Lucrare distinsă cu premiul III, la Concursul Național de Proză Scurtă Helion 2016.

Părinții Devonei sosiră acasă târziu. O găsiseră pe fiica lor dormind pe canapea, învelită într-o pătură. Televizorul era deschis, aruncând pe podeaua din camera întunecată umbre albastre.

Doamna Drake își scoase cu grijă paltonul și mănușile, le scutură de zăpadă și le așeză grijulie în șifonier. Degetele sale albe îi amorțiseră de la frig, aproape că nici nu le mai simțea. Ghetele sale erau lungi, căptușite cu blană groasă, însă nici aşa nu putură să-i ferească picioarele de temperaturile negative.

Soțul ei rămase afară pentru a încuia porțile gospodăriei și pentru a parca mașina. Era un ritual ce-l urma în fiecare seară pentru a se proteja de eventualele pericole. Pădurea Deruyter nu era un loc sigur, se baricadau în curte, protejându-se de posibilele rele din exterior.

Femeia intră silențioasă în bucătărie. Aprinse lumina și privi în jurul ei. Se părea că Devona deschise mai multe cutii de biscuiți și niște sucuri, neatingându-se de preparatele din frigider. Această descoperire o dezamăgise profund, mai ales că îi spuse fiicei sale să mănânce.

Privi pe geamul deschis. Afară, totul era negru precum cărbunele, iar ceața dansa amețitoare pe lângă luna argintie. Fulgii albi de zăpadă se desprindeau de cerul întunecat, căzând lin pe lângă micuța casă din pădure. Lumina dinăuntru arunca pătrate gălbui și strălucitoare pe contururile copacilor strâmbi și fantomatici. În depărtare, umbre negre, vag desenate de întuneric, se schimonoseau în bătaia vântului de iarnă.

Gânditoare, părăsi bucătăria, stingând lumina în urma ei. Ieși încet. Voia să vadă ce face fiica ei. Se apropie de ușa sufrageriei. Își împletici degetele subțiri pe clanță, apasă și împinse înainte. Devie dormea, cu spatele la televizor. Fata respira sacadat, gura îi mirosea a ceva metalic. Era învelită într-o pătură groasă. Mâinile-i erau strânse colac la piept, părul negru i se lipise umezit de transpirație de tâmple. Mama îi aduse o carte deoarece știa că iubea să citească.

Femeia se aplecă asupra Devonei, mângâindu-i obrajii moi. Respirația sa răcorea mâna mamei sale. Printre degetele ei, doamna Drake observă o zgârietură mică, stacojie. Se încruntă, nedumerită. Îi atinse cu buricul degetelor rana de pe chip. De unde provenea? Înfricoșată, începu să tremure. Apucă marginea păturii și o dezveli pe Devie. Tot corpul îi era plin de răni adânci, unele încă sângerânde. Din colțul gurii atârna un firișor de sânge. Încercă să își reprime un țipăt. Inima începu să îi bată cu putere, scăpând cartea din mână.

Pe gât observă o tăietură fină, curată, fără sânge, ca o cicatrice care urma curbura delicată a claviculei drepte. Ce se petrecuse?

*

Devie era singură în casă.

Viața în miezul pădurii nu era tocmai ușoară. Trecând peste faptul că nu avea semnal sau internet, uneori lumina pâlpâia constant și era deranjant când voiai să faci ceva noaptea. În fond, nu avea apă caldă, trebuia să o încălzească singură la ibric. De asemenea, căldura era emanată în casă de o vatră veche, iar focul trebuia să fie vegheat și alimentat în permanență. Trebuia să mănânce preparate din ingrediente crescute în grădina lor, păstrate ori în congelator pentru iarnă, ori în borcane. Ura, de asemenea, biscuiții și sucurile cumpărate de ai săi. Niciodată nu se atingea de ele, mai bine rămânea fără desert decât să guste așa ceva.

Își omora timpul citind. Când tatăl ei mai ieșea din pădure, îi cumpăra fel și fel de cărți. I-ar fi plăcut să locuiască în New Woodstock, unde biblioteca avea întruniri ale cititorilor. I-ar fi plăcut să socializeze cu oamenii cu care împărțea această pasiune. Dar părinții ei credeau că o puteau proteja dacă o țineau într-o pădure, într-o casă mică și înghesuită.

Se gândea la un mod de a-și petrece timpul. Putea să scrie ceva, de obicei mai făcea aceasta ca să se relaxeze. Îi plăceau la nebunie cărțile de umor cu animale și basmele, și-ar fi dorit o pisică cu care să se joace, adesea găsea inspirație în oameni și animale, în corpurile vii. O felină ar fi fost perfectă. Păcat, însă, că părinții ei considerau că nu era destul de responsabilă și nu ar fi putut să aibă grijă de ea. În fond, nu aveau unde să o țină; lăsa mult păr, iar mâncarea putea fi o problemă. Devie știa prea bine că ar putea găsi o rezolvare. Mama sa era, din nefericire, foarte încăpățânată și refuzase direct.

Se ridică de pe canapea și se apropie de raftul cu cărți. Nu erau prea multe, nu avea cine știe ce bibliotecă imensă. Îi era de ajuns o policioară de lemn pentru a-și păstra comorile în siguranță. Ultima dată citise Pollyanna de Eleanor Porter. Cartea aceasta fusese cheia unei alte perspective asupra lumii. Învățase și ea jocul mulțumirii de la Pollyanna, un joc care o făcea fericită. Dar uneori nu era prea încântată să-l joace, pur și simplu o plictisea. Optimismul nu era pentru ea.

Lângă raft, era o fereastră mică; putea să vadă că ninsese de ceva timp, copacii erau încununați cu fire subțiri de nea, zăpada de pe jos sclipea ca argintul în lumina palidă a soarelui ce apunea. Cerul se întunecase puțin, colorându-se în nuanțe de alb murdar. Devie iubea iarna. Se gândise să iasă afară puțin, să ia o gură de aer.

Ieși din micuța casă, luându-și un hanorac subțire pe ea. Era foarte frig, iar un vânt slab ce scormonea zăpada de pe gard aducea un miros vag de fum și uscăciuni. Devie trânti ușa de la intrare, speriind niște ciori. Dintre ramurile firave și cenușii ale arborilor, ele se înălțau croncănind și fâlfâind zgomotos din aripi.

Devona își cuprinse reflexiv corpul cu brațele. Era prea rece. Hanoracul nu putea să o protejeze de micile intemperii ale iernii. Privi în jur. Cu siguranță o plimbare nu strica deloc. Își vârî mâinile în buzunare, pornind pe cărare. Tatăl ei apucase să îndepărteze zăpada de pe jos cu lopata, astfel încât Devie putea merge fără să-și împotmolească ghetele. Nu mai ieșise afară de ceva timp. Fusese viscol, ușa se blocase din cauza nămeților, iar părinții săi fuseseră nevoiți să urce în pod și să iasă pe acolo ca să elibereze aleea.

Acum era mai bine. Adia un vânt rece. Se gândise să meargă până la grajd să vadă ce mai fac dragele sale necuvântătoare. Nu era mult de mers; trebuia să urce un deal pe o cărare veche.

Devona descoperea alte metode de a-și petrece timpul. Spre exemplu, când vremea era bună, călărea pe Clamor, unicul ei cal. Știa să-l perieze cu grijă, îi punea șaua, căpăstrul și ieșea cu el la plimbare. Le zicea alor săi că nu se depărta prea mult de casă, dar de fapt, nu de puține ori, aproape ajungea în New Woodstock. Cu toate acestea, nu intra în oraș. Prea ar fi atras atenția pietonilor, plus că era interzis. Prefera să lege undeva calul și ea să se apropie tiptil de intrare, unde să admire micuța junglă de beton.

Clamor se afla în boxa sa, probabil odihnindu-se după masa de după-amiază. În micul lor grajd se mai aflau și o vacă și câteva păsări de curte pentru hrană, iar uneori, Devie venea la ele și le hrănea. Îi plăcea să aibă grijă de ele ca și cum ar fi fost niște animale de companie, deși mereu își imagina că familia sa de necuvântătoare ar fi fost completă cu o pisică.

Porni pe cărarea acoperită de zăpadă. Pășea încet, cu mișcări calculate, având grijă la gheața care se putea ascunde pe sub stratul fin de nea. În părul său negru, lăsat liber pe spate, se agățau fulgi albi și plăpânzi care piereau în contact cu fibrele. Printre crengile uscate ale arborilor, Devona vedea cerul sur, cu nuanțe calde acolo unde soarele apunea. În curând se întuneca, iar gândul că noaptea avea s-o prindă departe de casă o făcu să grăbească pasul. Dar ea nu se temea, era curajoasă. Se descurca, știa prea bine. Cunoștea drumul ca-n palmă.

Ici, colo, zăpada se disipa ca ceața și printre peticele neuniforme, se vedeau frunzele cafenii, putrezite, căzute de astă-toamnă. Devie își amintea cât de frumoasă era pădurea în acest anotimp; totul se colora într-o armonie plăcută în roșu și galben, plante moarte acopereau pământul negru și umed. Mergea cu Clamor la plimbare, urca dealuri și se întorcea obosită, dar încântată.

Mergea cu capul în pământ, visătoare. I se făcea dor de anotimpurile calde, iarna era prea oribilă aici. I se urâse să stea închisă forțat în casă de familia sa doar pentru că nu voiau să o vadă răcită. Era greu să se trateze departe de civilizație. Se simțea ca o sălbatică acolo, un animal ce trebuia ținut sub control. Era desconsiderată de părinții ei, nu credeau că destul de matură în ciuda celor șaisprezece primăveri împlinite. Spuneau că se rătăcește, că se rănește, dar Devie știa înăuntrul său că nu era așa. Ar fi vrut să-și contrazică părinții, dar s-ar fi dat de gol că făcea plimbări foarte lungi cu calul.

Un muget agonizant de animal o trezi din visare. Se sperie, ridicându-și fruntea. Un fior rece trecu electrizant pe șira spinării. Scăpase vaca. Grăbi pasul, iar atunci când auzi un urlet și mai puternic decât primul, începu să fugă.

Totul se petrecuse foarte repede. Devona amețise la văzul grajdului în flăcări; inima începu să i se zbată de frică între coaste. Fugea și respira șuierând, gâfâia aproape că plângea. Văzu vaca la pământ.

Flăcările se înălțau amenințătoare, luminând zăpada din jur în tente aurii. Acoperișul era aproape făcut cenușă, iar intrarea ardea. Devie nu putea să se gândească cât de terifiant era pentru bietele animale, casa lor se transforma într-un iad imens. Găinile se carbonizaseră, vaca nu mai dădea niciun semn de viață, iar focul continua să se extindă feroce, agățându-se de fânul din pod.

Clamor.

Nu vedea nicăieri calul, dar nici nu putea să creadă că nu mai e. Devie începu să alerge, lacrimi amare înflorindu-i la colțul ochilor. Suspina zgomotos, se străduia să-și sufoce plânsul. Nu era vina ei, dar cumva regreta ceea ce vedea. Se mai întâmplase în trecut să mai dispară câte-o găină, dar acum, absolut toate animalele muriseră. Dacă ar fi ajuns aici mai devreme, ar fi putut să le salveze.

Se apropie de o fereastră spartă, chinuindu-se să sară printre cioburile înțepenite în chit. Se răni la picioare, dar acum nicio durere nu era mai mare decât pierderea aceasta. Își puse antebrațul la față ca să se ferească de căldura flăcărilor. Se străduia să se strecoare printre scândurile prăbușite ce ardeau ca niște torțe.

— Clamor! strigă ea gâtuită de frică.

Un nechezat puternic venind din locul unde se afla boxa îi confirmă că viteazul ei cal era acolo. Grăbi pasul în direcția aceea, strigând în continuare. Se apropia tot mai mult de animal, când, neașteptat, o grindă arzând se desprinse și căzu în fața ei. Datorită șocului, Devie căzu pe spate, tușind. Focul se extindea pe fânul de pe jos, atingând-o pe fată la tivul pantalonilor. Acesta se aprinse, rănindu-i glezna; țipă de durere, stingând materialul cu palma. Se ridică, șchiopătând până la ieșire. Nu putea să fac față focului.

Părul îi arsese la vârfuri, mâneca hanoracul era ruptă din cauza luptei teribile cu focul. Pielea i se înnegrise, răni dureroase apărură acolo unde flăcările o atinseră. Suspina de durere, dar își reprima plânsul. La ce o ajuta să plângă? De ce să plângă?

Sări înapoi pe geam, ascultând încă un nechezat agitat provenit de la Clamor. Încerca să se grăbească, dar glezna îi sângera, iar coapsele-i erau tăiate de cioburi. Abia își căra masa corporală pe piciorul sănătos, încercând să nu se împiedice. La fiecare pas și zdruncinătură, scotea un geamăt surd.

Grajdul mai avea o intrare, undeva în spate. Devie se bază pe ideea că putea intra pe acolo să ajungă la Clamor, poarta aceea era aproape de boxa calului.

Flăcările monstruoase acaparaseră acoperișul deja, atingând crengile firave ale unor copaci din apropiere. Privind cum iadul se extindea rapid și în afară construcției de lemn, înghiți în sec. Nu avea cum să lupte cu focul de una singură, trebuia să salveze calul și să fugă undeva, să ceară ajutor. Încerca să se grăbească, să nu fie prea târziu. Dacă acționa mai repede, incendiul putea fi ținut sub control.

Devona încerca să nu irosească timpul. În ciuda durerii care fermenta în răni, se îmbărbăta cu gândul că după toate acestea, va primi îngrijirile necesare la spital și totul va fi uitat.

Ajunse, într-un final, la întrarea din spate. Apucă clanța și trase. Zgâlțâi de câteva ori ușa până să-și dea seama că e încuiată. Scăpă câteva cuvinte nedemne de o domnișoară și se lipi cu spatele de ușă, alunecând ușor în genunchi. Se chinuise să nu verse nicio lacrimă, dar acum ajunse într-un punct extrem. Unul dintre ele. Își permitea să plângă în hohote, făcându-se că nu aude nechezatul disperat al calului. Simțea cum lacrimile amare i se prelingeau pe obrajii murdari de cenușă, iar mâinile îi tremurau. Chiar dacă era puternică și putea să treacă peste aceasta, nu însemna că era insensibilă. Clamor era unicul ei prieten, dar grajdul era împânzit de foc și nu era decât o fereastră deschisă. Durerea ardea în inima ei ca un foc răzleț, ce-i scormonea printre sentimente, arzându-le pe rând ca niște frunze uscate…

Privea cerul întunecat cu ochii săi albaștri strălucindu-i. Își înghițea cu silă lacrimile ce prevesteau un plânset chinuitor. Nu acum. Trebuia să se abțină, era puternică. Putea. Avea să-și salveze calul, avea să evadeze din acest infern și avea să cheme ajutoare.

Devie se ridică clătinându-se. Suspine scurte plecau cărând amarul inimii sale. Putea să facă asta. Îl auzi pe Clamor nechezând înspăimântat din nou. Fata apucă mânerul ușii din nou, zguduind-o din țâțâni. Se lovi de ea cu umărul în speranța că poate o va scoate din balamale. Însă nu avea forță destulă. Mai încercă odată. Pentru a doua oară, rezultatul fusese dezamăgitor. Ar fi vrut să lovească cu piciorul, dar o durea prea tare să facă asta. Singura variantă era să se arunce asupra ușii.

Își luă avânt, apoi alergă, trântindu-se în ea. Repetă de două ori mișcarea și, a treia oară, izbuti să o doboare. Căzu jos peste scândurile rupte, iar fumul înecăcios îi țâșni în față ca un jet. Așchiile îi zgâriară chipul, lăsând tăieturi adânci pe față și pe mâini.

Dar nu stătu să le analizeze. Se ridică imediat, alergând până la boxa calului. Tușea puternic, iar aerul devenea din ce în ce mai irespirabil. Se apropie de locul unde animalul se afla.

Clamor necheza încântat la vederea Devonei. Se înălța pe picioarele din spate agitat. Fata deschise repede poarta, scoțând animalul. O usturau ochii și gâtul, se grăbea să iasă afară. Chiar atunci, o grindă aproape arsă se desprinse și căzu peste boxă. Devie ieși cu Clamor aproape inconștientă din pricina fumului inhalat. Cu greu, încălecă pe cal și, cu ultimele puteri, îl ghidă cât mai departe de infern.

*

Doamna Drake tremura. Își cuprinse chipul în palme agitată. Nu, nu se putea petrece una ca aceasta. Nu apucase să prevină răul cel mare pentru că spera ca el să nu se reîntoarcă niciodată, dar nici nu putea crede că el avea de gând să lovească. Presupunea că Devona era în siguranță, dar acum părinții ei nu mai erau.

Femeia se ridică de lângă fiica sa. Alergă suspinând de frică și groază afară. Soțul ei trebuia anunțat până nu era prea târziu. Nu se mai simțeau în siguranță, trebuiau să plece cât mai repede din pădurea Deruyter. Trase în plămâni aerul rece de iarnă. Expirațiile sale formau aburi, ce se disipau ca niște nori răscoliți de vânt.

— Richard! strigă. Richard!

Fugea pe aleea din față. Nu era nicăieri. De obicei, nu-i lua mult timp să parcheze o mașină și să încuie niște porți.

Se apropie de poartă. Era deschisă larg, iar balamaua de sus era smulsă din stâlpul de lemn în care fusese cândva fixată. Doamna Drake înghiți în sec. Nici nu voia să-și imagineze ce s-a petrecut aici.

I-ar fi venit să plângă. Gândul că soțul ei nu era nicăieri părea a fi un motiv. Chiar dacă nu se înțelegea prea bine cu familia lui din cauza acestei căsătorii nedorite de ei, nu era un motiv să-l urască și pe el. De când el și ea se logodiseră, în ciuda diferențelor majore dintre ei, și până acum, nimeni nu se mai întâlnise cu rudele sale. Părinții soțului ei îi interziseră să se însoare cu o femeie oarecare, dar lui nu i-a păsat. Ei au fugit și s-au ascuns în această pădure, protejând-o cu orice preț de mânia neamului său. Niciodată nu știau cum puteau ataca.

Avu surpriza să vadă geamurile sparte ale mașinii. Inima i se agita în cutia toracică precum o vrabie închisă într-o colivie. Respira greoi, o durea gâtul încercând să nu plângă. Atâția ani s-a ferit de ei, dar nu a putut să-i oprească. Ei erau liberi să facă ce vor, își permiteau să-i urmărească.

Văzu că portiera de la scaunul șoferului era smulsă, iar zăpada de lângă era bătătorită. Undeva mai încolo, putu să vadă câțiva picuri de sânge stacojiu; se ruga în sinea ei ca soțul său să fie în siguranță…

Începu să alerge. Stratul alb de sub picioarele ei desculțe scârțâia. Tăcerea era atât de perfect desenată, încât i se părea că-și aude mușchii contractându-se la fiecare pas și săritură. Urma grăbită cărarea formată în zăpadă.

O fi fost oare momentul oportun să fugă cu Devie din pădurea Deruyter?

Răceala nopții îi pătrundea până la piele. Tremura de frig, nu-și mai simțea extremitățile, însă continua să meargă. Picăturile de sânge de pe cărare erau tot mai mari, iar tensiunea creștea în aceeași măsură. Gândul că se apropia de creatură îi impuse să pășească cu precauție, să nu se mai grăbească. Luna argintie trimitea către pământ lumini palide, pe cerul negru și gol se juca haotic ceața. Crengile strâmbe păreau să semene cu niște mâini osoase și cenușii ce slăveau împărăția lunii.

Nu știa cât alergase. Cincisprezece minute. O oră. O eternitate. Femeii i se păru că vede înaintea sa o lumină. Una slabă, la vreo trei metri deasupra pământului. Acolo se afla unul dintre turnurile care furniza energie și unde se afla un paznic. Prin această zonă trecea o șosea și tot pe aici se afla una dintre intrările în pădure. Văzu că sângele indica această direcție. Poate îl găsea pe paznic și îi cerea ajutorul, ori vreo armă. În orice caz, nu putea să acționeze singură sau, cel puțin, cu mâinile goale.

Se apropie imediat de micul compartiment. Era o clădire cu geamuri pe trei părți, modernă, cu o barieră automată ce oprea mașinile noaptea. Nu de alta, dar era o modalitate mai bună să monitorizeze străinii. Domnul Perkins, cum îl știa ea dintotdeauna, era unul dintre puținii angajați și era de gardă în acea seară. Era bătrân, trecuse de șaizeci ani. Vesel și optimist, era adorat de toată lumea, inclusiv de familia Drake. Fusese pur noroc ca el să lucreze chiar atunci ca paznic.

Doamna Drake se apropie îndrăzneață. Perkins stătea cu spatele la geamul din direcția ei; lampa de pe micul birou era stinsă. Era întuneric înăuntru, iar el stătea nemișcat. Probabil dormea. Pășea repede. Ciocăni în geam, dar acesta nu răspunse. Femeia se miră cât de profund dormea, iar apoi bătu din nou. Cum nu-l văzu pe Perkins mișcându-se, își luă inima-n dinți și apăsă pe clanță. Deschise ușa încet, aprinse lampa și țipă.

Gâtul domnului Perkins era pur și simplu smuls de la maxilar până la claviculă, iar hainele sale erau îmbibate cu sânge. Același lichid stacojiu formase o băltoacă pe podeaua de piatră.

*

Clamor abia se mișca pășind prin nămeți. Devie încerca să se mențină trează, deși oboseala și fumul inhalat o amețeau. Se legăna sacadat, în același ritm cu mișcările calului. Nu știa încotro se ducea, dar în orice caz, era departe de infern și de casa sa. Era o zonă pe care nu prea o vedea des. Erau mai puțini copaci, iar în unele locuri, pe pământ erau presărate dâmburi și adâncituri. La un moment dat, calul călcase accidental pe marginea uneia și aproape că alunecase. Tresărirea animalului la contactul cu golul de sub copită o sperie pe fată.

Tușea. Simțea cum capul îi zvâcnește de durere. Cum plămânii obosiseră să îi mai țină ființa în viață. Dar nu părea să-i fie acesta sfârșitul. Putea să lupte în continuare.

Calul mergea încet, atent, deși era stors de puteri. Intraseră în inima pădurii, acolo unde nu prea mulți îndrăzneau să calce. Era ușor să te rătăcești, toți copacii erau la fel de hidoși și de suspecți. Ai fi zis că priveau pământul acoperit de petice de zăpadă și îi șopteau cu tristețe cât de multă suferință și amărăciune le aduce iarna.

Devona nu se simțea bine. I se părea că sângele ce-i circula prin vene îi era pur și simplu otrăvitor. Ceva o distrugea pe dinăuntru, un uragan ce se revărsa asupra ființei sale și se retrăgea în ocean cărând între valuri bucăți din sufletul ei. Era incompletă. Cumva, lipsea ceva. O fărâmă sau chiar o jumătate din ea. Uneori nu simțea acel gol aproape deloc, alteori o durea acolo unde uraganul îi fura fragmente din suflet.

Dintr-odată, Clamor se agită. Se ridică pe picioarele din spate, nechezând puternic. Voia să facă neapărat cale întoarsă, deși Devie încerca să-i țină frâiele. În ciuda forței calului, ea reușea să se țină în continuare de el. Îl calma, îi spunea vorbe liniștitoare, dar era imposibil să îl împace. Clamor se scutură brusc, iar fata căzu. Spatele i se lovise de pământul tare și rece, iar capul de rădăcina unui copac. Din cauza impactului, simțea în locul durerii cum îi vibra craniul și auzea vag nechezatul calului pe fundal. Clamor se tot îndepărta, lăsând-o în urmă pe Devie.

Încercă să se ridice pe coate, să fugă după Clamor, dar era țintuită la pământ de o forță invizibilă. Amețeala o cuprindea încet, iar liniștea din jurul ei o sperie. Singură. Într-un asemenea loc. Își auzea inima bătându-i în gât, presiunea fricii asupra sa era tot mai mare. Respira șuierând, iar zona unde făcuse contact cu lemnul dur pulsa de durere. Încerca să se ridice, dar cel mai dezamăgitor lucru pe care cineva l-ar face într-un asemenea moment e să acționeze înainte să gândească.

Devie se ridică în șezut. Își prinse capul în palme, încercând să facă față durerii. Se înălță în picioare, privind în jur; nici urmă de Clamor.  Se apropie de copacul de lângă ea și își rezemă fruntea de el. Acum se rătăcise de-a binelea. Se înserase de tot, probabil că ai săi ajunseră deja acasă și se întrebau unde e ea. Și probabil că ei nu știau, dar grajdul era făcut scrum, iar toatele animalele carbonizate. De asemenea, fiica lor era rănită.

Încerca să se încurajeze. Să nu plângă. Să fie puternică în pofida celor întâmplate. „Devie, nu te întrista”. „Devie, nu plânge”. Nu credea că avea să se simtă mai bine cu astfel de încurajări. Sunt momente în care pur și simplu nu este de ajuns să te fii optimist. Nu vorbele te țin pe picioare. Pur și simplu trebuie să continui să lupți.

„Devie, ridică-ți fruntea”. Ceva înăuntrul ei vorbea. Nu era sigură cine, probabil subconștientul îi dicta.

„Devie, de ce te aștepți ca lumea ta să fie normală dacă tu nu ești?”. Normală. Cuvântul acesta îi plutea prin minte ca un balon cu heliu. Nu avea să fie niciodată normală. Dacă de aproape șaptesprezece ani a trăit în miezul pustietății, departe de orice comunitate de oameni, cum avea să se integreze la maturitate în societate? Dar părinții ei știau prea bine ce au de gând, posibil nici atunci nu aveau s-o lase liberă. Devona știa că tot acest coșmar nu avea să se termine niciodată.

— Devie, tu ești Moștenitoarea.

Era sigură că nu ea vorbise.

*

Carnea vie și roșie de strălucea în lumina lămpii, ochii bulbucați și triști fixau tavanul.

Doamnei Drake își puse mâna la gură privind cadavrul din fața sa. Ochii îi erau larg deschiși, capul îi stătea pe spate, iar mâinile îi atârnau ca niște pendule pe lângă scaun. Sângele picura sacadat pe podea, iar cămașa lui Perkins era numai sânge. „E mort”, gândi femeia. Criminalul se asigurase că oricine îi apărea în cale avea să moară.

Se puse în genunchi în fața leșului și, încet, îi scoase bocancii. Avea nevoie de încălțăminte, plecase de acasă desculță și îi amorțiseră picioarele. Se încălță repede cu ele, stinse lampa de pe birou și fugi afară. Observă că aici picăturile de sânge continuau pe un drum cu zăpada bătătorită. Creatura care îl răpise pe soțul ei se oprise să-l ucidă pe paznic, continuându-și traseul. Încerca să-și aducă aminte. Știa că cineva, dar nu oricine, era capabil să rupă pur și simplu beregata unui om. Exista o entitate străină lumii, un monstru, mai bine zis o construcție din oase și fibre musculare fără prea multe caracteristici umane.

Immitis.

Inima i se opri preț de o secundă.

Nu scăpase de ei. Rudele soțului erau pe urmele lor, cu acești monștri dresați să ucidă. Se stabiliseră aici, în pădurea Deruyter și aveau de gând să-i atace pentru a le-o lua pe Devie. Dintotdeauna au vrut-o. Richard Drake fusese fiul conducătorului acestora, iar fuga lui împreună cu o mundană, Olivia, declanșase furia tatălui. Fugeau, dar aceste specimene aveau puteri magice care îi ascundeau de ochii muritorilor de rând, fiindu-le mai ușor să-i caute.

Străinii. Acest popor al Străinilor viețuiau peste tot, dar aveau un singur rege. Iar acum, decesul ultimului dintre ei și testamentul său i-a pus pe treabă pe cei ce-i slujeau: o voia pe Devie.

Devie era Moștenitoarea.

Olivia Drake însă nu putea să suporte ideea că fiica sa avea să o părăsească doar pentru a intra în lumea lor. Era copilul său și avea să-l protejeze cu orice preț. Avea de gând să lupte la nesfârșit cu aceștia.

Cercul de lumină al lanternei furate de la paznicul mort indica pe zăpadă picăturile de sânge. Olivia mergea atentă la orice mișcare din depărtare. Pustietatea acestei păduri i se păruse mereu a fi inofensivă, dar uneori tăcerea anticipează dezastrul.

Văzând natura moartă și tăcută din jurul ei, o treceau fiorii. Trăia într-un mediu inert, neprimitor, crezuse că aici va fi în siguranță. Cu toate acestea, liniștea acestei păduri nu era căminul perfect doar pentru ea, ci și pentru aceste creaturi. Immitișii erau niște Străini care s-au născut mutanți și a căror unic scop în viață e să le slujească celorlalți. Niște luptători fără scrupule, invincibili, cu sânge rece. Nu au minte, numai conducătorul acestei specii umane are dreptul să le ordone. Își aduse aminte ce i-a spus soțul său despre ei; Străinii sunt împărțiți pe clase sociale în funcție de experiența pe care o au în artele magiei. Cu cât sunt mai pricepuți, cu atât mai respectați sunt. Cei ce se află în păturile inferioare ale acestei societăți nasc progenituri nedezvoltate, mai exact Immitișii. Performanța părintelui în magie era esențială întrucât aceasta îi contura fertilitatea. Dar pentru Străini viața e la fel de lungă și periculoasă ca a oamenilor, iar experiența se câștigă cu timpul. Așadar, nu pot pierde vremea așteptând momentul potrivit, întreaga lor existență depindea de magie. Bolile, durerile erau ameliorate cu vrăji a căror intensitate creștea în funcție de clasa socială.

Femeia înghiți în sec. Unul dintre motivele pentru care nu și-a lăsat fiica pe mâinile lor era acesta. Cui i-ar fi plăcut să fie o asemenea regină? Una care să-și manipuleze poporul nenorocit deja de mii de ani. Aceasta era crucea pe care acești Străini o purtau în spate.

Trecuseră zece minute de mers. Degetele îi înghețaseră pe lanternă, aburii calzi și denși pe care îi expira sugerau ferocitatea iernii.

*

Simți o mână pe umărul ei.

Devie era prea îngrozită ca să întoarcă privirea. Ochii, mari cât cepele, priveau fix în față. Tăcerea domina în fiecare unghi, își putea simți și auzi inima bătându-i în stomac. Ar fi vrut să vorbească, să articuleze măcar un sunet. „Tu ești moștenitoarea”. Sunase atât de profund și de sincer! După voce era sigură că în spatele ei era un bărbat, ori un băiat. Nu-și dădea seama. Ar fi crezut că e tatăl ei, însă glasul era mai suav decât a unui om trecut de patruzeci de ani. Frica se plimba din picioare până-n burtă și din burtă în cap. Pe de o parte, ar fi vrut să spună ceva, pe de altă parte, prefera să nu riște să interacționeze cu cel ce se afla în spatele ei.

Din reflex, fără să știe ce făcea, se întoarse brusc la o sută optzeci de grade, privindu-l în ochi pe individ. Simți un val de răceală venind dinspre piept și un regret enorm. Era băiat, probabil tot un adolescent ca ea. Pielea îi era deschisă la culoare, aproape albă, iar părul negru ca noaptea. Ochii săi verzi sclipeau precum reflexia luminii în apa mării, o culoare neobișnuit de aprinsă și de intensă. Maxilarul îi ieșea în evidență prin oasele sale fine, dar gulerul jachetei negre acoperea gâtul. Hainele sale păreau obișnuite pentru cineva care preferă să nu răcească pe o asemenea vreme.

Voia să spună ceva, deschise gura, dar un imbold o împiedica. Omul din fața ei părea a fi normal; totuși, ce căuta în inima unei păduri pustii spunându-i Devonei „moștenitoare”?

— Iartă-mă că te-am speriat, se auzi din nou vocea. Devie rămase șocată când văzu că cel din fața ei nu-și mișca buzele, deși vorbea.

Ea se dădu un pas în spate, simțind trunchiul copacului sub degetele sale. „Fugi”

— Chiar nu intenționam asta. Am venit să te ajut.

Întinse mâna.

— Sunt Alec.

Îl privea ținându-și respirația. Mâna subțire și osoasă din fața lui aproape tremura din cauza frigului și probabil era rece.

Nu știa ce să facă. Să meargă cu el sau să fugă mâncând pământul? Poate că el ar fi ajutat-o. Însă era bizar felul în care îi zise că este moștenitoarea și nici nu deschidea gura.

— Știu că poate te întrebi de ce naiba nu deschid gura când vorbesc sau ce se întâmplă, dar doar dă-mi mâna și vei vedea. Îți voi expli…

Devona fugi. Începu să sară peste crengile și arbuștii uscați, zdrobind zăpada de sub tălpile ei. Nu îi păsa ce intenții avea Alec, era conștientă că nu putea să aibă încredere în el. O durea gâtul din cauza aerului rece inspirat. Inima îi bubuia în piept, iar sângele pulsa sub piele febril. Nu știa încotro se îndrepta, știa doar că trebuie să dispară cumva din câmpul lui vizual. Nu privea înapoi. Dacă ar fi văzut cât de aproape e, s-ar fi descurajat și, involuntar, ar fi renunțat la a fugi.

Era prea întuneric aici. Ramurile se împleteau brambura sub cer, iar lumina lunii nu putea pătrunde printre ele. Nu vedea nimic, se simțea oarbă.

Se împiedică de o rădăcină de copac. Alunecă și căzu lângă o râpă, rostogolindu-se la vale. Devie nu putea să facă nimic, totul se petrecuse prea repede. Hainele i se umpluseră de noroi, iar corpul o durea din cauza pietrelor de care se lovea. Încercă să strige după ajutor, dar glasul ei suna ca un suspin prelung; nici ea nu înțelegea ce voia să spună.

Într-un final, se prinse de o creangă. O dureau oasele și avea o sumedenie de vânătăi și tăieturi. Încercă să se ridice în picioare, dar simți un junghi dureros la mână. Fracturată.

 

Alec văzu cum Devona fugea tot mai departe de el; totuși, nu putea s-o lase să-i scape. Se gândea că o speriase cu puterile sale de telepatic și de ventriloc, era obișnuit cu ele și cu greu reușea să nu le mai folosească în prezența oamenilor. Dar Moștenitoarea nu avea dreptul să îl evite.

Alergă câteva minute bune după ea. Ajunse la un moment dat să creadă că dispăruse fără urmă. Vedea pași imprimați pe zăpadă, dar erau răspândiți haotic.

I se păru că aude un strigăt gâtuit. Îl localiză imediat și porni într-acolo. Văzu pași ce se îndreptau înspre locul de unde provenea sunetul și i se confirmă că Devie era în direcția aceea. Nu stătu nicio clipă pe gânduri, misiunea lui era să o aducă teafără înapoi. Scutură mâna dreaptă, iar într-o fracțiune de secundă ținea în palmă un obiect îngust și lung de treizeci de centimetri. Apăsă un buton din lateral, iar acesta se deschise sub forma unui arc de peste un metru. Avea deja în spate o tolbă cu săgeți și era pregătit să înfrunte orice pentru a o salva pe fată. Puse o săgeată pe coardă și o întinse, poziționă arcul orizontal și plecă. Voia să fie pe fază când avea să găsească inamicul și să îi reprime dreptul de a riposta înainte de a-l ucide.

Din fericire, se înșelase. Nu fusese atacată, doar alunecase într-o râpă. Puse arcul pe umăr și se strădui să coboare după ea.

Auzindu-i suspinele de durere, inima îi pompa sângele grăbită. Alec simțea că nu putea să se concentreze și să-și țină traiectoria corectă din cauza faptului că tremura; ceva din sinea lui îl încuraja să grăbească pasul. Se ținea de niște crengi ale unor copăcei crescuți pe pantă. Cobora încet, cu atenție, ciulind urechile la orice foșnet. O asculta pe Devie cum plângea.

O găsi. Vedea cum strângea între degetele sale albe și mânjite de sânge o ramură firavă. Îi vedea ochii albaștri sclipind. Îi simțea oroarea. Trebuia să o salveze.

Alec se aruncă pe burtă, întinzându-i mâna.

— Prinde-mă! șopti el.

— Nu pot… murmură Devie. Mână stângă… cred că mi-am rupt-o…

El nu mai avu timp să reacționeze. Se auzi un mormăit grav, lung, aproape ca un muget. Îi veni să înjure în gând, dar își aduse aminte că puterea sa de ventriloc îl făcea gândurile să fie auzite de ceilalți. Telepatia impunea reguli.

Știa că erau Immitișii. Deși ar fi trebuit să se simtă ușurat, își aduse aminte că ei tocmai începuseră o revoluție acum câțiva ani. Nu puteau să îi controleze, iar ei erau dornici să-și vadă stăpânii care i-au manipulat de milenii uciși. În ultima vreme erau tot mai violenți, ajungând să se lege de mundani fără niciun motiv.

Immitișii nu vedeau pe cineva decât dacă acesta se mișca. Alec o prinse de mână încet pe Devona, încercând să o tragă spre el.

 

Nu îi fusese prea ușor să o aducă pe brațe pe Devie. Îi puse o vrajă de adormire pentru a nu simți durerea. Reacția magică în pătrunse în corp ca un curent electrizant, făcând-o să tresare. Totuși, era imposibil ca pe claviculă să nu apară o cicatrice albă și fină; de obicei, cine era supus la vindecări prin vrăji, primea acel semn. Intră în casa fetei și o așeză cu grijă pe canapea. O înveli cu pătura, îi deschise televizorul în caz că avea să se trezească. Se duse în bucătărie și desfăcu niște cutii de biscuiți și sucuri; nu prea știa ce mănâncă mundanii, iar aceasta era mâncare ce o găsise în dulap.

Se pregăti să îi servească cina. Se gândi despre cum avea să o ajute pe Devona. Câțiva Immitiși arseră grajdul și uciseră animalele, iar aceasta era o pagubă mare. Își consumase energia deja pentru a-i vindeca brațul fetei, nu avea cum să rezolve restul lucrurilor pentru familia Drake. De fapt, nici nu avea să o facă. Își aminti cu scârbă despre cum fusese jignit de Olivia Drake atunci când s-au întâlnit ultima oară. „Oamenii sunt tot mai inteligenți, vă vor afla secretul, iar voi nu le veți mai putea ține piept”.

Un zgomot surd. Ușa de la intrare se deschise. Nu apucase să ducă farfuria cu biscuiți Devonei; fusese nevoit să sară pe fereastră. Spera ca soții Drake să nu descopere grajdul făcut cenușă și rănile fiicei lor.

*

Olivia se opri brusc când simți un fior rece pe șira spinării. Întoarse capul. Pentru un moment nu putea desluși nimic din întunericul ce înconjura trunchiurile copacilor. Ceața se răsucea pe lângă crengile subțiri, despicându-se în brațe subțiri și lungi. Inima îi pompa sângele injectat cu tensiune prin tot corpul, iar picioarele o dureau. Obosise. Simțea bătăile inimii din gât și până în stomac și nu era bine. Știa că nu era bine.

Privi în jur. Nu era în siguranță. Își puse mâna pe piept, încercând să se calmeze. Ori era un sentiment de panică efemer, ori un Immitis era pe aproape.

Un mormăit lung. O respirație caldă coborî pe gâtul ei. Nu apucă să facă o mișcare; creatura o prinse de gât, vârându-și ghearele ascuțite în pielea ei. Olivia își rotunji buzele încercând să strige după ajutor, dar simțea deja cum viața se scurgea printre șiroaiele de sânge ce-i ieșeau din găuri. Atât de puternică era durerea, încât aproape că nu o mai simțea. Era inconștientă de ce făcea.

Steph trase cu arcul în capul fiarei, dar era prea târziu. După ce Immitisul se prăbuși la pământ datorită săgeții înfipte în frunte, se grăbi să o ajute pe femeie. Roșcata nu suporta gândul că tocmai lăsase un om să moară. Din nefericire, acum nu scutura decât umerii unui cadavru. Murise.

Se ridică simțindu-și sufletul împotmolit în tristețe și regret. Îi aruncă o ultimă privire doamnei Drake; dădu să plece. În schimb, îl văzu pe Alec alergând spre ea. Băiatul se opri gâfâind, iar atunci când o văzuse pe mama Devonei zăcând pe zăpada îmbibată în sânge, zâmbi.

— S-a terminat, spuse ușurat. Asta a fost tot… au murit…

— Nu-mi place jocul ăsta, mormăi Steph indignată. Hai să o luăm pe Devie de acasă și să ne întoarcem.

Îl auziseră pe Clamor nechezând la câțiva metri de ei.