Iulian, care provenea dintr-un lung șir de ardeleni, strămutați după Marea Unire din Apuseni mai la câmpie, apoi de soartă și partid în Munții Banatului, s-a născut cu un braț de oțel. Nu e o metaforă la mijloc, spre a arăta o forță neobișnuită, mai ales că în Banat lucrul ăsta nu ar fi rămas fără ecou. Bănățenii de la Pavel Chinezu și până la Sandu Blegea, tăbăcarul, sunt extrem de sensibili la eroii puternici, căpoși și plini de ei. Sau mândri, ca să-i zicem pe nume.

Brațul era rugos la pipăit și călduț, de parcă în el ardea o flacără vie.

— Nu te doare?

— Apăi nu.

— Nu ‘ți greu?

— Vezi bine că nu.

— Da’ nu te-apasă când îl ții în poală, când dormi, ori când mergi la baie?

Iulian, sălta neputincios din umeri. Brațul era la fel ca oricare alt braț. Ca unul din carne și oase, doar că al lui era din oțel inoxidabil și nici nu-l puteai zgâria, așa cum nici nu-l puteai ciobi. Era incasabil, nemaleabil, insensibil la foc sau îngheț. Era perfect. Și asta a atras atenția autorităților.

Primul care l-a luat la întrebări a fost directorul școlii primare din Steierdorf-Anina.

— Ce-i cu mâna ta?

Copilul a ridicat mâna și s-a uitat și el la ea, de parcă o vedea pentru prima oară. Brațul de oțel nu-i adusese și inteligență mai multă. Era tot un copil, la fel ca ceilalți din clasă, la fel ca oricare altul din școală. A ridicat din umeri.

— Așa m-am născut.

Profesorul, școlit la Timișoara și cu master în pedagogie la Cluj, a ridicat o clipă din sprâncene, notându-și conștiincios să aibă grijă și să atenționeze cancelaria. Glumele pe seama diformităților sau a însușirilor speciale, cum se mai numeau, erau strict interzise. Persoanele cu dizabilități, rememoră el, au aceleași drepturi ca toți ceilalți copii. Așa că luă o poziție împăciuitoare și le atrase atenție și celorlalți copii.

— Dragilor, Iulian este un copil deosebit. Cu o mână deosebită. Așa cum eu am o mustață deosebită. Ana are o rochiță deosebită. Matei are pistrui deosebiți.

Desigur, toți erau deosebiți. Printre care și Iulian cu mâna lui, dar mai deosebiți erau cei cu multe clasoare de timbre. Așa a trecut copilăria.

Cu adevărat interesați de mâna lui au fost cei din armată. Mai ales un colonel slăbuț și cu mustață blondă, care răspundea la numele de Grigore. Altfel era strigat domn colonel Mătăsaru! Iar el răspundea, întotdeauna, prompt și cu priviri oțelite. Da! Poate de aici și interesul pentru mâna lui Iulian. Sau poate interesul era dat de faptul că acest ofițer posesor al unui IQ de invidiat, era șeful Institutului de Studii Științifice, Paraștiințifice și Inexistente de pe lângă Armata a 42-a.

— Soldat, Bancu Iulian!

Iulian nu era chiar un soldat. Doar ce venise, invitat fiind, la garnizoana din centrul Timișoarei. Acum în locul garnizoanei este o parcare, iar pe la colțuri pute a pișat de câine. Pe atunci lucrurile stăteau altfel, chiar dacă pe la colțuri tot a pișat de câine puțea. Totuși, dăscălit de bunicu-său și de taică-său, ambii sergenți în rezervă, a răspuns prompt ducându-și mâna reflex la tâmplă.

— Da, să trăiți!

Sergentul de față s-a încruntat. Locotenentul de serviciu s-a încruntat și el. Soarele tocmai arunca raze curioase în mica gheretă de la intrarea în garnizoană.

— Unde e ordinul?

— Da, să trăiți!

Și a întins hârtia albă cu multe semne negre. Sergentul a luat-o și a dat-o locotenentului. Acesta, deși era tânăr și fără mustață, și-a frecat sfătos barba. A citit cu atenție, apoi a confruntat ordinul cu o a doua hârtie, la care se uita cu fereală. După o clipă de cumpănă a părut mulțumit. Semnișoarele negre păreau a compune împreună o primă strofă dintr-un poem cunoscut ofițerului.

— Soldat, ești așteptat de domn colonel Mătăsaru! Urmează-mă!

— Da să trăiți!

Lumea e atât de simplă când ești soldat și ai un braț de oțel, gândi înveselit Iulian. Trebuie doar să strigi să trăiți și să ții mâna la tâmplă.

— Acum poți lăsa mâna jos, îi șopti sergentul.

Au parcurs împreună mai multe coridoare și au urcat, apoi au coborât, nenumărate etaje. Astăzi catacombele sunt redescoperite cu mirare. Se fac crame și berării fără sfârșit. Pe atunci acolo lucrau, locuiau și iubeau colonii de halate albe și cobai. Printre ele, se mișcau liber și oarecum rigid, haine în verde kaki, uneori cu caschete și arme. De la distanță aduceau a paraziți, din apropiere a oameni. Abia când erai lângă ei și le observai bărbiile pătrate, ochii albaștri, sprâncenele pensate realizai că sunt soldați dintr-o unitate specială.

— Aici.

Glasul locotenentului deveni dintr-o dată o bucată de marmură rece. Iulian înghiții în sec. Cu mare grijă pentru a nu strica armonia locului.

Se aflau în fața unei uși cu rama din lemn masiv. Iulian putu să observe cu ușurință că nu știa din ce lemn era făcută. Presupuse atunci că e dintr-un lemn exotic sau chiar inexistent. Bunicu-său îi povestise odată despre o șopârlă uriașă vânată prin mări îndepărtate cu bombe atomice. Oamenii ăștia, și bunicul arătă cu degetul în sus, de parcă îi vorbea despre Dumnezeu însuși, au o putere atât de mare încât pot rupe Pământul în mai multe bucăți decât stelele de pe cer. Sau decât purecii de pe un câine, mai adăugă el după ce văzu figura uimită a nepotului.

— Fă ce-ți zic și apoi tu vezi-ți de treaba ta.

Un sfat vechi de când lumea și înțelept, atât cât putea fi.

Așa că Iulian luă poziția de drepți, reglându-și respirația și privi cu atenție nervurile ușii. Nu așteptă foarte mult, dar nici puțin, până când ușa se deschise cu un oftat ușor, și de după ea apăru chiar domnul colonel Mătăsaru! În carne, oase și bonetă.

— Locotenent.

Vocea îi era șoptită, plină de accente de nerecunoscut. Caldă și aspră ca o blană de castor. Unduioasă și penetrantă de parcă o harpă divină fusese mângâiată de un înger. Sau așa i se păru lui Iulian, deși lui nu-i sună decât ca o voce de șef. Așa că mai înainte de a spune ceva, colonelul făcu cunoștință cu starea de surescitare a soldatului, manifestată prin înțeleptul:

— Soldat Bancu Iulian, la ordinele dumneavoastră! Să trăiți!

Colonelul îl privi cu atenție, apoi admiră cuta de îngrijorare de pe fruntea locotenentului și ochii senini ca un lac de munte ai răcanului. Îi făcu semn ofițerului.

— Liber. Tu, urmează-mă.

Din coridor pătrunseră într-un alt coridor, care se vărsă într-unul mai mare. Acolo erau o mulțime de oameni. Toți aveau dosare în mână. Sau arme negre ce miroseau a ulei. Urcară două etaje și coborâră altele douăzeci. Până la urmă o ușă cenușie se deschise, după ce colonelul se uită la ea printr-un fel de ochean. În spatele ei se găsea o cameră de hotel. Cu multe candelabre, un televizor cât un perete și un majordom în costum negru.

— Bine ați venit, domnilor.

Iulian nu îndrăzni să-și coboare mâna de la tâmplă așa că zise pe același ton ca la intrare, așa cum repetase luni întregi acasă:

— Să trăiți!

Colonelul surâse. Majordomul își aplecă imperceptibil bărbia.

— Domnule colonel Mătăsaru!

— Pe loc repaus, soldat.

Majordomul se relaxă.

— Domnule Iulian Bancu.

Vocea părea că iese dintr-un butoi în care s-a învechit burbon și care a fost plimbat peste ocean într-o goeletă șubredă. Iulian nu îndrăzni să spună nimic. Mărul lui Adam îi juca periculos. În spatele majordomului tocmai ce apăruse o femeie stranie. Avea părul șaten, lung și un pic ondulat. Ochii îi păreau cenușii, sprâncenele arcuite perfect, la fel cum perfecte îi erau și buzele. Nasul erau dincolo de orice gingășie, iar pomeții, ușor pistruiați, păreau coline din turtă dulce. Iulian știu atunci și în acel loc că tocmai se îndrăgostise. Așa că-și coborî mâna de la tâmplă, îl dădu la o parte pe domn colonel Mătăsaru! și se apropie de tânăra misterioasă.

— Iulian.

Majordomul, protocolar și pe fază, scoase de la spate un boboc de trandafir roșu. Iulian îl luă și-l întinse tinerei doamne. Fata își mușcă buza de jos și îi zâmbi.

— Anca.

Un braț de oțel se desprinse de ea și apucă cu gingășie tulpina de trandafir. Majordomul oftă. Iulian oftă. Domnul colonel Mătăsaru! oftă, după care-și drese glasul pentru o intrare cât mai spectaculoasă.

— Soldat Bancu Iulian.

— Da, să trăiți!

— Soldat Deac Anca.

— Da, să trăiți!

Mulțumit se răsuci și părăsi încăperea. Majordomul le zâmbi și îi întrebă dacă le era foame. Nu mulțumesc, spuseră ei într-un glas, după care își întinseră mâinile de metal și le admirară reciproc.

Mâna lui Iulian era solidă, făcută să sfărâme munți, să scoată cărbune, să facă oțel, să vâneze dinozauri. Mâna Anei era subțire, de parcă mușchii nu se inventaseră atunci când fusese proiectată. Putea să mângâie, putea să deschidă ochii, putea să admire florile, sau să culeagă polen de pe soare.

Pentru majordom zilele treceau la fel. Cea de ieri era egală cu cea de azi și identică cu cea de mâine. Domnul colonel Mătăsaru! era un șef generos și modest. Mânca de patru ori pe zi. Dimineața pâine prăjită, ouă fierte cu broccoli fiert și făcut cremă. La zece lua o mică gustare, alături de cine se nimerea să fie. De obicei o pâine prăjită unsă cu salată de vinete. Fără ceapă, dar cu mult piper. La prânz se răsfăța cu brânzeturi și salate exotice. Seara un pic de pește fiert, alături de un cartof și o salată de fructe. De băut bea doar vin de Recaș și pălincă de Bihor. Uneori, când se simțea în formă lua și una de Satu Mare. Pe care o arunca direct pe gât, cu o mișcare îndelung exersată. Cu alte cuvinte un om simplu, fără ascunzișuri și unghere capricioase. Așa că a întâmpinat noua sarcină cu inima grea, dar cu zâmbetul pe buze. Tatăl lui fusese cizmar la Viena. Legenda spunea că-i pingelise ghetele ultimului împărat, dar Gheo, că așa-l chema pe majordom, nu credea în legende, așa cum nu credea nici în reptilieni.

Și totuși, iată-l aici, privind cum doi indivizi cu mâinile din oțel se iubesc și se drăgostesc fără niciun preludiu. Direct din costum, în pielea goală. Direct din papuci, în pat. Direct de pe stradă, în cel mai ascuns și de nedetectat laborator din lume. Oftă abătut gândindu-se o clipă dacă nu ar fi fost mai bine să se facă cizmar. Să pingelească pantofi de regi și regine. De împărați și de cavaleri în turniruri. Ideea îi surâdea, însă nu atât de mult încât să-și uite îndatoririle. Se aplecă și culese cu atenție hainele celor doi, insensibil la oftaturile ce se auzeau dinspre pat sau la curcubeul format între cele două brațe. Treaba lui era menținerea ordinii și satisfacerea dorințelor celor doi. Duse hainele la baie și umplu cada cu apă numai bună, apoi luă din dulap schimburi noi și se întoarse în cameră. Se opri respectuos la capul patului urmărind profesional încolăcirea și zvârcolirea de trupuri. Dădu din cap nemulțumit când văzu transpirația și opri aerul condiționat. Apoi așteptă ca lucrurile să se așeze și zbaterile să înceteze.

Nu dură mult și două perechi de ochi îl fixară. Figurile lor emanau dulceață și praf de zâne. Pluteau transcendental, respirând la unison.

— Mi-e sete, spuse Iulian.

— Mi-e sete, spuse și Anca.

Râseră și o luară de la capăt.

După un timp, printre picioarele majordomului își făcu apariția un om mic. Gheo își descoperise vocația de doică și de leoaică. Aproape simțea cum i se zburlește părul pe spinare la cel mai mic pericol. Purta arme sofisticate și pantofi cu vârf de titan și lame otrăvitoare ascunse. Avea implanturi de săbii în antebrațe și o sarbacană cu săgeți mortale în buzunarul de la piept. Omul de oțel îi spunea Bunicul. Colonelul nu îndrăznea să-i spună altfel, în timp ce Iulian se mulțumea să-i surâdă complice, iar Anca doar să-l privească.

În acele vremuri, soarele încă răsărea și apunea deasupra unei cazarme la ușa căreia un sergent și un locotenent întâmpinau, cu privirile încruntate, răcani plini de coșuri și zacuscă în valiză. Acum acolo stă un bărbat în tricou, care ridică și coboară bariera. Catacombele se deschid pentru curioși cu berării și restaurante de fițe. Cei doi s-au mutat în munții Aninei. Locuiesc alături de un colonel cu privirea aspră și mustață albă. Au mâinile bătătorite de muncă și vremuri și, atunci când au chef de vorbă, povestesc despre fiul lor, despre Omul de Oțel, care a cucerit Cosmosul.