Căldura sufocantă dintr-un August al anului 3099 își făcea simțită prezența prin moleșeala și agitația oamenilor cu măști de roboți.

Leko își terminase cafeaua din boabe de zozo, o plantă creată în laboratorul oamenilor de stiință N si N (Nnannu si Nnikolle), care nu doar te menținea treaz, dar îți aducea în amintire toate detaliile cărților salvate în memoria creierului artificial, atașat la inelul de intrare în galeria cygnusistă. Tânăra era membră a clubului de voiaj intergalactic și străbătuse deja spațiul cosmic spre 50 de destinații îndepărtate. Fusese creată în laboratorul N și N, dar nu o interesau prea mult amnuntele experimentelor științifice.

Leko era o mică exploratoare, cea mai firavă din galerie, dar și cea mai bine organizată. Se încăpățâna să exploreze universul și să înregistreze ultimele schimbări produse în fiecare din destinațiile pe care le observa. La finalul verii terestre, ea fusese trimisă în Suceterra să verifice care sunt consecințele ultimii ciocniri a Terrei cu asteroidul XXIfinal.

Se știa că în mod ciudat au existat câțiva supraviețuitori, refugiați în Suceterra. Aceasta devenise singura colonie încă locuită pe Terra. Se știa despre Suceterra că fusese pe la începutul secolului XXI un polis industrial, cu malluri și o citadelă așezată strategic încă din trecutul omenirii pe un deal în estul localității, acolo unde soarele putea încălzi zidurile vechi dandu-le aspectul unor gigantici protectori ai Sucetterei. În 3099, Sucettera devenise o colonie care păstra câteva străzi  din Vechiul oraș, ca exemplu al civilizației trecute, deși mare parte fusese distrusă de ciocnirea fatală pentru cei 7 miliarde de oameni de la începutul secolului XXI.

Leko era pasionată de istorie, mai ales de cea de după ciocnire și teoretic cunoștea Suceterra, învățase multe  despre această colonie și se gândea să studieze galeriile acesteia într-un proiect de cercetare care cuprindea o arie multidisciplinară.

Călătoria în spațiu spre Sucettera a durat mai mult decât s-ar fi așteptat Leko, dar fiecare expediție era cu schimbări neașteptate și ea se obișnuise cu toate provocăriile unui nou voiaj.

După aterizarea navei, Leko s-a îndreptat spre zona centrală a Suceterrei, într-o noapte Terestră care părea liniștită și caldă. Stelele încă străluceau pe bolta cerească amintindu-i Lekei de steaua ei. Era zgomot, mult  zgomot de la aparate de emisie, dar și parcă pea mult întuneric.

Leko stia bine zona, însa întunericul vast o făcea să-și dorească lumină în jur. Era parcă prea multă apăsare în mica Suceterra și Leko nu înțelegea ce se întâmplă. Exact în acel moment, când Leko mai făcuse încă un pas, din spatele ei, de dupa niste garduri verzi, sărise un monstru, ca o înspăimântătoare relicvă a timpului trecut. Tânăra nu mai văzuse așa arătare și a încercat să-i vorbească, spunându-i că a speriat-o. Acesta înțelegea limbajul romenterrian folosit de Leko și i-a răspuns cu o voce grăbită și seacă: “da, așa este locul ăsta este întunecat și oricine ar trebui să se sperie”. Monstului îi curgeau șiroaie de sânge transparent pe marginea gurii, ca și cum tocmai venise de la un atac și se pregătea de un altul, fața rotundă părea o minge de mâl gata să se transforme la apariția oricărei lumini sau umbre. Era îmbrăcat ca în muzeele de început de secol, cu două piese, una care-i acoperea umerii și avea mâneci tăiate, parcă desprinse de corp în căutarea unui alt timp, iar alta care-i ajungea până la genunchi, avea capul mare și chel, pielea curgându-i în jurul capului ca niște fire de sârmă ghimpată, o burtă imensă era cărată de niște picioare mici, ca o broască care se târăște neștiind că poate sălta, iar ochi-i erau întunecați de ură, hrăniți cu sos de teroare și cu  întunericul fără margini. Făcuse câțiva pași alături de Leko dorind parcă s-o facă pe tânără să nu-și imagineze intențiile creaturii, să nu perceapă mirosul său stătut și să uite de acea săritură din noapte. După cei câțiva pași făcuți la un metru de Leko, fără să spună un cuvânt, fiara sărise cu viteză la gâtul tinerii, strângând cu o forță neînțeleasă, cu o ură pe care nimeni nu ar putea-o descrie, gata să sugrume toate forțele universului, așteptând parcă să distrugă pe oricine ar fi trecut pe acolo și să se hrănească din frica și apăsarea întunericului, să bea sângele așteptării și să se îmbrace în praful lăsat în urmă de ultimii pași făcuți în acel loc.

Leko nu a apăsat niciun buton de detașare, doar a urlat ca la vederea unei schimbări temporale și a făcut să se aprindă câteva lumini în galeriile Suceterrei. Creatura si-a scos atunci ghearele și le-a înfipt în gâtul Lekei, gata să o zgârie până la ultima suflare a tinerei. Ghearele se puteau agăța la orice distanță și puteau zgăria orice android, om sau robot. Țipătul Lekei, care a făcut să se aprindă luminile în galeriile Sucetterei, l-a obligat pe monstru să se retragă pas cu pas cu fiecare lumină care se făcea văzută și care parcă alunga întunericul apăsător. Părea că luminile îl speriau, îi reduceau forța și-l făceau să-și piardă setea de atac, ghearele i se micșorau și-l obligau să se retragă. Sigur că încă era îngrozit de lumină și adevăr, era un monstru scăpat din adâncurile groazei, unde e posibil să fi fost ținut pentru experimentele pe creier. Dispăruse în noapte, la fel cum și apăruse. Rămăsese însă misterul lui, de ce venise acolo, unde pleca și care-i erau intențiile următoare.

Fără să se uite înapoi, tânăra făcu mai mulți pași spre ușa celei mai apropiate galerii, formă codul și intră pentru a chema Robotii investigatori (RI), care erau cei însărcinați să descopere detaliile celor care distrugeau liniștea de pe Terra. Tânăra a apăsat codul vechi 112 și a primit răspuns că imediat o navă va ateriza lângă ea. Când a ajuns, Leko a observat că Nava avea lumini de curcubeu și a aterizat exact la 3 minute de la apel. Cei doi roboți purtau și ei haine ca de la muzeu, de o culoare a Suceterrei, un albastru numit cândva de Voroneț, de care acum nu se mai știa nimic, în afara importanței culorii. Au luat-o pe Leko la Departamentul Central pentru detalii și analize ale incidentului. Leko nu avea timp de asta, era trimisă doar două zile Terestre în Sucettera, însa Roboții investigatori trebuiau înștiințați în asemenea situații. Le-a prezentat inelul cygnusist pentru  procedurile de identificare personală. Aceștia au putut vedea ca Leko fusese și în Cineterra, locul unei vechi numeroase civilizații, din care rămăseseră urmele unui zid.

Tânăra se simțea pierdută în acea noapte neplanificată nici măcar de experimentele N și N.

Într-un colt al încăperii se afla holograma unui robot investigator distrus în Suceterra cu ani în urmă de un monstru similar celui care a sărit în spatele Lekei. Era târziu și RI își terminaseră preluarea de date. Leko nu voia să aștepte și rezultatele, deși o interesa de ce un astfel de monstru exista în pacifista Suceterra. Roboții investigatori au asigurat-o că monstrul va fi localizat, dar nu se știe când și unde deoarece înregistrările atacului nu erau de găsit.

Leko privi în juru-i, iar spatele îi era  săgetat de nedumeriri.

Oare să informeze grupul N si N sau să aștepte rezultatele?

Oare monstrul evadase sau exista prin galeriile Suceterrei pentru a-i distruge ordinea?

În ce laborator a fost creat sau recreat și pentru ce scop?

Întrebările curgeau în gândurile ei și a hotărât să le stocheze în creierul artificial pe care-l avea în inelul de identificare.

Noaptea părea că nu se mai termină, cu o mantie de catifea infinită acoperea Sucettera lăsând încă o dată stelele să strălucească cu putere, amintindu-i Lekei de acel loc numit akasha. Era un peisaj cum numai în Suceterra puteai găsi și mica exploratoare știa bine acest lucru. Nopțile în Suceterra erau pline de stele și mister, și inspirau pe mulți dintre scriitorii galaxiei, dar și pe cercetătorii istoriei îndepărtate a Terrei. Se spunea că Suceterra făcuse parte din Bukoterra, una dintre cele mai frumoase regiuni ale Romdacterra din secolul al XXI-lea. Nu se știau prea multe despre acea perioadă, singura metoda utilizată erau proiecțiile pentru călătoriile în timp, dar pe Leko nu o interesa acum să călătorească înapoi în timp, ci poate în viitor.

Leko părăsi biroul RI și nici nu-și dăduse seama că se făcuse zi. Era recomandat pe timpul zilei să nu se circule pe suprafața Suceterrei, ci doar în locurile special amenajate călătoriilor strict necesare. Sucettera era acum învăluită în căldura soarelui împungător, care se încăpățâna să muște cu putere din rămășițele terestre.

O plantă roșie, pe care Leko și-o amintea din albumele de pictură veche, se încăpățâna să împungă betoanele turnate peste galerii.

Erau deja prea multe ore decând tânăra ajunsese în Suceterra și era momentul odihnei. A intrat cu o mare grabă în Tunelul Odihnei și a rămas acolo pentru timpul minim de 99 de minute terestre.

Umbra creaturii încă o urmărea, reuși să adoarmă, însă nu să și vizualizeze vise pământene. Auzea doar niște sunete, similare cu cele ale aparatelor de emisie, care parcă prevestiseră coșmarul nopții precedente de pe Suceterra.

Robotul deșteptător anunțase deja trecerea celor 99 de minute și mica exploratoare trebuia să se pregătească de următoarele ore în Suceterra. Însă la trezire, Leko observă în oglindă niște urme de gheare lăsate pe gât ca semn al unui atac, care sigur va produce noi victime.

Suprinsă și în cea mai mare grabă, exploraotarea încercă să-și stocheze aceste amintiri în serverul terestru, dar, surprinzător accesu-i era limitat, de parcă toate rețelele de comunicare din Suceterra erau acum blocate. Ăsta era un semn clar că ceva se întâmpla în Sucettera, poate că  monstrul produs de noapte îngrozea pământenii atât de firavi și singuratici. La o analiză atentă a semnului, putea fi observat ceva pe cât de înfricoșător și rece, pe atât de neașteptat. Pe gâtul tinerei se crease un cod, iar laboratoarele de decodificare nu puteau fi accesate de pe Terra.

Leko se simți ca într-un labirint creat pentru experimente, simți un fior pe șira spinării și privirea-i rămăsese agățată în oglindă. Putea vedea cu spamă cum ochii i se măresc ca pentru a ieși din corpu-i firav, cum pielea se desprinde ca bucăți de plastic aruncate în containere de colectare, iar sângele țâșnește șiroaie pe covorul transparent. Din micuta Leko nu rămăsese decât un schelet de fiare, care contactase automat laboratorul N si N pentru preluare si reasamblare.

Umbre, multe umbre jucau în lumina încăperii și așa rămăsese înregistrată imaginea din oglindă…

de Nicole Vasilcovschi