M-am pomenit înaintea unei uși pe care trona o plăcuță aurie, cu litere în relief: Denton Quin, Ucigaș Profesionist.

Am sunat, iar Tania mi-a deschis surâzătoare. În sufragerie, Quin își verifica pistolul; a mai pus câteva încărcătoare în buzunarele vestei și, ignorându-mă, s-a întors spre Tania:

„Gata cafeaua, iubito? Am oase de rupt, oameni de ucis, clădiri de incendiat…“

Tania i-a adus-o, aburindă, iar el a băut-o toată, dintr-o sorbitură.

„Să ai o zi bună, scumpule. Omoară-i pe toți.“

Am sărit din pat, risipind aburii somnului, coșmarul.

Lorena! Mă întâlneam cu ea peste o oră.

Dușul, îmbrăcatul mi-au luat douăzeci de minute. Jos, în stradă, am chemat un taxi.

Cu toată aglomerația am ajuns cu zece minute mai devreme. Aleile Grădinii Zoologice erau pustii. Animalele dormitau, unele la soare, altele în iglourile de ciment ce se voiau vizuini, scorburi, bârloguri… M-am oprit în fața unor zăbrele: Panthera tigris altaica.

Tigrului siberian nu îi plăcea căldura amiezii. Prefera umbrele înserării, adierile nopții și hartanele pe care îngrijitorul i le azvârlea de la distanță. Uriașa pisică vărgată rămânea favorita Taniei – doar amândouă se născuseră în îndepărtata Siberie. Însă asemănările se opreau aici: tigrul nu venise în Nova Scotia de bună voie. Prins în cursă de braconieri, în odiseea lui cunoscuse Transiberianul, foamea și loviturile de ciomag din circurile rusești, chinuitorul rău de mare pe vaporul ce îl adusese la Dartmouth.

Unde zăcea apatic. Ori poate că visa. Își amintea taigaua, zăpada, văzduhul mirosind a rășină – sau hăituiala, carnea caldă, sângele scurs odată cu viața din prada răpusă…

– Am întârziat?

Cu cincisprezece ani, Lorena…

– Eu am venit mai devreme.

În parc, pe lumea asta. Aș fi vrut să mă nasc într-alta, unde să fie mai mulți oameni asemeni mie.

– Nimeni nu va fi vreodată ca tine.

Sunase… ciudat. Lorena a șovăit, o clipă:

„Fiecare este unic în felul său.“

Nu îi auzeam gândurile, decât atunci când voia. Și uneori izbuteam să le ascund pe ale mele. Ceea ce, acum, era o imensă ușurare. Căci nimic nu mă pregătise pentru ce simțeam. Cu ea, nu puteau fi jumătăți de adevăruri.

Dar… Lorena trecuse de primul grilaj și trăgea zăvoarele porții, o deschidea. A pășit înăuntru, apoi s-a răsucit spre mine.

– Vino!

Am urmat-o, cu răsuflarea întretăiată, cu sângele pulsând nebunește în vine, cu tâmplele bubuind asurzitor. Tigrul se ridicase. S-a întins alene, s-a apropiat. Înaintea noastră s-a oprit, nehotărât, și-a lins o labă, biciuind văzduhul cu coada, în timp ce ochii verzi, fosforescenți îi rămâneau ațintiți într-ai Lorenei. A mai făcut un pas, ezitând.

– Ai intrat vreodată în mintea unui animal?

Căscasem ochii la fel de mari ca felina captivă în vraja Lorenei. Puterea aceea intensă, copleșitoare…

– N-aș putea să încep cu ceva… mai mic, am șoptit. Un pechinez, un hamster.

Tigrul a mârâit, arătându-mi lucirea albă a colților. Lorena a râs.

– Nu-i decât un motan de trei sute de kilograme. Ești gata?

Lorena închisese ochii, într-ai tigrului era năuceală; n-am lăsat-o să devină furie, moarte…

Am intrat.

Un salt într-o lume cu totul străină. Și atât de neașteptată, de uluitoare, încât mi-am uitat frica… Tigrul gândea în culori. Într-o succesiune amețitoare și, aparent, haotică. Însă nu era. Orice sunet, miros, imagine, chema o nuanță – una dintr-o infinitate. Un caleidoscop senzorial, pe care mi-ar fi luat o viață să îl descifrez. N-aveam nici măcar un minut – așa că am redus totul la esență.

Roșu – sânge, carne, pradă; albastru – necunoscut; galben – amenințare, pericol, înfruntare iminentă; verde – femelă, plăcere, tihnă. Pe mine mă vedea când în galben, când în roșu. Amenințare și pradă? Nu… Eram verde, verde!  Taigaua după ploaie, foșnetul ierburilor înalte și eu, unduind printre ele, radiind liniște, siguranță, abandon.

Tigrul și-a desfăcut fălcile, arătându-mi fildeșul îngălbenit al colților, limba trandafirie, cerul negru al gurii. A căscat din nou, apoi s-a întins la picioarele noastre, cu botul pe labe; într-o clipă, dormea adânc.

Lorena s-a aplecat, scărpinându-l pe frunte, după urechi.

– Vrei să-l mângâi?

– Data viitoare, i-am zâmbit, promițându-mi solemn să nu mai calc pe acolo.

Tania va veni singură să își vadă motanul dungat – sau, poate, însoțită de Denton Quin. Care nu gândea în culori; și pe care nimeni nu îl pusese încă într-o cușcă.

 

*

*     *

Kayla se temea. Pentru prietena ei… Tania… fascinată de… acel Denton Quin…

M-a oprit, abrupt. Iarăși se ferea, amuțindu-și gândurile. Reflex? Chiar nu se încredea în nimeni?! Nici… în mine? Dar avea dreptate: nu îi spusesem întreg adevărul. Cum să-i mărturisesc că toți o mințiseră…

Cu tigrul siberian, ne descurcasem destul de bine. Deși paznicii care se apropiau în goană nu credeau asta. Au așteptat să ieșim din cușcă, unul a încuiat ușa după noi, celălalt a tras aer în piept – apoi a început să urle:

– Sunteți nebune? Drogate? Și dacă nu îl găseați dormind? Dacă se trezea?

Omul își făcea datoria: dacă tigrul ne sfârteca în tura lui? Tocmai acum, la o săptămână după ce fusese înaintat șef al pazei?

M-am răsucit spre Kayla, împungând acuzator văzduhul.

– Chiar, ce-a fost în mintea ta?

Toți trei ne-am uitat la ea, așteptând. Kayla privea în pământ, copleșită de remușcări. Apoi a ridicat capul deodată, ațintindu-l pe bărbatul ajuns în pragul apoplexiei.

Alesese bine. Paznicul era obișnuit să comande, să fie ascultat; la serviciu, în familie. Sclavul regulamentelor, își făcuse unul propriu, care îi apăsa, sufoca, teroriza pe cei din jur. Soția învățase să nu-l contrazică. Însă fiica, Lucy, fugise de acasă acum șase luni. Asta îl ținea treaz nopțile. Dar nu o mărturisise nimănui – i-ar fi surpat piedestalul de pe care privea lumea.

Un secret, o slăbiciune ce îl făcea vulnerabil. O pârghie, niște scripeți cu care putea fi manevrat. Kayla le găsise în trei secunde.

– Îmi pare atât de rău…

„N-am să mai fac, tată“, a adăugat numai pentru el, cu glasul rebelei Lucy.

Impresionant.

Bărbatul a ieșit din încremenire. A făcut un pas, altul, buzele îi tremurau. O să izbucnească în plâns, îmbrățișându-și fiica regăsită? Celălalt se holba nedumerit, bănuitor.

– Ea… te-a iertat. Și-acum, putem pleca?

Nu, Kayla. Nu atât de repede.

Credea că le știe pe toate? O iluzie periculoasă. Mai bine să i-o spulber eu, decât karghanul!

M-am răsucit spre celălalt paznic:

–Tu! Cum îți zice?

Nu voia, dar mi-a răspuns.

– Edy… Eduard Stalker.

N-avea o minte complicată. Nu găseai în ea fișiere albe, negre, gri, ordonate, etichetate. Doar un morman de hârtii mototolite prin care răscoleam în grabă. Gata! Cea mai nefericită clipă din viața lui: când o prinsese pe Debbie cu un alt bărbat. Edy nu știa ce îl duruse mai mult – trădarea femeii, privirea batjocoritoare a amantului sau faptul că îi găsise zvârcolindu-se și asudând pe bancheta Mustangului său…

Fusese un moment de sentimente nedecantate: furie, ură, umilință. L-am făcut să îl retrăiască intens; și diferit. În locul lui Debbie, Eduard o vedea pe Kayla, ațintindu-l cu aceeași insuportabilă sfidare.

Atunci nu știuse ce să facă. Le-a întors spatele și a fugit. Astăzi însă… Și-a scos pistolul, l-a armat. De patru ani aștepta asta.

Kayla i-a aruncat o privire umedă, rugătoare. I-a amintit ce uitase: zilele, anii în care Debbie îl făcuse fericit. Să spulbere totul pentru o greșeală, o rătăcire? Eduard a început să coboare brațul, de parcă arma devenise prea grea.

„Toți știu, Edy. Și toți râd de tine.“

Eram diavolul de pe umărul stâng, picurându-i pucioasă în ureche. Kayla s-a prefăcut în îngerul care… Eternul duel între Bine și Rău, jucându-se cu destinele omenești. Iar tabla de șah era nu sufletul, ci mintea lui Edy – cu neuronii supraîncărcați, gata să explodeze… Ultimele mutări: sugestii contradictorii, ezitări, derută. Apoi, șah mat.

Pupilele bărbatului s-au mărit și Kayla a înțeles că pierduse… onorabil. Nimeni n-ar fi rezistat mai mult împotriva mea. Acum, Eduard își va pune arma înapoi în toc, uitând episodul, iar noi ne vom întoarce în oraș, Kayla cu lecția învățată.

Uitasem însă de al doilea paznic și toate s-au petrecut prea repede. Tatăl rebelei Lucy a pășit între Kayla și Eduard, care… – a vrut sau doar i-a zvâcnit degetul pe trăgaci?

Paznicul-șef a căzut greoi, parcă prea lent.

„E mort?!“ am auzit gândul-strigăt al Kaylei.

Siringa străpunsese vestonul și… Am închis ochii, ascultându-i bătăile din piept: rare, neregulate. Doza de tranchilizant era pentru un tigru; dacă îl nimerea în inimă…

– A fost un accident. Pistolul s-a descărcat singur, iar pe noi… nu ne-ai văzut niciodată, am rostit dintr-o suflare.

Eduard s-a uitat la cel căzut, iarăși la mine.

– Să-l îngrop?

M-am stăpânit cu greu – începeam să o înțeleg pe Debbie… – și i-am vorbit rar, răspicat.

– Nu. Lasă-l să doarmă câteva ore. Când se va trezi, nu o să își amintească nimic. Nici tu.

A încuviințat, ascultător. Și-a dezbrăcat haina, punând-o sub capul celuilalt, apoi s-a așezat lângă el ca un câine credincios.

Kayla încremenise și am tras-o după mine pe aleea principală, spre ieșire.

Trecusem de poartă, însă tot nu scotea vreun cuvânt; pășea repede, încruntată, ostilă.

– Războiul Rece s-a terminat, Kayla.

S-a răsucit, mai iute ca o cobră.

– A fost nevoie de asta?

Da, pentru că mintea omenească poate fi o junglă de care s-ar teme până și tigrii.

Însă Kayla merita mai mult de-atât. Merita adevărul.

– Cunosc niște… oameni, am început. Sunt unici, aparte – fiecare în felul său.  O să-i cunoști.

– Când?!

Sunase aproape imperativ.

– Când vei fi pregătită…

– Să mă apăr? De cine? De ei, de voi?

M-am văzut, o frântură de clipă, prin ochii ei: îngerul călăuzind-o spre… Numai o frântură – dar senzațiile mi-au răbufnit în sânge, în minte, ca printr-un dig sfărâmat și m-am lăsat în voia lor. Tentație, șovăială – ce era cu mine?!

– Noi suntem… cei buni.

Kayla mă privea scrutător.

– N-am încredere… decât în tine, Lorena.

Mi-am coborât pleoapele ca să îmi ascund tulburarea, deruta. Ce să fac, ce să-i răspund? Momentul s-a risipit, spart de urletele sirenelor.

Zece mașini alb-albastre veneau cu girofarurile rotindu-se nebunește, cu pneurile scoțând fum. Au trecut pe lângă noi fără să încetinească și Kayla a răsuflat ușurată. După doisprezece ani, sirenele încă îi înghețau sângele.

O nouă mașină, girofarul, scrâșnetul frânelor. Și vikingul care cobora dinăuntru. Înalt, blond, de o politețe înghețată.

– Lady Argyll…

Ne mai întâlnisem: la conferințe, dineuri oficiale, unde oamenii lui îi păzeau pe toți și pe fiecare.

Însă nu se uita la mine, ci la Kayla.

– Ce s-a întâmplat?

Locotenentul s-a întors spre mine.

– Un incident la Facultatea de Ecologie. Între studenți și oamenii lui Morgan.

Morgan. Numele sunase tăios, aproape scrâșnit. Vikingul nu îl plăcea. Instinctiv sau pentru că știa despre Global Vortex și fondatorul ei mai multe decât ajungeau la ora de știri? Dar mai era ceva…

Un sadic vânează pe străzile din Dartmouth. Numai femei; le alege la întâmplare, omorându-le de fiecare dată altfel. Cinci dintre ele au însă ceva în comun: pe Kayla. Iar ea…

Aici s-a rupt filmul. Mintea lui Eric Norton a devenit deodată opacă, impenetrabilă. Kayla îmi surâdea cu modestie.

„Spune-mi și restul!“

„Când… voi fi pregătită“.

„Nu este nu joc, Kayla.“

Norton a scos din buzunar o carte de vizită.

– Dacă mai… vezi ceva… sună-mă. Oricând!

– Legea nu doarme niciodată, a murmurat Kayla luând-o cu două degete, ca pe un cartof fierbinte.

Locotenentul se uita undeva, în zare, apoi a rostit, parcă nimănui anume:

– Tania Petrovna își poate lua permisul înapoi.

– Amenzile?… a supralicitat Kayla.

– Anulate. Dar este ultima oară.

Nici un zâmbet, nici o nuanță. Ca un adevărat viking, Eric nu avea simțul umorului.

Era momentul să intervin:

– Vă așteptăm la Fantasia, domnule Norton. Până și Legea are seri libere…

A murmurat ceva și, înainte să urce în mașină mi-a aruncat o privire întunecată, ca o declarație de război. Pricepuse că orice ar fi vrut de la Kayla, trebuia să treacă mai întâi de mine.

Îmi lăsasem Mercedesul pe o alee secundară. Răsuceam cheia în contact, când Kayla s-a aplecat pe neașteptate și m-a sărutat pe obraz.

– Pot să îmi port singură de grijă. Dar… îți mulțumesc.