Situl Carahunj este considerat primul observator astronomic al omenirii.   Situat în apropierea orașului Sisian, în Nord-Estul Armeniei, latitudine 39° 34′ Nord longitudine 46° 01’E, el mai este cunoscut cu ortografiile următoare:  Carahunge, Karahunj, Qarahunj,  însemnând ”pietrele care sună” sau „care vorbesc”, după sunetul produs pe menhiri de vânturile puternice, sau Zorats Karer, pietrele verticale. Este situat la o înălțime de peste 1700m față de nivelul mării. A fost descoperit și cercetat arheologic în 1984 de o echipă condusă de arheologul Onik Khnkikyan.

Unele estimări îl plasează pe scara timpului  mai vechi cu 3500 ani decât cel de la Stonehenge, deci acum circa 7000-7500 ani. Mormintele tumulare construite în relație cu șirurile de menhiri par a fi din epoca bronzului, deci de acum 3500-4000 ani. Este posibil să existe utilizări din epoci diferite, dar nu este încă probată arheologic o asemenea ipoteză. Mai necesită cercetări ulterioare.

La un an după descoperirea sa, Elma Parsamyan a sugerat că e probabilă utilizarea ca observator astronomic a complexului, dată fiind orientarea a 14 pietre spre maxime și minime de orbite lunare.  În studiile ulterioare arheologii și  astronomii armeni au concis că mai există cel puțin alte două situri antice importante pentru astronomia preistorică din apropiere: Angeghakot și Metzamor, care necesită cercetări în viitor.

La sfârșitul lunii iunie 2019 o echipă de entuziaști arheo-astronomi amatori români a fost cooptată pentru o expediție de investigare a câtorva locuri remarcabile din Armenia, organizată prin Societatea Română pentru  Astronomie Culturală,  condusă de Marc Frîncu, cadru didactic la Universitatea de Vest Timișoara, specializat în arheo-astronomie în SUA și de gazda noastră, arheologul armean Aghikyan Levon.

Unul dintre obiectivele cercetate a fost ansamblul de menhire de la Carahunj. A fost locul ales pentru observarea răsăritului soarelui la solstițiul de vară, anul acesta având loc la 21 iunie. Având acceptul Institutului de Arheologie și Etnografie care răspunde de sit, am înnoptat pe câmp, undeva în apropiere și am derulat observații și măsurători ale aliniamentelor, în dimineața solstițiului.

Nu puteam rata locul și momentul pentru a nu prinde pe la 1-2 noaptea niște cadre cu Luna plină.

Construcția este complexă, fiind vorba de un aliniament circular larg de menhiri, continuat aproximativ înspre nord și spre sud de două aliniamente cvasiliniare pe o lungime de câteva sute de metri. Numărul catalogat este  223 de menhiri, din care aproape o treime au găuri circulare de circa 5-15 cm diametru, care nu este clar la ce serveau, ca loc pentru legarea unor frânghii de ancorare sau ca ochiuri ale unor colimatoare spre anumite puncte de observație. Este posibil ca frânghiile legate de ele într-un anume fel să aibă un rol geometric sau astrometric.

Numărul mare al acestora și dispunerea lor orientată spre o mulțime de direcții,  imprecise, nu ne-a lăsat să întrezărim vreo ordine clară de orientare astronomică, rămânând o enigmă. Ar putea avea doar un rol practic, de agățători pentru manevrarea lor cu frânghii în timpul construcției.

În funcție de locul în care ne plasăm față de gaură și de menhirul ales, putem vedea cam orice stea sau constelație prin găuri. Nu există o orientare preferențială, majoritatea menhirilor având partea mai alungită orientată după aliniamentul general, nu  înspre direcții evidente dinspre cer sau orizont.

Unii au emis ipoteza că găurile ar fi fost făcute ulterior aranjării menhirilor, dar ipoteza este improbabilă, deoarece tehnologia antică de găurire implica așezarea pietrelor la orizontală pentru operația respectivă, ceea ce ar fi însemnat un volum de muncă prea mare, fără un scop suficient de credibil.

In paralel cu șirul nord-sud de menhiri s-a decopertat un drum străjuit de un zid de pietre aranjate, de circa 1 m adâncime față de sol, care mărginea la o distanță de 1-1,5m șirul de pietre verticale.

De pe acest drum pornesc intrări în morminte plasate la dreapta și la stânga. Majoritatea acestora foarte probabil jefuite de-a lungul mileniilor trecute.

Unul dintre aceste morminte tumulare era de mărime impresionantă, în el putând încape atât obiecte aparținând probabil defunctului, o persoană importantă în ierarhia tribului, inventar casnic, reflectând  credința într-o altă viață după moarte, dar și un întreg car.  Un asemenea car descoperit într-un alt loc, cu roți în formă de disc de lemn plin (scânduri asamblate) a fost expus la Muzeul de Istorie din Yerevan, fiind o raritate pe plan mondial pentru starea sa de conservare foarte bună. Întrucât politica muzeului este de a nu permite în nici o formă fotografierea sa, nu vă putem oferi imagini ale lui.

In centrul aliniamentului circular se află un mare mormânt tumular, neanalizat arheologic în întregime, se spune.

Menhirii înconjoară acest tumul concentric. Analizând poziția intrării în tumul, dinspre V-SV, am dedus că ar putea fi orientat după un răsărit de soare. Având cer liber la răsăritul de solstițiu, am constatat alinierea cu peretele din dreapta pe aproximativ această direcție. Plasându-mă pe circumferința menhirilor, pe această direcție, am constatat modul în care s-au plasat stâncile de către constructorii preantici:  menhirii marcau vârfurile munților la orizontul observațional din acest loc.

 

Mai mult, unii dintre ei au fost ciopliți special pentru a semăna cu vârfurile ce le reprezentau, după cum vom vedea în următoarele fotografii. Astfel de practici erau comune pentru mai multe situri neolitice, de a ciopli pietre în forma munților venerați.

Munții erau locurile mai greu accesibile unde pământul se unea cu cerul, unde sălășluiau zeii, supraputerile care controlau vânturile, norii, mersul stelelor și planetelor, evenimentele cerești sau clima pământeană.

 

Astfel, observatorul preantic avea la dispoziție pe sol o hartă pentru a însemna unghiuri, direcții și a studia evenimentele cerești cu dimensiuni care se puteau măsura la o scară mai apropiată. Era o „imago mundi” a țării lor.

În ultimele fotografii unghiul este decalat datorită schimbării locului de observație, pentru a vedea corespondența cu vârfurile munților. Iar cea de mai jos a fost luată înainte de descoperirea locului observatorului, dar în apropierea lui.

Menhirul următor este chiar menhirul solstițiului, reproducând proporțional panta muntelui pe care răsare Soarele solstițial.

Răsăritul Soarelui la solstițiul de vară, pe panta muntelui Azix, la granița cu Artsakh,  teritoriu cunoscut cu numele său rusesc,  Nagorno-Karabach.  Epifania Soarelui care urcă pe panta muntelui Azix.

Orice ipoteză poate rămâne doar o ipoteză, neexistând o dovadă certă a utilizării matematicii sau măsurătorilor unghiulare la acea epocă, când nu exista scris într-o formă elaborată, abstractă, ci doar ideograme și simboluri mai mult sau mai puțin catalogate, mai mult sau mai puțin descifrate, interpretabile.

O semipanoramare a menhirilor, mai jos.

(va urma)

Surse: wikipedia, deskgram.net, instagram

©Adrian Bancu 2019

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!