1. Frank Morzuch

Pe Helga a văzut-o prima dată la o petrecere stu-dențească. Ea a stat în permanență cu spatele la el și el a trebuit să se îndrăgostească așa cum a putut. Apoi lucrurile au decurs mai ușor. Helga avea o prietenă pe numele mic Gitte, care avea și ea o prietenă numită Marinochka, al cărei prieten era coleg de an cu Lothar Depping, un individ roșcat, cu perciuni, și foarte neplăcut. Avantajul lui, și de aici prietenia cu Frank Morzuch, era că taică-său avea un bar, renumit printre studenții de la litere. Barul se numea Lou, după porecla străbunicului, căpătată în al doilea război mondial, aparent un bun muzician și preparator de cocteiluri din te miri ce. Ultima ispravă era otrăvirea cu alcool rafinat din ulei de tanc și castraveți murați a unui oarecare Oberführer Wintersberger, de unde i s-a și tras necazul cel mare: execuția. Se spune că în noaptea dinaintea execuției a pregătit ultimele cocteiluri pentru plutonul de execuție. Pentru ca aceștia să aibă curaj. Din păcate, sau din fericire, nicio picătură din umorul străbunicului nu se regăsea în mai palidul și antipaticul său nepot.

Frank Morzuch era un tip oarecare, nici prea slab, nici prea gras. Nici prea isteț, nici prea prost. Nici prea curajos, dar nici prea laș. Adică un om ca mine sau ca tine. Banal până la dispariție și plictisitor până la somnolență. Adică, stop. Tocmai am dat peste ceea ce-l scotea în evidență dintre miile de studenți ce populau Universitatea Aceia. Sau, mai corect spus, dacă stau bine să mă gândesc, ceea ce nu-l scotea în evidență. Nu, nici așa nu e bine. Ceea ce-l făcea să fie invizibil celorlalți. Așa da. Frank Morzuch era atât de normal, încât devenise invizibil. Nimeni nu-l vedea, mai puțin Lothar Depping și nimeni nu-l saluta, mai puțin Lothar Depping, după cum am mai spus. Era atât de șters încât puteai să-l așezi în dușul fetelor și nu s-ar fi isterizat niciuna. Sau ai fi putut să-l pui să pârțâie în biserică și nimeni nu l-ar fi acuzat. Și așa mai departe.

Apoi a văzut-o pe Helga la un film. Ea era tot în fața lui, sau, mă rog, cu spatele la el. Iar el era tot incapabil să-și mute privirea de pe silueta ei, în cazul de față de pe părul ei blond și frumos ondulat. Ea s-a întors o singură dată  să se uite la el, apoi i-a spus repede lui Sissi Grahlow, o altă prietenă:

— Nu e nimeni aici, să-ți zic ce am pățit.

Ah, da. Uneori lui Frank i se mai spunea și Nuenimeniaici.

 

2. Rigozus

La o distanță de peste un miliard de kilometri în spațiu, undeva între Jupiter și Saturn, alerga neobosit pe orbita sa un planetoid de mici dimensiuni. Încă nu fusese depistat de astronomii profesioniști și nici de cei amatori, ceea ce era în beneficiul lui. Numele pe care l-ar fi dat aceștia ar fi fost nepotrivit și artificial, ca orice lucru ieșit din mâna sau mintea oamenilor. Altfel, planetoidul se numea Bulgărelecare-șicautăcasa. Cratima am pus-o eu, din spirit civic. Cratimele, ca și virgulele, sunt precum panseluțele printre betoanele orașelor. Pe unii îi mulțumesc, pe alții îi nedumeresc. Mai ales pe cei flămânzi.

Însă Bulgărele era doar aparent o formațiune stâncoasă, ghețoasă și de forma unui cartof. Neaparent era o navă spațială dichisită, cu un echipaj vioi și plin de resurse. Pe scurt, nava avea un echipaj bine fixat în ceea ce nouă ne-ar aminti de niște cutii Made în Transilvania, în care se exportă păpuși Dracula în mărime naturală. Erau rânduri-rânduri de astfel de mini garsoniere frumos stivuite și păstrate la o temperatură constantă. Cu excepția uneia. Care era deschisă și din care ceva aproape lichid sau pe aproape solid se prelinsese sau ieșise, indecis și șovăitor.

Ceva-ul stătea, nu departe de sicriu, învelit într-un fel de cearceaf, care nouă ne-ar aminti de o pătură croșetată, dârdâind de frig și bălmăjind într-o limbă străină nouă, dar familiară lui. Transpus într-o limbă cunoscută, vorbele lui sunau cam așa:

— Ce mama lu’ Zebedeu s-a întâmplat cu nava asta?

Se ghemui și mai strâns, apoi se destinse scurt, vomitând zgomotos și cu vioiciune.

— Să-mi fut una, asta e mâna lu’ Zurazeis!

Nervii întinși la maxim de frig și greață căutau cu înfrigurare un vinovat.

— Sau o fi Diurpaneus, băga-l-aș în…

Și iar se aplecă cu vioiciune spre a mai vărsa ceva din ceea ce mai exista prin el. După ce se mai liniști un pic și se șterse la ochi, privi mai relaxat în jur. Lumina palidă îi dezvălui o navă în stare perfectă de funcționare. Cu toate aparatele și mecanismele mergând ca unse. Cu aerul perfect respirabil, cu temperatura suportabilă și, pe un platou ce se apropia levitând grațios, mâncare și lichide. Rigozus se înfofoli mai bine și așteptă ca păpica să se apropie mai mult, după care începu ospățul, lăsând întrebările existențiale să-l bântuie când va avea burta plină și nu mai înainte.

După ce a terminat, și-a făcut un cocteil, și-a aprins o pipă și a dat drumul la televizor. În fine, nu a făcut nimic din toate cele de mai sus. Pur și simplu a înghițit gelatina spațială ce-i completa în mod fericit nevoile de vitamine și minerale și, aruncându-și cearceaful care părea o pătură croșetată, fără să fie niciuna din ele, a trecut într-un dulap asemănător celui din care ieșise, unde a stat câteva momente. Când a ieșit era ferchezuit și plin de viață.

— De ce mama lui Pazvante Chioru am fost scos din stază?

Desigur, cu toate îmbunătățirile aduse de tehnică, adevăratele probleme își căutau în continuare răspunsurile. Sau întrebările potrivite. A privit din nou cu nedisimulată mirare în jur, după care s-a aruncat într-un ceea ce noi am numi  pat, deși semăna mai mult cu o canapea veche, și a căutat ceva de citit.

Motivul trezirii lui Rigozus, îl preocupa și pe Zou, inteligența artificială a navei. Unitatea centrală cum ar spune un contemporan bine intenționat. Și asta pentru că Rigozus era lingvist de profesie, total nepotrivit unei situații de urgență, oricare ar fi fost ea.

Totuși, în ceea ce s-ar numi hățișul evenimentelor virtuale, trezirea lui Rigozus a coincis cu o mulțime de fapte probabile, reale sau fără sens. Cu nașterea unui om și cu moartea altuia. Cu un cataclism sau cu primul sărut al unor îndrăgostiți. Cu o concediere sau cu o bătaie nevinovată din aripi a unui fluture. Dintre ele, o anumită întâmplare atrage atenția ca o nudistă în Piața Operei. Helga, frumoasa cu părul cosițe, aflată într-un muzeu și uimită de frumusețea unui tablou, a făcut un pas involuntar în spate, călcând cu tocul dur al pantofilor cui mocasinul moale și șleampăt al amicului nostru Frank Morzuch.

Evenimentul, aflat la marginea orizontului probabilistic ca o singularitate a unei găuri negre, a scos o mică scânteie formată din particule și antiparticule virtuale de spin ½ ce au ricoșat instant în planetoidul Bulgărelecare-șicautăcasa provocând o ușoară crispare a lui Zou, observabilă, în spectrul vizibil, prin trezirea lui Rigozus.

 

3. Helga

Personaj central, Helga Müller avea douăzeci și unu de ani când l-a cunoscut pe Frank fără să-l fi văzut, și tot douăzeci și unu când l-a călcat pe picior tot fără să-l fi văzut. Am putea spune fără să greșim că a fost vorba de o dragoste oarbă, care s-a și manifestat pe măsură.

Imediat ce a simțit că tocul i se afundă în ceva moale și cleios, Helga a icnit speriată, dezechilibrându-se. Prompt, o mână de bărbat galant a prins-o de cot, ajutând-o să-și restabilească încrederea în sine. Mâna îi aparținea lui Lothar Depping, prietenul cel mai bun a lui Frank, nepotul făcătorului de cocteiluri și fiul proprietarului barului Lou.

— Ah! a exclamat Helga puțin cam tare, ducându-și pudic mâna la gură. Am crezut că am călcat pe cineva.

Frank nu era niciodată numit Cineva, cu atât mai puțin de o femeie. Așa că a făcut un pas lateral, doi mai mici înainte, s-a răsucit și, cu o mică reverență, a spus:

— Nu e nicio problemă. Nu mă doare. Sunt Frank Morzuch.

Helga a ridicat mirată din sprâncene. Nu mai auzise niciodată numele acesta, deși, ca secretară a Clubului Cititorilor de Literatură științifico-fantastică din cadrul Bibliotecii Universității Aceia, i-a scris numele de nenumărate ori. Frank era un mare admirator al scrisului ei.

— Oh, a exclamat ea plină de bunăvoință, îmi pare atât de rău.

Încerca să-i surprindă fața lui Frank și nu prea reușea. Dacă nu i-ar fi auzit vocea cu claritate, ar fi putut jura că fusese doar o nălucire, o închipuire născocită de mintea ei. Dar vocea fusese reală și o auzise, fără nici o îndoială, chiar de acolo, din zona în care ceva cenușiu se zbătea între a fi și a nu fi. Se rugă în gând ca vocea să se reaudă, măcar pentru a nu crede că a avut vedenii.

— Mocasinii sunt moi și dumneavoastră aveți piciorul foarte delicat.

Cam fără noimă, gândi Helga, dar util. Forma cenușie căpătase pantofi. Pe cel stâng se vedea o urmă, o adâncitură, o formă negativă a micului toc, numit și toc-cui..

— O, vai, nu mi-am dat seama că cineva… că dumneavoastră sunteți în spatele meu. Dacă aș fi știut.

Silueta se mai apropie un pic, căpătând contur.

— Mi se întâmplă uneori, dar niciodată într-un muzeu.

Din nou Helga simți ceva ca un fior. Vocea o învăluia, făcând-o să se foiască stingherită. Acum și sub privirea unei perechi de ochi cercetători.

— E vina mea, nici nu știu cum să mă revanșez.

În spatele ei, Lothar Depping, care se uita fără să-i tresară niciun mușchi la un oarecare tablou în acuarelă, își întoarse corpul slab, deșirat și învelit în haine spre cei doi, ridicând pentru prima dată sprâncenele după lungi zile de plictis. Situația scapă de sub control, își spuse.

Frank își drese glasul, devenind și mai vizibil.

— Chiar dacă așa pare, spuse Frank ridicându-și un pic glasul, și eu sunt total de acord cu dumneavoastră, trebuie să vă spun, cu adânc regret, că vina îmi aparține în totalitate!

Helga se înroșea tot mai tare pe măsură ce vocea tânărului o învăluia cu o căldură nemaiîntâlnită. Așa că se fâstâci, neștiind dacă e de bine sau de rău. Ar fi preferat ca măcar una din nenumăratele ei prietene să fi fost de față și să-i ofere unul din prețioasele ei sfaturi. Dar era singură, prinsă iremediabil între fantoma unui nu știu cine și fapta impardonabilă, făcută fără voie. Ca într-un joc de ruletă, închise o clipă ochii, înainte de a spune cu glas tare, aproape la întâmplare:

— Da, desigur, nu, nu știu, poate, ce să zic, așa e, se poate și asta.

Apoi, ca și cum ar fi ajuns la o concluzie:

— Dumneata ce părere ai?

Frank, care mai avea un pic și devenea la fel de vizibil precum graffitiurile de pe pereții sălilor de spectacole, rosti iute, mai înainte ca fata să mai facă vreo remarcă:

— Desigur.

Apoi completă, încurajat de zâmbetul ei:

— Chiar în fața muzeului este o cafenea. Putem merge acolo să vorbim despre picturile din muzeu. Asta dacă, desigur, vă atrage o discuție lungă și plictisitoare despre arta contemporană și implicațiile ei economice.

Și mai adăugă câteva cuvinte, zeci. Se pricepea la asta. În afara talentului primit de la o ursitoare bătrână și acrită de vreme de a trece prin viață nevăzut de nimeni, Frank își lustruise și talentul de a vorbi mult și fără rost. De fapt, fără să i se mai fi spus, o altă ursitoare, crezând că va rupe blestemul aruncat de cea cu nevăzutul, îl înzestrase cu ceea ce în popor se numește limbariță. Efectul cumulat al celor două daruri se numește vorbitul de unul singur. Dar Frank nu știa asta, doar Lothar Depping și lui nu-i păsa.

— Unde plecați? întrebă după o clipă de gândire și două de nedumerire Lothar Depping.

Cei doi, acum cât se poate de vizibili, aproape ținându-se de mână și vorbind la unison de parcă se știau de secole, spuseră într-un glas;

— Să construim un imperiu pentru doi.

Așa merg lucrurile.

 

4. Lothar Depping

E greu să-l descrii pe Frank Morzuch, dar și mai greu este să-l aduci la lumină pe Lothar Depping. Individul era înalt, slab, cu părul de culoarea portocalei bine coapte și perciuni de secol optsprezece. Adică mari și inestetici. Fusese obișnuit de mic să fie singur și prietenia lui cu Frank tocmai pe asta se baza. Acum că prietenul lui plecase, brusc, Lothar se simțea prea singur.

— Parcă nicicând singurătatea nu a fost atât de vie, de prezentă.

Lothar vorbea, ca de obicei, cu Frank, stând ușor înclinat spre picturile de pe pereți și cu spatele la invizibilul său prieten. Îi plăcea să monologheze cel puțin la fel de mult pe cât îi plăcea să nu discute cu nimeni. Era un al doilea punct comun cu Frank. Puteau vorbi pe rând, fără să schimbe o replică, fără să se supere unul pe altul sau să se critice unul pe altul. Fiecare avea posibilitatea de a-și expune ideile în așa fel încât celălalt să fie încântat de ceea ce auzea, asumându-și imediat punctul de vedere, proaspăt exprimat. O comuniune ideatică de oameni vizionari și buni oratori. O utopie a consensului și încă una a bunului simț.

Acum însă, Frank nu mai era și pentru prima dată îndoiala începu să-i viermuiască prin gânduri.

— Oare singurătatea este un lucru bun?

Rămase împietrit, privindu-și reflecția în geamul hidrantului în dreptul căruia gândurile îl opriseră.

— Poate fi singurătatea vie sau singurătatea e doar moarte, așa cum spunea Frank de multe ori?

Ar fi vrut să-și poată sprijini întrebările pe umărul solid a lui Frank, dar bunul său prieten și partener de monologuri nu era acolo spre a-i oferi un alt punct de vedere sau pentru a-i prelua ideea rostogolind-o spre nicăieri sau spre niciunde. Era doar el și reflecția lui în geamul hidrantului. O reflecție tremurătoare și indecis colorată, de parcă valurile unui ocean zbuciumat trecuseră ani în șir peste fața, peste mintea lui, tocindu-i trăsăturile, amorțindu-i simțurile.

Se scutură un pic, stăpânindu-și cu greu tremuratul.

— Atâția ani singuri împreună, și acum deodată doar cu mine însumi.

Se lamenta cu glas tare, atrăgând atenția la început unui cuplu ce se îmbrățișa la adăpostul unei statui erotice apoi paznicului ce dormita pe un scaun cu picioare inegale și prost pus, chiar sub palele unui ventilator.

Ideea de singurătate de unul singur începuse să-l înspăimânte.

— Am fost camarazi, la bine și la rău, am luptat cot la cot, am băut împreună la Tata Lou…

Vorbea apăsat, tărăgănându-și vorbele.

— Vă simțiți bine, domnule?

Nici nu observase că în cadrul geamului de hidrant își făcuseră apariția alte două fuioare antropomorfe. Unul îi aparținea unei domnișoare cu părul tuns bob, cu șuvițe verzi și portocalii, iar celălalt unui băiat un pic mai mic de înălțime, dar mai gras și mai urât, cu un tatuaj sub formă de amibă pe gât.

Însă nu prezența celor doi și cu atât mai puțin vorbele lor lipsite de coerență îl făcuseră să se oprească din jelanie. Brusc scoase portofelul și, din buzunarul secret, croit prin tăierea cu un cuter în pielea exterioară, scoase un mic pătrățel de hârtie.

 

5. Lou

În fapt, pe bunicul Lou nu-l chemase Lou, așa cum nici pe Zou nu-l chema Zou. Numele sunt niște convenții de societate, pentru a ne recunoaște și pentru a putea ști cu exactitate pe cine înjurăm când înjurăm. Sau de cine suntem înjurați când suntem înjurați. De aceea e foarte important să nu le încurcăm și merită toată atenția pentru a le reține. Lothar știa asta, bineînțeles, așa cum știa și ce conține bucata de hârtie pe care o ținea cu precauție între degete. Era testamentul bunicului Lou, a cărui citire îl forțase pe Lothar cel mult mai tânăr decât cel de acum să adopte o figură aspră, dreaptă și mult excentrică.

Pe prima pagină scria așa:

„Dragă, Lothar”

Dar trebuie să fac o mică paranteză. Pe tatăl lui Lothar îl chema Ulrike și avea o soră și doi frați. Pe cei doi frați îi chema Walter și Guenne, iar pe soră Anja. Toți trei aveau fete și nici un Lothar nu se vedea la orizont. Așadar, privirile lor s-au îndreptat spre tatăl lui Lothar, care s-a uitat la cer, la halba cu bere, la un meci de fotbal și a spus „bine”. Imediat, toți au chiuit și au plecat spre casă. A doua zi a venit Lothar pe lume și ursitoarele i-au așezat sub pernă o pereche de perciuni, un păr roșcat așa cum nimeni nu are în familie, un prieten aproape imaginar și un bilețel de la bunicul Lou pe care scria „Dragă, Lothar”.

Imediat ce el și doar el a pus mâna pe bilețel, descifrând literă cu literă misterioasa introducere, bilețelul s-a desfășurat într-o banderolă subțire și foarte lungă, umplută cu un scris mărunt și de departe neciteț într-o limbă demult apusă sau niciodată inventată. Dar pentru Lothar nu a fost greu să descifreze scrisul și în liniștea așternută peste toți membrii familiei a rostit doct și palid:

— Sunt rețete de cocteiluri și note muzicale fără sens.

Tot atunci i-au apărut și perciunii, la fel și părul roșcat. Însă nimeni nu s-a mirat prea tare. De mic fusese un excentric și un căpos fără leac. Așa că au ridicat din umeri și fiecare s-a dus în treaba lui. Dar Lothar nu le spusese tot, de fapt nu le spusese nimic. Minciuna, comentase el cu Frank, care și el apăruse în viața lui cam tot cam în aceeași perioadă, minciuna este o invenție diavolească spusă prima dată de Cain de dragul spectacolului, dar falsă în imaginea de ansamblu. Toți știau de existența ei, de la Dumnezeu, la Abel, la Adam, la Eva – cea mai în măsură să sesizeze neadevărul, adăugă Lothar după o clipă de gândire. Așadar minciuna este spectacol, iar adevărul este suferință. Frank îi dădu dreptate și ideea se rostogoli mai departe luni în șir, fără oprire, fără să se mărească mai mult decât să se micșoreze. Ideea rămase fixă și stingheră ca un cui pe un perete alb, ca un hidrant într-o sală cu o expoziție de picturi, ca un planetoid locuit printre roci și bucăți de gheață de forma unor cartofi.

Așadar, Lothar, desfășură lunga scrisoare care semăna cu o panglică de prins părul, o împături într-un alt fel și dispăru din galeria de artă cu un pocnet ușor, dat de umplerea rapidă a locului gol de aerul fără praf, perfect climatizat, din jurul tablourilor. La o mică distanță în timp, pe axa spre viitor, plecarea lui precipitată fu acompaniată de un țipăt lung, de un aproape grohăit și de mai multe înjurături. Din grabă, Lothar luase cu el și hidrantul de care se ținuse energic în momentul dispariției.

 

6. Hidrantul

În momentul apariției lui Lothar pe nava spațială numită într-un fel impronunțabil și inaudibil, dar foarte bine transpus prin suita de semne ce formează cuvântul compus Bulgărelecare-șicautăcasa, filologul Rigozus juca un fel de șeptic cu singura ființă capabilă de autoreflecție de pe navă: Unitatea Centrală, IA Zou. Acesta, din iubire pentru ființa măruntă din fața lui, își folosea a miliardimea parte din capacitatea de analiză pentru a putea pierde și a se putea enerva. În schimb, Rigozus își folosea toată puterea de persuasiune pentru a afla de ce oare se afla el aici și nu în compartimentul de stază și de ce mama mă-sii nava zăcea în acest fund de lume și nu mergea spre destinație. Oricare ar fi ea.

— Și spune-mi te rog, Tarbus a ieșit cumva din stază?

— Tarbus e nemișcat.

Zou se amuza.

— Să-l ia naiba! strigă Rigozus.

— Că bine zici, îl acompania Zou, făcându-i pe plac.

— Dar Dablosa ce mai face?

— La fel de nemișcat.

— Să-l fută nemurirea de porc!

Zou rămase o clipă nemișcat. Simțea ca o adiere prin păr, un sentiment de nedescris că undeva,la orizontul evenimentelor avea loc un fenomen cu legătură directă la fluxul temporar ce coincidea cu prezentul local.

— Și Blegissa?

— Și ea.

— Și Diengis?

— Și el.

Rigozus aruncă ceea ce ar putea fi un set de cărți de joc în universul nostru și se lăsă nervos pe spate.

— Nu-mi place să trag concluzii pripite, dar se pare că tu ești singurul responsabil de trezirea mea.

Zou tăcea într-un fel foarte zgomotos. Dacă ar fi să fac o comparație, mintea m-ar duce la bietul HAL 9000, caracter ficțional, după cum scrie prin enciclopedii. Dar nu voi face o astfel de comparație pentru că spre deosebire de HAL, Zou nu este un caracter ficțional și, mai mult, el nu gândea o minciună, apanajul speciei umane, ci urmărea cu coada ochiului valul de particule ce se apropia rapid de micul planetoid. Aproximând viteza și densitatea lor, Zou îi spuse lui Rigozus:

— Ține-te bine.

Inutile vorbe, oricum ai lua-o. Rigozus nu era vreun membru nefericit al Insulelor Galapagos sau al altui experiment scăpat de sub control. El era o ființă extrem de complexă și de binevoitoare. Așa că se crispă doar un pic, scăpând totuși o înjurătură și o mică flatulență când în cameră își făcură apariția Lothar Depping și un Hidrant.

După care se lăsă tăcerea.

Care nu dură mult. Lothar își scoase cu dexteritate hainele, perciunii și năravurile, deschise ușa hidrantului și le aruncă înăuntru după care trânti cu zgomot ușa înapoi.

— Da știu că a fost greu.

Rigozus îl privea cu interes pe noul venit, dar nu îndrăznea să facă prima mișcare. Așa că Lothar se văzu nevoit să repete.

— Dar știu că nu mi-a fost ușor!

Abia acum, sesizând repetiția și gândindu-se imediat la vreun soi de joc sau poate chiar parolă, Rigozus răspunse cu precauție:

— Fără nicio îndoială.

Lothar ridică un deget. Vorbele fuseseră pentru altcineva.

— Sunt doar eu aici, îi spuse Rigozus după câteva clipe stinghere.

Din nou Lothar ridică un deget făcându-l pe Rigozus să se simtă ca un prost.

Zou, căci despre el era vorba, își folosea întreaga capacitate pentru a rezolva misterul vizitatorului. Oricât îl scana și oricât interoga baza de date, nu reușea să obțină niciun rezultat concludent. Era în plin mister ceea ce-i producea o suprasolicitare neobișnuită a sistemelor de calcule, vizibilă prin creșterea temperaturii exterioare ale planetoidului.

— Așadar, rosti Lothar cu glas deodată nesigur, bunicul Lou mi-a dat parola greșită.

La numele de Lou, Zou reacționă printr-o și mai mare încălzire, riscând viața ființelor conlocuitoare și călătoare. Lou era numele unui vechi prieten și maestru. O unitatea centrală cum am spune noi în cuvinte banale, o inteligență artificială cum am spune tot noi, dar în cuvinte mai misterioase sau, așa cum îi spun ei, o neființă cu rațiune, suflet și sentimente.

— Lou? Lou ai spus?

Întrebarea era retorică, niciunul nu era surd. Dar, pentru a-i intra în joc și pentru că așa merg lucrurile în societate, Lothar răspunse punând în intonație o vie curiozitate:

— Da, Lou, îți spune ceva numele lui?

Deși amândoi se puteau exprima prin propoziții logice și funcționale, continuară să se folosească de metalimbajul emoțional.

— Dacă îmi spune ceva? A fost cel mai bun prieten al meu!

— Oh, exclamă Lothar, așa cum a fost pentru mine Frank.

— Cine? îl chestionă Zou, derutat.

— Frank Morzuch, îi spuse Lothar.

— Nu-l cunosc, îi răspunse politicos Zou.

— Nici eu, completă rapid Rigozus.

— Poate nici eu, suspină Lothar uimindu-și peste măsură pe interlocutorii. Dar, continuă Lothar cu o nouă speranță în glas, tocmai de-aia am plecat. Și acum, spune-mi te rog ce știi despre Lou.

Zou, care prin neobișnuita activitate intelectuală reușise să înroșească planetoidul, atrăgând atenția ființelor ce populau a treia planetă de la soare, răspunse politicos:

— Lou a fost profesorul meu.

— Lou a fost profesor?

Lothar nu știa și de fațeta asta a bunicului său.

— O, da, cel mai mare profesor, un maestru al spațiului, un geniu al călătoriei, un artist desăvârșit, un chimist renumit…

— Îi plăcea să facă cocteiluri.

— … o minte desăvârșită și un caracter perfect.

— Uneori nu le prea nimerea. Cel puțin pe ultimul.

— L-am admirat fără rezerve și datorită lui și doar a lui sunt aici, în gestație de trei milioane de ani.

Lothar cugetă o clipă la dimensiunea timpului și la cea a spațiului, dar nu ajunse la nicio concluzie, așa că se întoarse cu fața spre ceea ce părea o formă aproape umană. Sau, ca să fiu și mai precis, vag umană.

— Și tu la fel?

Ca un sportiv aflat în block-starturi, Rigozus se grăbi să-și exprime îndoiala și gândurile.

— Eu nu. Dar spune-mi, din ce zonă ești? Ai un accent neobișnuit.

Era doar un accent metalic de translator. Zou, oftă.

— Din Europa.

Rigozus auzi „bla bla bla” și strânse din buze. Zou oftă din nou.

— Spune-mi, Lothar, reprezentant al lui Lou, l-ai întâlnit? Ce mai face, cum o mai duce?

Cum Rigozus părea retras și necomunicativ, Lothar își îndreptă privirea spre hidrant și apoi spre nicăieri. Deși spațiul îi părea familiar și plăcut vederii, nu se putea obișnui totuși cu neprezența lui Zou care, ca orice neființă cu sentimente și rațiune, era atotprezent.

— Nu, nu l-am cunoscut.

Zou oftă, suprafața exterioară începuse să se răcească și, spre nemulțumirea mea, pe Pământ se duceau lupte pentru numele micului planetoid.

— Așa cum repeta des taică-meu, Lou s-a dus acolo de unde a ieșit.

— De unde?

Zou era nedumerit. Rigozus mustăcea.

— Din țărână. E o vorbă, încercă să explice Lothar adoptând un ton doct, o zicală omenească, care spune că din țărână am ieșit și în țărână ne întoarcem, sau ne prefacem, completă el indecis.

Dar Zou nu-l mai asculta. Brusc înțelese, și hidrantul cu tot cu hainele lui Lothar dispărură din cameră. Rămași pentru prima dată singuri, Rigozus și Lothar se priviră cu interes.

— Știi să joci șeptică? întrebă Rigozus.

— Sunt campion, se lăudă Lothar pentru spectacol.

— Perfect. Ia loc.

 

7. Communio

Nu departe de mica încăpere, nu mai largă ca o eprubetă și nici mai plată ca o lamelă de probe, plutea prin spațiu, aparent cu scop, o planetă plină de viață și emoție numită Pământ sau Terra sau Earth sau în fine, o neființă atotprezentă pentru tot ce era pe ea și în ea și care avea o infinitate de nume. Tot atâtea nume câte ființe se aflau pe ea. Și tot atâtea gânduri câte poate concepe o infinitate de molecule într-o infinitatea de combinații.

Însă planeta era doar în aparență un complex conglomerat de minerale, apă, foc și viață cu o formă aproximativă de cartof turtit. În neaparență era o uriașă și dichisită navă spațială numită în fel și chip, dar cunoscută sub numele de Bulgărelecareși-agăsitcasa sau Lou.

Timișoara, 27 iunie 2016

Povestire apărută în volumul Amețeli Potlumice, colecția Insolit (ed. Eurostampa, Timișoara, 2016)