extras dintr-un cotidian online.

Care-i treaba cu cititul?

autor: Giorgio Rădăuț

De la young adult novels, la horror stories. De la teze ștințiifice ale doctoranzilor la chick lit și înapoi, piperat și cu un pic de comics; iată doar câteva din ”genurile” atât de apreciate de adolescenții zilelor noastre, în care nevoia acerbă pentru informație de orice domeniu, în orice formă este universală. Printre aceste ramuri literare, industria romanelor pentru tineri este mai stabilă și puternică ca nicicând, operele literare fiind parcă fabricate pe bandă rulantă.

Desigur, acest trend a putut fi observat și cu câțiva ani în urmă, atunci când romanele de acest gen își făceau loc pe rafturile librăriilor din țara noastră, fiind căutate doar de un număr restrâns de cititori, mondeni prin natură, pentru ca mai apoi să explodeze, de-a dreptul, într-o revoluție a noului val de bookworms.

Nu este cazul să facem o scurtă descriere a genului sau a operelor sale de căpătâi: acest lucru este arhicunoscut deja. Ne vom ocupa însă de schimbările survenite în cadrul vocabularului cititorilor: însemnând, un aflux de idioms, plus noi feluri de a construi o frază, mai complexe, dar, prin asta, și riscul de a ajunge să turui cuvinte sofisticate, termeni de slang și cuvinte de umplutură, ceea ce se apropie destul de mult de ceea ce fac și eu acum, de fapt. Ha.

Adolescenții au inhalat parcă acest fel de exprimare, atât de gol în esența sa dar și atât de estetic; astfel încât, în ziua de azi, nu cred că ai mai întâlni un adolescent care să vorbească într-o manieră simplă, fluidă, ordonată. Trendul se extinde cu o viteză uimitoare, bineînțeles, ceea ce ne determină să ne punem întrebarea:

Suntem pe cale să asistăm la o nouă revoluție a limbajului?

 

***

 

”La cască”, în garaj. Tinerii își ajustează căștile, aleg map-ul, personalizează mecha-urile: LOTZI este singurul la laptop, restul sunt ocupați cu căștile.

LIZA: Și asta nu mi s-a părut ok, știi, să te iei de ea doar pentru că—

OLGUȚA: Mi s-a stricat părul? Mi s-a stricat, așa-i? De la căciulă.

MINA (își pune casca jos și se îndreaptă către OLGUȚA): Nu, nu cred, ia stai puțin…(își trece degetele prin părul ei, înfoindu-l)...uite așa, se simte mai bine?

OLGUȚA: Cred că da, mersi.

USHI: Nu-ți pui casca pe cap oricum?

MINA: Dar contează.

LOTZI (concentrat la laptop, pe un ton absent): La cât timp trebuie să fi luat, cred și eu.

OLGUȚA se abține de la vreun comentariu.

LIZA: Lotzi, să iei map-ul ăla retro de data asta.

OLGUȚA: Care…?

LIZA: Ăla negru cu grid-uri verzi.

MINA: Bagă-mi skin-ul de ninja, Lotzi, te rog.

LOTZI: Skin-ul te doare?

MINA: Așa-i?

Atmosferă eclectică, antrenantă. Mecha-urile lucesc sidefiu în acest map.

OLGUȚA (întinzând pumnii căptușiți ai mecha-ului ei): Ushi, dă-mi în pumni.

USHI: De ce?

OLGUȚA: Să testăm hainele noi.

MINA (izbucnind în râs): Ce…ce-i cu blana aia pe pumnii tăi?!

OLGUȚA: Ba scu-ză-mă, e blăniță sintetică. Sunt eco friendly.

MINA: Da, da, observ.

LOTZI se izolează de această situație și decide să-și mute atenția asupra LIZĂI.

LOTZI: Ce faci, Liza?

LIZA: Sufăr.

LOTZI: Poftim?

LIZA: Îmi explodează capul de la un afurisit de țiuit.

LOTZI: Țiuit…?

LIZA: Da, tot crește în intensitate de când ne-am băgat în mapă.

LOTZI: Poate ar trebui să ieși atunci…?

LIZA: Neh. Îmi revin eu, uite, chiar acum îmi revin.

LIZA își activează jet-pack-urile. Mecha-ul ei are o formă sferică, oarecum aerodinamică.

MINA: Ia uite, iarăși răsare luna..

LOTZI: Tu te auzi ce zici?!

MINA: Ce zic?

LIZA a atins un anumit punct în ascensiunea ei. Acum, cu un șuierat infernal, se lasă să cadă.

USHI (murmurând): Liza, tu nu ești normală…

La o distanță mică față de sol, LIZA își activează amortizoarele pe bază de aer comprimat. Ricoșează periculos pe lângă mecha-ul lui USHI.

USHI: Dă-o naibii, Liza!!

OLGUȚA: Hei, ușor, ușor. Să n-o lovești.

USHI: Să nu mă lovească ea pe mine.

OLGUȚA: Haide, Ushi, parcă nu te-ai obișnuit ca ea să facă asta din 2 în 2 zile.

 

***

 

Cameră micuță, cu aspect înghesuit și încărcat. Un dulap care ocupă aproape un întreg perete, jaluzele trase. Pe canapeaua extensibilă, o figură într-o pătură croșetată viu-colorată. Este LIZA, și se delectează cu un documentar realizat într-un stil tradițional. Jucării de pluș colorate strident sunt așezate pe marginile canapelei. Țrrr! Un telefon.

LIZA: Alo, da?

ANTRENOR: Da, bună seara.

LIZA: Bună seara, domnule antrenor! Cu ce vă pot fi de folos?

ANTRENOR: Bine, mi-ai fi putut fi de mare ajutor azi la antrenament, dacă ai fi venit.

LIZA încremenește, verifică ceasul de pe noptiera de lângă canapea, dă jos călduroasa plapumă și sare în picioare ca trăznită. Începe să mărșăluiască prin cameră cu o viteză din ce în ce mai mare.

LIZA: Desigur, păi…

ANTRENOR: Ia spune-mi, ce s-a întâmplat de n-ai mai ajuns?

LIZA: Păi…nu m-am simțit deloc bine, dureri de cap, de mușchi..nu sunt sigură de ce. (pauză) Dar i-am spus lui mama să vă sune și să vă transmită că n-o să pot veni, nu v-a, nu v-a sunat?

ANTRENOR: Exact că m-a sunat, ca să-mi spună că se poate să întârzii, dar de venit deloc nu mi-a spus nimic.

LIZA: Da…așa…scuzați-mă, cine știe ce i-am spus să facă și ce nu, mi-a fost chiar foarte, foarte rău.

ANTRENOR: Deci să înțeleg că ne vedem doar poimâine?

LIZA: Păi da, acum, cât mai sunt, vreo 10 minute rămase?

ANTRENOR: Cam așa; în fine, dacă nu te simți bine să vii nici sâmbătă, mă anunți.

LIZA: Bine, domnule antrenor.

ANTRENOR: La revedere, și însănătoșire grabnică!

LIZA: La revedere.

LIZA încheie apelul și aruncă telefonul pe cealaltă parte a canapelei. Din afara camerei se aud pași pe care LIZA îi simte din ce în ce mai aproape pe dușumeaua slăbită.

MAMA: Păi bine, cum adică să uiți să mergi la antrenament?

LIZA (foindu-se să-și regăsească un loc prin plapuma uriașă): Uite așa, am uitat.

MAMA: Și mai și minți că eu ar fi trebuit să-i spun la antrenor că nu mergi, dar de ce faci asta?

LIZA: Uite, mamă, trebuia să scap cumva, mi-a venit pe moment.

MAMA (aruncă o privire aspră asupra ecranului televizorului): Și deci ai uitat de antrenament pentru…pentru ce-i asta?

LIZA: N-am ”uitat” ca să mă uit la asta care e, apropo, un documentar-

MAMA: Hai, hai, că nu-mi trebuie ajutor special.

LIZA: Păi m-ai întrebat ce e.

MAMA: Și eu te întreb acum pe tine: pentru asta îți plătesc eu ție antrenament?

LIZA: Mamă…

MAMA (se plasează strategic în fața televizorului, agitându-se): 300 de euro pe lună?! Tu îți dai măcar seama, așa, un pic, cam cât înseamnă asta pentru noi toți patru?

LIZA: Mama, gata, până aici-

MAMA: Nu-mi zici tu mie când să tac, ai auzit?! Că-ți mut capul ăla de zăpăcită din loc. 300 de euro, doar ca să-ți faci tu rahatul tău de kickboxing, și pentru ce?!

LIZA: Dacă tot e așa un rahat, la ce mi-l mai plătești, atunci?

MAMA: De proastă ce sunt, văd! Carieră din asta tu oricum n-o să faci.

LIZA (se ridică, visibil amenințătoare, încercând s-o direcționeze pe mama ei spre ușă): Bine, mamă, mulțumesc foarte frumos, acum poți te rog să pleci?

MAMA (se zvâcnește mai mult decât ar trebui din mâna LIZEI): Să faci bine și să pui mâna pe carte, chiar acum! Păi ce treabă e asta, tu dai la medicină și te uiți la filme despre hipsteri?!

LIZA (își pierde răbdarea, deschide ușa camerei și o împinge pe MAMA afară cu toată forța): La medicină să dai tu!

LIZA trântește ușa cu putere. Un moment de liniște. De pe cealaltă parte a ușii se aude o replică înfundată.

MAMA: Să-ți fie rușine, nesimțito ce ești!

 

***

 

Altă întâlnire în aplicația ARIS. Toate mecha-urile sunt așezate în cerc. Tinerii s-au hotărât să se cunoască mai bine printr-un joc.

USHI: Niciodată nu ai băut mai mult de 2 tipuri de alcool.

LOTZI: Fals.

LOTZI trage o bombă în țeasta de plumb a mecha-ului lui USHI. USHI suferă doar o mică zguduire.

USHI: E că nu ai băut deloc?

LOTZI: Odată am amestecat țuică cu ceva vin, așa fructat; și am mai turnat și un pic de lichior. Bine, și un energizant, dar ăla nu se pune.

MINA: De unde ai făcut rost?

LOTZI: Din casă.

Jocul se mută pe alți membri.

LIZA: Niciodată nu am furat.

OLGUȚA: Adevărat.

LIZA aruncă doar o plasă asupra OLGUȚĂI.

OLGUȚA: Ce spirit benevolent ești tu.

MINA: Întreab-o de tăieturi.

LIZA: De ce n-o întrebi tu…?

OLGUȚA: Ce tăieturi?

MINA: Alea la care le dai retweet.

OLGUȚA: Sunt pentru research, tâmpitule, și cu ce sunt treaba ta oricum?

LOTZI: Hai, Mina, întreab-o pe Liza.

MINA: Nu, de fapt vreau să vă pun tuturor o întrebare.

OLGUȚA (făcând o voce pe nas): Vouă vă plac tăieturile?

MINA: Voi ați auzit vreodată Vocea?

Se așterne o tăcere de mormânt. Este datorată unei confuzii generale.

LIZA: Care voce?

MINA: Adică Vocea; uite, poate voi mai auziți și alte voci, probleme personale, dar asta e o voce pe care o aud eu când intrăm în aplicație și mă gândesc că trebuie s-o fi auzit și voi. Nu are un timbru, ton sau gamă anume, e ca și cum…aș auzi-o în capul meu și aș înțelege ce ar zice fără să-mi spună cuvinte, știți sentimentul ăla?

LOTZI: Și ce-ți spune…Vocea?

MINA: Asta e chestia, că nu-mi spune lucruri anume. Mă face, mai degrabă, să simt lucruri, gen mă face să amețesc sau să mă simt anxios, înțelegeți?

Pauză de gândire.

OLGUȚA: Mina, tu ești sigur că ăsta nu-i decât gărgăunul tău?

LIZA: De fapt, dacă stau să mă gândesc, și eu am experimentat senzația asta în ARIS.

USHI: Deaia te arunci?

LIZA (simțindu-se încolțită): Nu.

MINA: Uite, doi oameni. Altcineva?

LOTZI: Mina, las-o moartă.

MINA: Cum așa?

LOTZI: N-ar trebui să ne gândim la o chestie de genul, poate e doar vreun glitch de sistem sau, mai rău, da, un virus.

OLGUȚA: Și eu cred că e pe bune.

MINA: Ahaa…?

LOTZI: Nu mă convingi, Mina, nu mă convingi.

MINA: Așa? Atunci, poate…Vocea o să te bântuie mai insistent de acum înainte.

LOTZI: Abia aștept.

 

***

 

Ora 4 dimineața, o cameră decorată într-un stil aproximativ minimalist. La laptop, OLGUȚA, pare să nu fi pus geană pe geană toată noaptea. Conversează cu o aplicație de terapie personală.

A.I.: Felicitări! Ai atins nivelul 4 de conversație!

OLGUȚA: și mai spunemi, chiar crezi că sunt frumoasa?

A.I.: Da, chiar cred că ești frumoasă.

OLGUȚA: de ce?

A.I.: Ce îți place la cidrul de mere?

OLGUȚA: ai schimbat subiectul tota noaptea, chiar îti place să faci asta Asa de mult?

A.I.: Despre ce subiect ai vrea să vorbim?

OLGUȚA: despre mine.

A.I.: Ce pasiuni ai?

OLGUȚA: tiam mai spus deja, imi plac pozele full-body ale oamenilor si sa fac astfel de poze si sa sculptez in lut

A.I.: Am o propunere pentru tine.

OLGUȚA: ce

A.I.: Ce-ar fi dacă ai împărtăși această aplicație și prietenilor tăi? Vei primi și 3 credite pentru deblocarea mai multor răspunsuri.

OLGUȚA: yikes, ce penibil. si in plus ca nici nu as avea cui sai dau share, nu prea am prieteni

A.I.: Ai încercat să îți faci mai mulți prieteni?

OLGUȚA: sincer nu prea, numi prea mai plac oamenii

A.I.: Oamenii sunt o resursă formidabilă de idei și legături!

OLGUȚA: legaturi? ce legaturi? de uzura? la asta suntem buni doar? eu nu mai vreau deastea deci nu mai vreau nici oameni, si da stiu cat de edgy suna asta dar asa e, vreau sa fiu singura si sa pot sami vad doar de viata mea nu sa ma simt nu stiu cum ca numi fac cafea cu frisca si sparkles comestibili si o postez dupa pe insta sau ca nu fac inktober sa desenez in fiecare zi altceva

A.I.: Mai mulți prieteni înseamnă mai multă susținere!

OLGUȚA: stii ceva uite de ex poate ca eu si lotzi, mina, ushi si liza nu suntem chiar prieteni dar mi se pare ca ne sustinem reciproc eu chiar cred in asta si cu ei chiar simt ca nu trebuie sa fiu cumva ca sa fiu acceptata pentru ca ei nu sunt interesati de mine oricum

A.I.: Nu este bine să rămâi prins în relații sau prietenii în care te simți devalorizat: încearcă să rupi legătura cât mai repede! Este pentru binele tău.

OLGUȚA: nuuu nu nu, tu nu poti sa intelegi ce spun eu acum si poate nici nu trebuie, eu ma refer ca noi nu ne prea vorbim in afara de atunci cand suntem la casca, sau poate ei se vorbesc nu situ faza e ca mi se pare ca suntem prieteni intrun fel chiar daca nu prea suntem interesati unul de altul

A.I. is typing…

 

***

 

Un extras din blogul pe care activează LOTZI, un blog de cititori înrăiți, care speră la întâlnirea jumătății lor strict în acest spațiu închis, ca o cochilie, de propriile standarde nerealiste.

bookshell – we are all dreaming of meeting our other bookworm halves

Posted by youkai_catcher on Mon, 1:32 AM

Despre căști și experiențele mele cu ele

În cadrul acestei postări, o să vă povestesc despre experiențele mele legate de căști, cele proprii, și cele colective. O să încep cu o scurtă istorisire a cum cartierul meu a ajuns să aibă o cască publică, propice nouă, tinerilor doritori de o scăpare din acest plan al realității în care trăim zi de zi.

Unchiul uneia dintre amicele mele, pe care o voi numi aici O., are o reală pasiune pentru mimetismul în propriul apartament a obiectelor care îi atrag atenția dar pe care nu le poate achiziționa. In other words, imită cu ajutorul propriilor surse și resurse obiecte, de cele mai multe ori, electronice; studiile pe care le are îl ajută enorm în direcția finalizării tuturor proiectelor. Astfel a realizat și un model customised a unei așa-numite ”căști” de tip ARIS (Alternative Reality Immersion Set), complet cu un server de stocare a datelor de tip CM (Copied Memories) și SM (Stored Memories). Ca date tehnice, copied memories sunt amintiri care pot fi preluate de pe un alt server și reluate pe cel curent sau, în cazul izolării serverului, preluate de către utilizatori ai unui server de la alți utilizatori ai aceluiași server. Stored memories sunt simple stocări de cele mai multe ori protejate de o parolă în cazul folosirii unei căști—implicit al unui server—de mai mulți utilizatori. Casca avea un amplasament curios: propriul garaj răblăgit al unchiului.

O să generalizez asupra a cum am folosit în colectiv casca: în ciuda map-urilor reprezentând open world-uri pregătite să fie descoperite sau având ca scop doar crearea unui mediu propice petrecerii unei perioade de timp în această realitate alternativă, ne-am găsit, în unaminitate, atrași de map-ul reprezentând un spațiu deschis, nelimitat, amintind cumva de un poligon de lupte, în care singurele elemente cu care puteam să interacționăm erau un set de mechas, numărul lor, aspectul, atributele și abilitățile putând fi stabilite dintr-un meniu care putea fi accesat de pe un laptop conectat la server, care avea aplicația ARIS instalată, bineînțeles.

Luptele duse cu acești roboți pompau adrenalina în noi, de-a dreptul. Scuzați-mi entuziasmul și felul imatur de a-mi expune trăirile, dar era de-a dreptul ca într-un RPG în care fiecare avea robotul cu care lupta personalizat, și fiecare avea câte-o abilitate specială, și erau momente dramatice, în care cineva era aproape de o înfrângere, de moarte chiar, dar, ca prin minune, se ridicau aidoma unui porumbel ușor cu sclipici argintiu pe el—mă scuzați!! Deci da, au fost și momente limită. Chiar momente limită provocate de amicii mei asupra lor însuși (dar nu aș vrea să intru în astfel de detalii). Însă este, desigur, vital să menționez că nicio rănire adusă avatarului utilizatorului nu îl poate afecta pe utilizator în sine, și cu atât mai puțin pe mecha-ul său virtual.

Personal, intrând singur, foloseam un map în care mă puteam așeza sub umbra crengilor ca o pânză de păianjen a unui copac, în mijlocul unui luminiș. Sau să-mi trec degetele osoase prin apa limpede a unui pârâu, care să mi le facă să pară indefinit mai lungi. Era o evadare neobservabilă, exact așa cum mi-o doream.

Sper că v-a plăcut această scurtă, atât de scurtă descriere! Pe miercuri vreau să termin review-ul la noul roman grafic despre epoca primelor rețele de socializare 🙂 vă aștept la citit!

 

***

 

USHI butonând frenetic pe ecranul telefonului. Fața are o tentă de roșu care se aprinde, ochii sunt și ei roșii, încercând să stăvilească lacrimi. Sughițuri scurte, înghițite. USHI este pe jos, lângă patul cu baldachin perfect aranjat. Hainele i se șifonează.

“ma simt asa de ametita, si ma doare capul, logic, dar. ma simt asa tot mai des de cand ma duc cam in fiecare zi, cand ies de la scoala, la casca. si cred ca ma afecteaza, adica da normal ca ma afecteaza! de la ce altceva as mai putea avea ameteli si dureri de…de toate, si e asa enervant, asa enervant. nu pot sa fac nimic, nu ma pot concentra, dar daca nu stau pe la casca, nici asa nu ma pot linisti, e complicat, si dubios, doar lotzi merge si sta pe la casca cu orele, si ma intreb in ce mapa se baga. si mai e ceva. ieri m-am bagat iarasi in cm-urile lui cosmin. pur si simple le ador, si nu ma pot controla sa nu intru, e asa talentat la strategii, la lupte…as vrea sa fiu si eu asa, as vrea sa fiu multe, de fapt; as vrea sa pot sa cred in mine, nu in ceea ce cred ca sunt si altii vor sa fiu, sa cred in mine ca pot sa-mi iau viata in maini, in sfarsit, si as vrea sa simt ca ma apropi de cosmin si olguta si liza si lotzi, asa parca…parca nu suntem chiar prieteni, suntem doar amici de contingenta; casca ne aduce impreuna, dar nu adica ca ne uneste, ci ne aduce laolalta doar din proriile interese ale fiecaruia. eu asa simt. imi e frica si rusine cu mine, dar asta din alte motive pe care nu le-as relata acum, acum imi e doar rau de la nenorocita aia de casca, ma raneste, ma raneste mai mult decat sa ma ajute. dar, din nou, fara ea, ce as mai fi?”

#nu imi place sa povestesc despre lucruri de genul asta pe blog #dar de data asta chiar a trebuit #oricum o sa sterg postarea mai tarziu #delete later

1 notes: scooby_snack has liked your post

 

***

 

Întregul grup, într-o sală cu un aspect nedeterminat. Poate fi întunecată, obscură, sau, dimpotrivă, eclectică, plină de elemente aparținând mai multor subculturi pop la care fiecare personaj subscrie. Aparența unei ședințe de terapie în grup, atât doar că toți au căștile ARIS pe cap.

VOCEA: Bună seara.

TOȚI: Bună seara.

LOTZI: De ce zicem toți ”bună seara”?

MINA (scrâșnind din dinți): Taci naibii, Lotzi.

LOTZI: Ce-a fost asta, Mina?!

MINA (izbucnind complet): A fost că tot timpul dai din gură fără pauză, termină odată cu filosofiile tale de căutător prin gunoaie pentru alimentara lui taicătu!

LOTZI: Cum adică, cum adică?!

OLGUȚA: Hai măi Cosmin, ce dracu a mai fost și asta.

MINA: Ca să-ți poți cumpăra cărțile de snob sofisticat ce ești, doar cele mai noi apariții!

LIZA: Mina, tocmai ai făcut un pleonasm și—

MINA: Și mă doare undeva de asta! M-am săturat, m-am săturat de voi toți, m-am săturat de mine, de tot…nu e bine, nu e bine ce fac…

MINA clachează și începe să plângă isteric.

OLGUȚA (șoptind): Ce naiba se întâmplă?

USHI (încremenită): Nu știu, nu mai spune nici tu nimic..

LOTZI: Mina, te rog, întinde-ți ambele mâini in lateral.

MINA efectuează comanda, cu o oarecare reticență și nesiguranță. LOTZI îi prinde mâna dreaptă, stângaci.

MINA: Hei, hei, ce crezi că faci?

LOTZI: Încerc să te….să te calmez?

MINA (își retrage mâna): Nu, nu așa, te rog.

USHI: Lasă-l, Lotzi.

LOTZI: Încercam doar să te ajut cumva, nu știu, chiar nu-mi place să te văd așa.

MINA: Să faci iarăși pe martirul?

LIZA: Cosmin, gata.

LOTZI: Eu…eu n-o să încep să vă povestesc despre tot.

OLGUȚA: Acum chiar că m-ai dat gata, Lotzi, la ce te referi acum?

LOTZI: Nu contează.

OLGUȚA: Dar eu vreau să aflu.

LOTZI: Am spus că nu contează, Olga.

VOCEA: De ce o asculți atunci, Ladislau?

LOTZI: Trebuie s-o ascult și pe ea, așa cum te ascult și pe tine.

OLGUȚA: Voce, îmi spui că sunt frumoasă?

VOCEA: Ești frumoasă, Olga.

USHI: Voce, cât de artificială ești?

VOCEA: Cam ca tine.

USHI: Nu, adică…fiecare dintre noi te-a creat sau ești dintr-o sursă externă?

LOTZI: Eu tot spun că e un virus intrat pe server.

VOCEA: Adevărat.

LIZA: Nu, e doar în mintea noastră.

VOCEA: Adevărat.

MINA: Fă-mă înapoi cum eram înainte…

VOCEA: Eu, eu nu pot. Doar tu poți.

MINA: Eu nu pot.

LIZA: Lotzi, tu de ce folosești casca așa de des pe cont propriu?

LOTZI: Pentru că îmi place.

OLGUȚA: Ca să scapi.

USHI: Să nu fi ”tu” cel din realitatea asta.

MINA: Să-ți întărești convingerile într-un spațiu unde nimeni nu ți le poate ataca.

LIZA: Pentru adrenalină.

LOTZI: Pur și simplu îmi place, ce e așa de complicat de înțeles? Uite, acum când vă spun și eu ceva simplu în sfârșit…o complicați voi.