Banda Șoptitorilor

Banda Șoptitorilor a atacat azi noapte CargoBotul de Jupiter. Firma l-a trimis pe AlexBot, versiunea 2.3, să-i găsească pe făptași. Ascunși în Centură, camuflați printre asteroizi, Șoptitorii s-au pregătit de confruntare. Și-au scos armele, și-au pus scuturile, și-au tras coifurile. Când AlexBot a oprit la cinci sute de kilometri au aruncat cu asteroizi de gheață. Când AlexBot a ajuns la o sută de kilometri, au stârnit jerbe de scântei, prin frecarea unor asteroizi metaliferi. Când AlexBot a fost la douăzeci de kilometri, au aruncat cu praf de mică. Când AlexBot a început să-i ucidă, au șoptit rugăciuni și au cântat.

AlexBot făcea parte din Banda Infanteriștilor Spațiali. Trecuse, nu de mult, de botezul focului, iar acum zbura singur către prima misiune. Purta cu el zeci de rachete, muniție de mai multe calibre, drone de recunoaștere, lasere și aruncătoare de flăcări, arme letale, de care era foarte mândru. Se grăbea, ușor precipitat, spre Centura de Asteroizi. Visa să ajungă Căpitan și să-și updateze softul cu cele mai noi programe de divertisment. Spera să-și upgradeze și scuturile, să le vopsească în negru cu vinișoare aurii.

Șoptitorii erau mineri de când se știau. Se nășteau pe asteroizi, iubeau pe asteroizi și mureau tot acolo. Extrăgeau apă, diamante și căutau noi forme de viață. Dar de cele mai multe ori îi puteai găsi plutind în ciorchine, de zece sau douăzeci, capsule individuale, dansând domol prin spațiu. Cântau și se rugau. Vorbele lor ajungeau ca niște șoapte pe Pământ. Uneori atacau CargoBoturi, goleau cala de produse și o umpleau cu diamante. Sau cu apă.

Boții nu au nevoie de apă. Boții nu au nevoie de diamante, le spuneam eu. Boții sunt siliciu și carbon. Boții sunt minerale și scântei.

Ana pregătea cina. Avea să gătească o ciulama de ciuperci cu verdeață din belșug. De pe asteroidul învecinat ajungea până la ea o melodie la modă. Se legăna pe ritmul ei, încercând să-și aducă aminte de primul dans. A zâmbit când în minte i-au apărut imaginile cu Victor legănându-se ca un urs neîndemânatic. Atunci a ridicat ochii și l-a văzut pe AlexBot. Strălucea, așa cum razele soarelui se reflectau în armura lui de boboc.

Se oprise și stătea calculând traiectoria optimă de atac. Își propusese să consume cât mai puține rachete. Sistemele de calcul rulau la maxim și AlexBot asculta încântat muzica ventilatoarelor de răcire. Azotul trecea prin țevi. Nitrogenul pulsa încins. Cromul lucea. Cândva va fi negru cu vinișoare aurii, gândi AlexBot și trase prima salvă.

Ana luă oala de pe foc și opri cuptorul. Închise ochii și ascultă șoaptele celor din jur. Cântau o melodie nouă, despre spațiu, despre libertate, despre durerea de a fi om, despre tristețea de a fi ultimii oameni. Ana surâse, amintindu-și cum Victor bombănea că el nu are talent, când, de fapt, el cânta ca un înger, când, de fapt, el îi șoptea cele mai frumoase cuvinte din Centură.

Din toată Banda Șoptitorilor am mai rămas doar eu, MihaiBot 42, Cronicarul Automat.

Incident în atelier

Eugen avea o problemă la șold și șchiopăta ușor de piciorul drept. Lucru văzut cu promptitudine de șeful atelierului, AndreiBot 103. L-a chemat în biroul lui, situat la același nivel cu atelierele, dar cocoțat pe patru stâlpi pneumatic, pentru o vedere panoramică.

— Te văd șchiopătând, mergând de colo, colo, cu eficiența mult scăzută.

Lui Eugen i s-a întunecat privirea. Durerea parcă se estompase, ascunsă fiind de spaima resimțită în coșul pieptului. AndreiBot i-a scanat trăsăturile faciale și a trimis datele către LidiaBot 49, de la serviciul Personal Uman. Aștepta analiza stând nemișcat, cu toate resursele puse în stand-by.

Biroul semăna cu un acvariu. Era tot din sticlă, pereți, podea, tavan. Din când în când se derulau liste cu cifre și alte informații, scrise în limbajul criptic al boților. Lui Eugen nu-i spuneau nimic. Îl privea pe AndreiBot cum stă acoperit tot cu leduri pâlpâitoare, mufe și cabluri negre. Cândva fusese un Bot de luptă, angajat în Banda Infanteriștilor Stelari. În urmă cu trei ani seria lui fusese înlocuită cu modele mai noi, cu armuri mai sofisticate și softuri mai performante. Acum avea scuturi din plastic și nu din titan. Zone întregi erau neprotejate, lăsând vederii tuburi și pungi cu lichide vâscoase.

Eugen ridică privirea încercând să înțeleagă rostul acestei întâlniri. Șoldul îi fusese luxat la lucru. Căzuse de pe platforma macaralei pe care lucra. Nu era prima dată, însă de data asta vârsta își spusese cuvântul. Fusese catalogat accident de lucru și nimeni nu-l mai supărase cu întrebări. Până acum. Spera ca totul să se rezolve cu bine, ba chiar spera să fie trimis la un doctor. În dormitoare se spunea că mai există medici, păstrați în clădiri secrete, alături de poeți și muzicieni. Îți permise un mic zâmbet. Corina, soția lui, încă purta semnele luptei cu o boală de piele netratată. Iar Liviu, vecinul de la șase, avea cataractă pe ochiul stâng de șapte ani.

AndreiBot primi datele și își reporni sistemele. Totul la el era supradimensionat. Era obligat să pășească cu grijă. Masivitatea, de care era altădată mândru, era acum o povară, pe care o purta în tăcere și cu demnitate. Softul militar era o pavăză pentru orice nemulțumire. Derulă rapid rezulatele analizei.

EugenUman 23 ani. Speranță de viață 30. Uzură 91,56%.

Așteptă cu răbdare ca sistemele să ajungă la 100%. De prea mult timp nu i se mai ceruse să retragă pe cineva. Eugen stătea nemișcat în fața lui. Șoldul fracturat îl obliga să stea un pic aplecat pe partea dreaptă. Era nerăbdător să termine o dată, așteptarea îi amplificase durerea și starea de disconfort. Era încă tânăr, mai avea câțiva ani de activitate, apoi se putea retrage în dormitoare.

— Conform normativului 63.87, aflat în vigoare de la ora 15:17, umanii care depășesc 75% uzură vor fi retrași din activitate.

Eugen ridică din sprâncene. De pe spatele botului se aținti spre el capul cromat al unei rachete. Nu văzuse niciodată așa ceva și încă încerca să înțeleagă ce se petrece, când întreg atelierul fu pulverizat de o uriașă explozie.

LucaBot devine veteran

Întunericul căzuse brusc, neanunțat de obișnuitele trei alarme. Călin rămase cu piciorul în aer, incapabil să se mai miște. Frica îl paralizase. Își aduse aminte că tot așa a fost și când a alunecat în rezervorul cu apă. Spaima, mai mult decât răceala apei, îl paralizase. Ca și atunci, și acum încerca să se liniștească, fără să intre în panică.

— E cineva pe aici?

Vocea, feminină, îl luă prin surprindere.

— Credeam că sunt singur.

O mână caldă i se așeză pe umăr. Tresări, era mică și tremura speriată.

CargoBotul de Mercur era un tip mai vechi și cu probleme de alimentare. LucaBot 23.4 fusese proiectat pentru CargoBoturi de tip mai noi. Acum se downgrada și nu era deloc mulțumit. Păstrase și vechile aplicații, în ciuda intrucțiunilor de suprascriere.

Avaria îi surprinse în exteriorul CargoBotului. Totul era acum învăluit în întuneric și tăcere. Porni sistemele de avarie și ceru date de la Unitatea Centrală. Sistemul de ventilație era suprasolicitat. Analiză starea mărfurilor din cală, după care început să verifice minuțios toate sistemele din navă.

Călin strânse mica femeia la piept. Îi auzea respirația precipitată și încordarea mușchilor.

— Cine ești?

— Iulia. Merg spre Mercur.

— Singură?

— Familia mea nu a mai putut urca.

Se gândi o clipă la familia lui, rămasă undeva pe Pământ, prizonieră într-o rezervație subterană.

— Trebuie să ajungem la Cală, Iulia.

Știa pe de rost uriașul CargoBot. Fiecare ungher îi era familiar, cunoștea scurtăturile, avea în minte harta tubulaturilor.

LucaBot termină analiza și se puse în mișcare. Scurtcircuitul afecta Sistemul de Menținere a Vieții. Se mira uneori de acest sistem inutil. La Academie auzise legende înfiorătoare. Veteranii din Banda Piloților de CargoBoturi îi speriau pe boboci, povestind despre dispariții misterioase, despre explozii, despre erori. Rulă harta navei și alese o rută mai lungă. Avea nevoie de câteva secunde de analiză suplimentară. Era o oportunitate nesperată. Incidentul era deja consemnat, putea profita de ocazie pentru… Pentru. Un blocaj neștiut îl împiedica să-și ducă până la capăt analiza. Rulă aplicații pe o partiție auxiliară. Suprascria instrucțiunile de reparații. Acolo, strecură o nouă directivă.

Aprinse lampa și cu înfrigurare lumină chipul fetei. Era de cinci ani pe CargoBot și în tot acest timp doar doi oameni mai întâlnise. Un lunatic, care murise strivit în cală, și pe ea. Arăta mai presus de orice gând. Avea fața albă, plină de pistrui. Părul lung, cârlionțat și roșu. Urechi mici și sidefii. Era într-o salopetă verde și mocasini de pâslă. Era divină. Închise ochii și atunci auzi un sunet neobișnuit. Venea de peste tot. Brusc, zeci de alarme începură să urle. O forță uriașă îi trăgea spre capătul tubulaturii.

— Ține-te de mine, mai apucă să spună înainte de a fi aruncați în spațiu.

Sunetele încetară. Experimentul reușise, însă, fără să înțeleagă de ce, nu se mai putea mișca. Spera doar ca până intra pe orbita lui Mercur să găsească o soluție. Blestemul Sistemului de Menținere a Vieții era cu adevărat puternic. Avea ce povesti. Acum se simțea Veteran.

Banda Cronicarilor Automați

CargoBotul de Jupiter 76 se învârtea în derivă, undeva în centura lui Saturn. VirgilBot, fost membru al Bandei Cercetătorilor, stătea nemișcat pe un piedestal ridicat din paleți de duro-plast. În jurul lui trebăluiau Umani de toate culorile și formele. Lui VirgilBot îi luase mulți ani până să găsească o logică în activitatea lor haotică. Nici acum nu era sigur că înțelegea pe deplin ce fac aceste ființe primitive.

Aflate în fosta Cală, culturile de ciuperci asigurau cea mai mare parte din necesarul de hrană. Colonia se dezvoltase rapid, după ce câteva familii din Banda Șoptitorilor găsiseră CargoBotul în derivă. Avuseseră nevoie doar de câteva modificări exterioare pentru a-l face de nerecunoscut printre asteroizii inelelor saturniene. Apoi veniseră și alții, iar acum erau peste trei mii de indivizi sănătoși.

CargoBotul fusese lovit sau poate doar se defectase. Nimeni nu putea ști. Informații despre navă, manifestul și alte date utile erau stocate de Cronicarii Automați. Dar ce însemnau ele și cum putea fi citite, nimeni nu mai știa. Iar Cronicarii se fereau să intervină în viața oamenilor, păstrând o distanță neutră, așa cum cereau regulile de aderare la Banda Cronicarilor Automați.

Corina lucra pe rândul din mijloc al culturii de ciperci. În dreapta ei era Florica, iar în stânga Anca, cea mai tânără lucrătoare. Ei i se spunea Ucenica și era îndatorată tuturor pentru locul de muncă. O viață minunată, spunea ea de fiecare dată când pe holurile CargoBotului se întâlnea cu Darius. Iar Darius se înclina în fața ei, atingând-o discret cu mâna. Apoi o privea cum se depărtează mișcând ușor din șolduri.

SorinBot, Cronicarul coloniei se apropie de VirgilBot, stabilind un contact cu el. Îi înțelegea nedumeririle, dar nu încerca să i le risipească. Doar discutau, neutru, despre Spațiu, despre Nemurire. Lui SorinBot îi plăceau aceste discuții și tocmai de aceea nu era încântat când Umanii se deciseseră să-l dezmembreze pe VirgilBot. Poate de aceea sau poate din întâmplare, protecția de intervenție se arse, partiția deveni deodată plină de sectoare defecte și SorinBot îi spuse lui VirgilBot.

— Te poți retrage în Cală.

— Ce fac ei acolo?

Aplicațiile specifice unui membru al Bandei Cercetărilor îl obliga pe VirgilBot să vorbească interogativ.

— Nimic, doar un hobby curios.

VirgilBot fu mutat de SorinBot în Cală și acesta zăvorî sasurile de acces.

Corina era înăuntru, împreună cu Anca. Aveau coșurile pline și se gândeau ce minunate zile trăiesc. În toată cala peste două sute de oameni trebăluiau când, fără niciun avertisment, uriașa ușă pneumatică ce permitea accesul în exterior se deschise și totul fu aruncat în spațiu.

— Acum e liniște, spuse SorinBot, consemnând în Cronică evenimentul, la secțiunea diverse.

— Oare unde s-au dus? întrebă VirgilBot.

Între timp, poate datorită urletelor Umanilor, lui SorinBot i se recuplă siguranța de neintervenție. Se întoarse și își reîncepu munca de Cronicar. O muncă pe care o lua foarte în serios și de care era încântat. Mai ales acum când, dincolo de sas, în cala vidată, avea un partener de discuții.

Unde parazitare

CezarBot avea scuturi purpurii, software experimental, aflat cu două versiuni înaintea celui de pe piață, și cele mai fine detectoare din Sistemul Solar. Legenda spunea că era singurul supraviețuitor dintr-un escadron care a încercat să străbată Soarele. De atunci avea scuturile purpurii și o oarecare fixație pe Pluto. Altfel era un Bot înțelept, atent cu mai tinerele versiuni și mereu dornic să-și povestească experiențele. Acum zbura, venind de pe Venus, spre Deimos, satelitul care-i servea pe post de Acasă. Alături de el era AncaBot, o versiune nou-nouță de Bot Aspirant, membră în Banda Fâșnețelor Spațiale. Spre deosebire de CezarBot avea scuturile aproape translucide, un sistem sofisticat de ecranare și un soft, în versiune beta, de zbor silențios. Nu fusese proiectată pentru călătorii spațiale individuale de lungă distanță. Inițial era membră rezidentă a flotelor de CargoBoturi, acum, și doar la cererea Boților versiuni vechi, putea îndeplini și misiuni individuale. Mereu în alertă, mereu cu frica că putea fi distrusă de un asteroid rebel.

Deimos nu mai era demult un bulgăre de silicați, minereuri și gaze. Deși îi păstrase numele predecesorului natural, Deimos era un SatelitBot, reconstruit de către o colonie de Boți, acum dispăruți în negura timpului. Legendele vorbeau de lupte între facțiuni rivale, de pericole multidimensionale ce pândiseră de eoni în miezul satelitului. CezarBot îi spunea simplu DeimosBot și erau vechi prieteni.

Când văzu pe ecran urma roșie, Rodica dădu alarma. Sistemele automate nu mai funcționau de mult. Scuipă în sân pentru a-și face curaj și își blestemă neșansa ca vizita Botului Dragon să pice pe tura ei.

Tudor și Vlad porniră sistemele enciclopedice. Mara, Oana și Florin se repeziră spre sistemele de mentenanță și service personalizat. Nicolae și restul echipei ocupară locurile din jurul mesei operative, gata să intervină la cel mai mic incident. Pericolul era cu atât mai mare cu cât Dragonul era însoțit de un Bot modern, în fața căruia interfețele lor se putea nărui într-o clipită. Rodica își încrucișă degetele la spate, deschise o frecvență și rulă prima parte din mesajul automat de întâmpinare. Secvențele erau aceleași de fiecare dată. Totuși, uneori, CezarBot mai introducea o nouă necunoscută. Tradusă prin reacții isterice din partea echipajului.

AncaBot își detesta jobul. Bătrânul rula directive simple într-o succesiune sincronă previzibilă. Din când în când legătura devenea asincronă și atunci săreau secvențe întregi, plonjând în biblioteci antice de metadate redundante. Ei, cei doi bătrâni și plictisitori Boți. Deschise și ea mai multe canale, rulând informații secvențiale, încercând să înțeleagă ceva din arhitectura învechipă a acestui Bot gigant. Când fusese ultima dată surprinsese o transmisie analogică, care o înfiorase. Apelase biblioteca de date a Bandei Fâșnețelor Spațiale și își updatase software-ul corespunzător. Acum căuta din nou sursa și când o găsi analiză misterioasa succesiune de unde cu un fior electrostatic, care-i stârnea reacții controversate. Nu știa ce înseamnă muzica, însă lăsă o partiție liberă pentru digitizarea unor mișcări ritmice.

— Vezi, DeimosBot, tinerii Boți sunt altfel, diferiți de noi. Privește acestă tânără cum saltă pe orbită, când într-o parte, când în alta. Cum se răsucește și cum dă lungi ocoluri satelitului.

— Dansează? spuse DeimosBot incredul.

CezarBot oftă. Uneori circuitele vechi ale prietenului satelit erau parazitate. Intră în stand-by, așteptând cu răbdare ca celălalt să se repornească.

Ganymede

Ganymede se apropia cu repeziciune și MariusBot începu procedurile de frânare. Alături de el frânau SorinBot și LidiaBot. Cei trei erau cadeți la Școala Infanteriștilor Spațiali și aspirau să facă parte din Banda Infanteriștilor. Avea scuturile strălucitoare și softuri de versiune academică. Niciunul din ei nu-și permisese să aducă îmbunătățiri, așa că se descurcau cum puteau. Iar una din opțiuni era piratarea unor aplicații comerciale. MariusBot avea un software de analiză spectrală ultraperformant. SorinBot își îmbunătățise capacitatea de analiză și detectare a obiectelor cosmice, iar LidiaBot se lăuda cu cele mai performante sisteme de receptare a transmisiunilor cuantice. Împreună erau imbatabili, o forță de luptă capabilă să distrugă un Sistem Solar. Dacă ar fi avut și armele potrivite.

Pe satelit mai locuia un singur om. Își zicea Regele și stăpânea peste câteva milioane de rachete. La rândul lui ar fi putut distruge un întreg Sistem Solar, dacă ar fi știut cum. Locuia într-un fost depozit de hrană. Depozitul fusese contruit adânc în gheața de pe Ganymede. Își lua energia direct din diferența de temperatură dintre miezul de fier și pătura de gheață. Visa că este nemuritor și uneori că este un Bot mai mic. Mai visa și că nu mai are mâncare și atunci începea să facă inventarul conservelor. Acțiune ce-l ținea ocupat câțiva ani.

În jurul lui Ganymede erau multe interferențe și LidiaBot se apucă imediat să le analizeze. MariusBot se prăbuși în cel mai adânc crater și începu să sape frenetic, sperând să ajungă până la stratul de gheață. SorinBot rămase pe orbită, analizând detașat fiecare bucată de rocă de pe suprafața satelitului. Veniseră din necesitate, căutând, ca atâția alții înaintea lor, artefacte, pe care sperau să le poată vinde pe piața neagră.

Regele fu deodată asurzit de alarme. Piuiau și luminat stroboscopic în tot depozitul. Lăsă baltă inventarul și se urcă repede pe una din platformele de transport. Habar nu avea ce se întâmplă. Știa doar că totul înceta dacă apasă pe butonul mare și roșu ce domina Sala de Urgențe.

LidiaBot fu uimită când surprinse prezența unui BotStrămoșesc. Tocmai își pornea sistemele și LidiaBot aprecie imediat că va avea nevoie de peste patru minute până va fi deplin operabil. Trimise noutatea și celorlalți, bruind orice transmisie spre exterior. MariusBot își schimbă direcția de scufundare, iar SorinBot aprecie că vor câștiga suficient de mult cât să fie cei mai updatați cadeți. Apoi plonjă și el pe urmele lui MariusBot, urmat îndeaproape de LidiaBot.

XBot rulă diagnozele obișnuite și fu mulțumit de rezultat. Sesiză trei posibile pericole și le elimină. Mai stătu activ câteva minute, după care își opri sistemele și reintră în stand-by.

Regele avea mâinile transpirate și tremura din toate încheieturile. Alarmele încetaseră, la fel și huruitul infernal care urmase. Habar nu avea ce se întâmplase, dar se felicită pentru rezolvarea promptă a problemei. Ridică din umeri și porni spre depozit pentru a relua inventarul de unde rămăsese.

FlaviusBot, cronicarul școlii de cadeți, consemnă într-o înregistrare că Blestemul satelitului Ganymede a răpit trei cadeți.