Viață de pe alte corpuri cerești

 

Omul din Lună este o temă predilectă a formelor ancestrale de fabulații. De la ciobanul care cântă din fluier oilor de pe Lună, la fața rotundă, femeia albă sau iepurele ce îl vedeau unii (cei din emisfera nordică), la mitul străvechi al surorii care aleargă pe boltă să își întâlnească fratele, Soarele, omul a creat diferite variante mai vechi de explicare a rolului Lunii în Cosmos. Mai nou, la sfârșitul de secol XIX și începutul celui de-al XX-lea, Jules Verne și Henry Stahl „concep” tunuri gigantice cu proiectile amenajate pentru călătoria omului pe Lună sau în jurul Lunii.

omul-din-luna

Venus, cea mai apropiată planetă de Pământ, a constituit cea mai fecundă atracție pentru bărbații cu imaginație. Dar cea mai mare deziluzie, atunci când au constatat că navele care ajung în atmosfera acidă a planetei se dezintegrează în câteva zeci de minute.

În pofida rapoartelor științifice, în literatura SF planeta Venus apare ca un subiect tentant. Amintim unele lucrări unde ea are un rol activ: Divina Comedie ( în Infernul și Paradisul) de Dante Aligheri,   EXPEDITION VENUS de Hugh Walters

Venus of Dreams de Pamela Sargent, cu continuările Venus of Shadows și Children of Venus,

Journey to Venus de Gustavus W. Pope

Perelandra (sau Voyage to Venus) de C.S. Lewis

To Venus in Five Seconds de Fred T. Jane

Wolfson, Elliot R. „The Face of Jacob in the Moon” – mituri evreiești

Harley, the Rev. Timothy, FRAS (1885). Moon Lore

Harley, Timothy (1885). „II. THE MAN IN THE MOON.”

Poole, William (2009), „Introduction”, în Poole, William, The Man in the Moon,

În muzică amintim Night Flight to Venus -Boney M., Shocking Blue- Venus, Suduaya – Venus,…

Literatura speculativă

Luna

Camille Flamarion, astronom și scriitor francez, a descris un pod observat într-o seară, prin telescop, la marginea unui crater de pe Lună. Alți astronomi au raportat o cruce malteză strălucitoare, cu legenda că un lanț muntos nu poate să se creeze în formă de cruce. Alte lumini ciudate care nu știm dacă se pot explica prin activitatea geologică, gaze erupte din sol la încălzirea lui de către razele solare, sau a activităților ”industriale” ale unor locuitori prezumtivi care le înflăcărau imaginația. Literatura speculativă creată avea să facă mulți amatori de observații celeste să își construiască lunete sau telescoape, ajutând dezvoltarea industriei optice.

 

Imaginea: 1880 Astronomie populaire, Camille Flamarion, imaginea Terrei văzută de pe Lună

Marte

In 1877 Giovanni Schiaparelli a îndreptat noua sa lunetă cu diametrul de 21,5 cm, la Observatorul Brera, Milano, Italia, spre Marte, beneficiind de condiții favorabile de observare. Urmare a multelor sale studii a făcut o hartă a planetei pe care a notat o serie de văi, numite în italiană „canalli”. O traducere în engleză greșită, apărută la scurt timp, a transcris termenul italian în „canal” (construcție umană), datorită asemănării de formă.  Cuvântul „channel” era cel potrivit, cu sens de vale, canion natural. In 1869 se terminase construcția canalului de Suez iar publicul era entuziasmat de acest concept. Protestele lui Schiaparelli s-au lovit de indiferența publicului și de notorietatea senzaționalului, care l-au transformat într-o celebritate mondială. Lucru care l-a determinat să adopte un ton tot mai stins, până la a susține noua „modă științifică”  și să scoată în următorul an o nouă hartă cu „mai precise observații ale canalelor”.

Primul epigon al său notabil avea să fie Percival Lowell care a montat în 1894 la Observatorul din Flagstaff, Arizona (SUA) primul său telescop. Și acesta era convins că există canale artificiale pe Marte, publicând începând cu 1895 trei cărți cu o mulțime de hărți „detaliate” ale planetei. Dar imprecizia instrumentelor din epocă făcea ca observatorul să vină mai degrabă cu imaginația sa, cu părerea pre-formată de aceste știri, pentru a vedea canalele marțienilor.

Câteva decenii mai târziu tehnica a evoluat. Un alt astronom Eugene Antoniadi  a folosit un telescop de 83 cm în 1909 și canalele marțiene nu au mai fost văzute la rezoluția nouă. Lucru ce a fost începutul discreditării descoperirii lui Schiaparelli. Dar între timp literatura a luat-o pe drumul ei, înaintea științei, sau în paralel cu ea, ca de obicei.  În 1898 Herbert George Wells publică romanul fantastic ”Războiul Lumilor”. În 1911 Edgar Rice Burroughs scoate de la tipar prima din seria sa de 11 nuvele SF, cu numele „O prințesă de pe Marte” (A Princess of Mars). În toamna de Hallooween din 1938 Orson Welles și Teatrul Mercury realizează varianta radiofonică la „The War of the Worlds” care bulversează mii de familii americane ce recepționau emisiunea. Alte opere: Camille Flammarion – Uranie (1889), George Griffith- A Honeymoon in Space (1900) , Alexander Bogdanov în  Engineer Menni (1913) descrie o ipotetică civilizație marțiană,  Otis Adelbert Kline’s Outlaws of Mars (1933) descrie construirea canalelor de către mașini, Stanley G. Weinbaum’s A Martian Odyssey (1934),  C. S. Lewis’ Out of the Silent Planet (1938), Robert A. Heinlein are două opere : The Green Hills of Earth (1947), Red Planet (1949), Ray Bradbury‘s The Martian Chronicles (1950), Robinson Crusoe on Mars (1964) , Colin Greenland‘s Take Back Plenty (1990), Kim Stanley Robinson cu Trilogia Marțiană (1993-1999), S. M. Stirling‘s 2008 In the Courts of the Crimson Kings .  Ideea a inspirat și un joc pe calculator steampunk numit Space: 1889 (editat în 1998), un joc din 1999 numit „Ultima: Martian Dreams”.

 

Până în 1971 observațiile de la sol au fost limitate de puterea telescoapelor, nu au oferit deloc multe informații. Sonda Mariner a luat primele  imagini în acel an și a „demontat” total canalele de irigații marțiene. A mai arătat că există canale de lavă solidificată, urmare fie a activității vulcanice, fie a  impactului cu meteori, urme de lichide scurse pe suprafața planetei provenind de la impactul unor comete de gheață, pe distanțe scurte dar o lipsă extremă de apă, pentru a putea întreține viața așa cum o știm noi, pe Terra.

A dispărut atunci, în 1971, o himeră dar nu a durat mult pentru că au apărut altele. În 1976 sondele Viking 1 și 2 au luat imagini noi în trecerea lor pe lângă planeta roșie. Se descoperă într-o zonă un munte de 2 km lungime are aparența unei fețe umane. În aceeași câmpie botezată Cydonia se văd câteva piramide mici, deasemenea.

Rezoluția fotografiilor este redusă dar imaginația oamenilor este nelimitată. Literatura de speculație, pseudoștiințifică, explodează.

 

O companie (morningstarphysics.com) fondată de un specialist, doctor în fizica plasmei,  care a lucrat în tehnologii spațiale și analize de mediu lansează ipoteza că Marte prezintă urme ale unor devastatoare explozii nucleare, documentată de analize pe izotopii de gaze rare prezenți în atmosfera marțiană. Ambele locuri analizate care prezentau aceste urme sunt de-o parte și de alta a zonei numite Cydonia, unde se afla controversata „față” umanoidă, Sfinxul marțian.

Imagine luată de sondele mai recente, cu camere de rezoluție mai înaltă.

Literatura Apar o mulțime de cărți, filme, benzi desenate. Lucrări SF și filme care înglobează „structurile extraterestre” de pe Marte sau explorarea planetei sunt mult mai multe decât cele pe care le menționăm aici: Galbar de Sandu Florea, după o povestire de Ovidiu Șurianu, prima BD românească, probabil, Mission to Mars (2000); serialul TV The X-Files (episodul „Space„, 1993), Invader Zim („Battle of the Planets„, 2002), Futurama („Where The Buggalo Roam„, 2002), Phineas and Ferb („Unfair Science Fair„, 2009); jocurile video Zak McKracken (1988), Final Fantasy IV (1991), X-COM: UFO Defense (1993), SWIV 3D(1996), Kerbal Space Program (2015), Call of Duty: Infinite Warfare (2016); comic books Martian Manhunter (#1, 1998); în muzică Telemetry of a Fallen Angel de The Crüxshadows (1995), Cydonia de Crimson Glory (1999), „Knights of Cydonia” de Muse (2006) și Hunting & Gathering (Cydonia) de Sunn O (2009).

Tot pe Marte întîlnim o față Smiley de 230 km diametru, craterul Galle, descoperit de sonda  Mars Global Surveyor, în 10 martie 1999