În perioada 7-9 septembrie 2018, la Reșița are loc o nouă ediție RomCon. Ești pregătit? Care sunt punctele tari din program?

Probabil că niciodată nu ești suficient de pregătit pentru ceva. Am făcut tot posibilul, însă, să neutralizez orice necunoscută ce va apărea în organizarea acestui eveniment, care pentru Reșița are inclusiv o semnificație simbolică. De altfel, tema pe care am propus-o la un moment dat pentru această a 39-a ediție a RomCon era legată de propulsie. Reșița a produs, în aproape toată istoria ei industrială, elemente de propulsie: locomotive cu abur, motoare diesel, motoare navale, dar și complexe piese ce țin de hidroenergie. Pentru industria reșițeană această producție de avangardă era, la acel timp, probabil ceea ce ar putea fi peste o sută sau două de ani industria spațială. Așa s-a născut tema „Drumul spre stele – între real și imaginar”, cu care ați fost de acord cu toții. Titlul l-a sintetizat George Ceaușu și ne-a plăcut la toți. De aceea spuneam că pentru Reșița e extrem de simbolic, dacă putem spune așa, să avem aici o sărbătoare a imaginației. Sunt multe puncte tari în program, ca să revin la întrebarea ta. Aș menționa conferința dlui Dan D. Farcaș despre ipoteza hipercivilizațiilor cosmice, „Stelele din oglindă”, o prelegere susținută de dl Mircea Opriță, un dialog cu George Ceaușu despre creativitate științifico-tehnică versus creativitate artistică, despre filosofia văluririi și reinterpretarea cosmogonilor, cu Ovidiu Bufnilă, apoi conferințe, panel-uri și prelegeri susținute de Darius Luca Hupov, de Liviu Surugiu, Constantin Pavel de la Pavcon, Dan Doboș, Lucian-Vasile Szabo – „Postumanism în stele și dincolo de ele”, programe despre film susținute de Eugen Cadaru, prelegere de Rodica Bretin despre știința în literatura SF, despre fandomul românesc, cu Marian Truță, Cornel Secu și Dan Popescu, dialoguri conduse de Daniel Timariu, prelegere de Cristian-Corneliu Tamaș. Să nu uităm lansările de carte ale unor edituri precum Pavcon, Tritonic sau Tracus Arte.  Nu vreau să repet aici întreg programul, pentru că este cunoscut. Doresc doar să adaug puncte „forte” reșițene: piesa de teatru SF Dracones, după un text de Liviu Surugiu, cu scenografie deosebită, interpetată de actorul reșițean Dan Mirea și trupa lui. Apoi, proiecte de filme inedite ale pasionatului Andrei Bălbărău. Nu în ultimul rând, standul editurii reșițene Tim, condusă de criticul Gheorghe Jurma, și expoziția de artă plastică având drept curator pe graficianul reșițean Marian Truțulescu.

O nouă ediție din primul volum al romanului tău Adam a ieșit în aceste zile pe piață. Există și un volum al doilea. Cine este acest Adam? Ce vrei cu el?

 Nu e practic o reeditare, ci o carte nouă. Ea conține și un al doilea  volum din seria „Adam”, pentru o mai bună apropiere de tema din acest roman, incitantă, o consider eu. Așa cred că a considerat și Constantin Pavel, editorul meu de la Pavcon, care mi-a acordat toată încrederea și căruia îi mulțumesc și aici. Avem, așadar, un volum complet, de aproape 300 de pagini, cu un ciclu pendular al creației, așa cum spunea Mircea Opriță. Cine e Adam? Nimeni altul decât primul om recreat după mii de ani în care umanitatea așa cum o cunoaștem a dispărut cu desăvârșire. Nu apocaliptic, nu într-un război cu mașinile ci, tăcut, silențios, printr-o acceptare graduală a tehnologiei în viața noastră. Ceva lipsea însă acelui viitor steril și astfel omul, gracil, sensibil, cu aparentele sale slăbiciuni, dar plin de sentimente, apare și naște o inexorabilă revoluție.

Dragostea virtuală este mai puternică decât dragostea fizică. Cum populăm o lume virtuală?

Ca în romanul meu! Așa au dispărut oamenii și au apărut terrienii: superinteligenți, puternici, quasinemuritori dar… replicați, ”treziți”. Acesta pare a fi viitorul. Dragostea din pixeli duce, iremediabil, la o civilizație precum puteți citi în „Adam”. Măreață, dar sterilă, în accepțiunea noastră. O lume virtuală o populăm cu ființe virtuale. În viitorul îndepărtat supremația nu mai pare a fi deținută de evoluția biologică, ci de cea tehnologică, virtuală. Aceasta este, probabil acel next level evolutiv pentru om. Următoarea ființă va fi exclusiv artificială sau nu va fi deloc, ca să citez formulări clasice. Până atunci, însă, mai sunt pași. Mai întâi vom fi hibrizi. Dar, hahaha, să nu anticipăm…

Care este legătura dintre mass-media și science fiction? Cât de fantastice sunt știrile în presa românească și mondială?

Cu siguranță că mulți SF-iști și nu numai își regăsesc pasiuni de lectură în media ultimilor ani. Dincolo de valul de fake-news promovat de postacii din galeriile politice, un număr îngrijorător de indivizi au devenit troli de ocazie, multiplicând idioțenii care mai de care mai „elevate”. Rău este că această tendință se manifestă și în domeniul științei, al cunoașterii. După cum știi, au apărut chiar publicații care ironizează din greu această falsă știință, acest delir al informațiilor care promovează prostii legate mai ales de medicină sau de alte domenii. Aceste publicații scriu cu fină ironie despre orașe subterane din Bucegi, despre energii incredibile din acest spațiu, despre invenții românești elucubrante, în general despre faptul că România e buricul universului. Culmea e că foarte mulți oameni iau de bune aceste aberații, cu toate că ele sunt clădite tocmai pe ideea de a demonetiza această, spuneam, falsă știință. Conform unor știri românești ne vindecăm de cancer cu bicarbonat, trăim 120 de ani cu ceaiuri, învingem orice boală cu plante sau avem motorul cu apă.  

Care a fost cea mai trăsnită invenție SF propusă în lucrările tale?

Nu știu dacă trăsnită dar cred că interesantă. Arma numită Metta. Un soi de metamorf, o culme a tehnologiei militare terriene, care își poate folosi forța distructivă extraordinară prin deplasări temporale de zecimi de secundă, putând în același timp să te și protejeze, prin astfel de salturi. Este, de altfel, singurul succes oficial al evoluatei tehnologii terriene de a manipula timpul.  

Ce ar fi făcut Daniel Botgros dacă nu pica Ceaușescu?

Probabil tot jurnalism, pentru că prin 1988 fusesem chemat de cei de la județeana de partid, pentru a mă trimite la jurnalistică, la Academia Ștefan Gheorghiu, unde exista singura secție de acest fel. Aflaseră că mă ocup de literatură și mă încadram astfel într-un fel de portret robot al lor. Nu prea îmi plăcea ideea că ziaristica se poate face doar acolo, dar mi se spunea că meserie se învață la acea instituție. Aveam să mă conving după aceea că, dincolo de puținii care scriau despre Ceaușescu și partid, ceilalți chiar știau meserie. Numai că voiau să mă trimită la zi, deși eu solicitasem la fără frecvență, pentru că aveam deja o familie. În acel an, însă, Caraș-Severinului nu i se alocaseră locuri la zi. Ghinion, m-am gândit atunci, dar apoi a venit 1989 și tot de jurnalism m-am apucat.   

Rezolvă sexul și violența dilemele anticipației? De ce sunt eroii SF atât de bătăioși?

Nu cred că aceasta e soluția. Dar ani de zile s-a considerat că e cool să scrii despre războaie ale viitorului, despre arme sofisticate, distrugeri pe scară largă, apocalipse post-nucleare, distopii de toate felurile. Filmele au consacrat și ele eroul înțesat de tehnologie, cu puteri nelimitate, dur și crud precum mașinile pe care le folosește. Dar tocmai de aici rezidă falsitatea și artificialul oricărei literaturi. Aceasta e capcana în care poți cădea ușor dacă nu ai grijă să construiești personaje credibile, umane, până la urmă. Viitorul nu înseamnă doar artificialitate și lipsa oricăror sentimente sau empatie. Iar eroii sunt bătăioși pentru că închegăm în ei extensii ale violenței de azi, capitalizată, desigur, cu tehnologie tot mai avansată. Iar sexul exacerbat în literatura SF cred că ține de o nișă subliterară a speciei. E amuzant de multe ori să constați câtă inventivitate avem la această categorie. Și totuși, nu mă deranjează această abordare, atât timp cât ea ține de conturarea unor personaje complexe, puse în situații complexe și profunde. Un pic de sex, de dragoste, nu face rău unei reușite literare, dar dozajul și abordarea cred că sunt esențiale.   

Este literatura SF românească în impas? De ce?

Nu știu dacă putem vorbi de un impas. Se scrie mult, se publică mult. Sigur, calitatea rămâne o altă discuție, dar cred că și aici am evoluat mult. Din păcate, cred că nu suntem suficient de conectați cu publicul mare, cu publicul mondial, mă refer și cred că nici nu se vinde suficient SF. Avem nevoie de critică aplicată, profesionistă dar și de un public pentru ea. Unul care să dispună de o busolă sau, mai modern, de un sistem GPS, care-l poate orienta prin hățișul literaturii. Iar pentru a pătrunde în literaturile altor țări, e nevoie, evident, de traducători buni și… de bani pentru ei. Dar trebuie să aibă și aceștia ce traduce. Construirea unei identități literare se face foarte greu, în ani. Iar editurile, revistele literare au desigur un rol determinant în acest peisaj. Cineva observa că se scrie mult SF românesc nevandabil. Acestuia i-ar lipsi dinamica, construirea cu ingeniozitate a planurilor, acțiunea, adică tot ce face atractiv un roman sau o povestire bună. Și atunci se scrie destul de static, filosofard, ca să folosesc o expresie inexistentă și poate nepotrivită. Excesiv de întors spre sine, poate. Nu știu dacă e adevărat. Dar merită să ne gândim la aceste lucruri.

Cine sunt mai puternici în cosmos: rușii, americanii, chinezii? Sau poate omuleții verzi…

Marile puteri militare își dispută și supremația spațială. Așa cum cucerirea cerului a devenit repede o chestiune militară, același lucru se întâmplă și cu spațiul. China are deja un batalion de infanterie spațială, Donald Trump a dat explicit undă verde pentru constituirea unor forțe destinate spațiului, ceea ce desigur a alimentat și mai mult teoriile conspirației, la mare modă în Statele Unite și în lume. Rușii, ca de obicei, tac și fac. Nu mă îndoiesc că au și ei în vedere așa ceva sau poate deja dispun de astfel de militari. Chiar dacă tehnologia spațială nu ne permite încă o prezență masivă în spațiu, toată lumea consideră că trebuie să fim pregătiți. Poate tocmai pentru a ne întâlni cu omuleții verzi de care vorbești. Peliculele ultimilor ani par a ne pregăti pentru o invazie. Știu producătorii sau cine le sugerează astfel de teme mai mult decât noi? Poate…

Cum te regăsești în curentul SF care abordează contrafactualul, istoriile alternative?

Mi se pare fascinant, dar nu am scris încă nimic pe această direcție. Este un domeniu explorat, după cum se știe, de nume mari ale SF-ului mondial. Nu e ocolit nici de autorii români. Citesc cu plăcere lucrări de gen, dar, repet, încă nu m-am confruntat cu această provocare.

Cine va câștiga alegerile prezidențiale în 2019? Dar în 3019?

Mă provoci. Nu am mai scris de o vreme analize politice, pe de-o parte pentru că m-am preocupat să termin cartea la care lucram și, pe de altă parte, sastisit de circul mioritic perpetuu. Îi cunosc bine pe mulți dintre politicienii actuali, prin natura mea profesională. Știu de unde au plecat, ce și cât au învățat în acești ani. Lucrurile s-au schimbat, dar nu în bine, și acum, poate pe nedrept, politica e pur și simplu sodomizată de majoritatea cetățenilor, pe bună dreptate. Și numai din cauza unora care și-au bătut joc de ideea de politică. Cred că în 2019 va câștiga cineva care mai are o urmă de demnitate și de adevărată statură politică. O urmă măcar de dragoste pentru țara asta. Sau cel puțin așa sper. În 3019, contrar celor vehiculate de SF în povești cu președinți planetari, împărați ai sistemelor solare, imperii, orașe-stat, megalopolisuri, vom avea un tip de inteligență colectivă, precum cea a furnicilor, bazată, desigur, pe tehnologie. Fără regină, însă, ci printr-un soi de autarhie familială sau poate solitară. Fiecare astfel de celulă va interacționa cu celelalte și-și va alege destinul. Nu vom mai avea alegeri. Tehnologia ne-a ales deja pe noi.   

Cum se împletește science fiction-ul cu politicul? Are viitor political fiction-ul?

În acest sens îmi plac foarte mult abordările lui Kim Stanley Robinson sau poate ale lui Greg Bear. Sunt previziuni relativ apropiate despre marile confruntări care ne așteaptă și aici cred că e mai greu să vezi cum stau lucrurile, spre deosebire de un viitor îndepărtat, cavaleresc, un pic infantil, despre prințese și spadasini spațiali. De aceea cred că are viitor political fiction-ul, mai ales dacă vom fi suficient de abili să luăm în seamă avertismentele mai subtile sau mai directe ale acestor vizionari. Și noi, dar mai ales cei care ne conduc destinele. Ei trebuie să fie foarte receptivi la schimbările climatice, la evoluția tehnologiei, la marile mișcări planetare de populație generate de diverse amenințări pe care uneori ne facem că nu le vedem. Echilibrul planetar este, din multe puncte de vedere, mai fragil decât ni l-am putea imagina și o dată înclinată balanța într-o parte sau alta, e foarte greu de revenit. De aceea revin și spun că acest tip de literatură/analiză/cercetare dacă vrei e extrem de prețios.

Nu mizezi pe tehnologie, dar nu-ți e dor să strângi șuruburile la o mașină a timpului? Unde ai merge prima dată dacă ai avea una?

Ne e frică uneori de tehnologie, încercăm să ieșim din flux, din loop, dar ea face parte deja imuabil din noi. Cu toate că ne aplecăm mulți dintre noi asupra valorilor tradiționale, asupra comportamentului „clasic” vizavi de lume, nu mai putem face nimic. Este o cursă începută demult și nu ne putem opune. Cât despre mașina timpului, cine n-a visat măcar o dată să se întoarcă în copilăria sa, să-și viziteze părinții copii, să îndrepte ceva, mai ales? Cred că acest regret etern se află în fibra oricăruia dintre noi. Că nu mai putem face ceva așa cum am dori acum. Dincolo de aceste nostalgii mașina timpului, dacă ar putea rezolva paradoxurile temporale, ne-ar ajuta să aflăm adevărul. Uneori mi-e teamă de ce am putea descoperi, dar merită poate provocarea. Trecutul îndepărtat, viitorul îndepărtat… ambele traiecte fascinante ale unei existențe pline de întrebări. Ar înlocui mașina timpului religia? Poate. Ne-ar pune o necruțătoare oglindă în față? Poate. Cert e că nimic n-ar mai fi cum e. Și dacă aș regla șuruburile unei astfel de mașini pentru a porni într-o călătorie extraordinară aș trage poate o fugă peste niște zeci de mii de ani să văd dacă terrienii mei din „Adam” sunt acolo, așa cum mi i-am imaginat eu. Sau poate, cu toată pasiunea pentru viitor, aș fugi un pic în nostalgicul trecut. Îți răspunde la întrebări o Balanță autentică, așa că nu te aștepta să primești un răspuns clar.

Începuturile literaturii science fiction românești sunt două distopii politice. Ți se pare semnificativ un titlu ca Finis Rumaniae?

Te referi la nuvela lui Al.N. Dariu, „Finis Rumaniae”. Din câte știu cea de-a doua lucrare la care ai putea face aluzie ar fi ”Spiritele anului 3000 (impresiuni de calatoria)”, a lui Demetriu Ionescu. Ele sunt considerate lucrările care au scris actul de naștere al anticipației românești. Spun anticipație și nu neapărat literatură științifico-fantastică. Cea de-a doua lucrare, semnată obscur, dar aparținând politicianului Take Ionescu, poate fi considerată și o utopie, dar oricum, abordarea literară românească a purtat întotdeauna un soi de fatalism. Un fel de eternă nemulțumire. Acestea s-au manifestat probabil și în SF, consacrând poate faptul că în general suntem niște personalități mai degrabă melancolice și fataliste și nu foarte fericite. Rozul nu ne prea caracterizează, nici măcar în literatură. 

De ce se prăbușea România, când Europa trăia magia optimistă generată de Jules Verne?

Continui, dacă îmi dai voie, cu ce spuneam în răspunsul anterior. Amintește-ți de Miorița! Europa intuise forța fantastică a evoluției tehnice. Țările industrializate aveau poate pentru prima oară ocazia nu numai să facă bani dezvoltând tehnologia vremii, dar să și opună ceva viabil obscurantismului, care se mai manifesta și în epoca lui Jules Verne. România poate că era, ca și în alte epoci, cu o viteză în minus, deși atunci, pe de altă parte, se afla conectată la valorile occidentale. Mi-e greu să-ți răspund la asta foarte aplicat.  

Cum îți explici reculul autorilor români de gen, mai puțin citiți și editați, poate și în dauna unor producții consumiste? Nu mai are anticipația imaginație? Nu mai are cititorul?

M-a frământat o vreme întrebarea asta. Dacă mai are anticipația imaginație sau cititorul. E pertinentă. Cred că evoluția zdrobitoare a tehnologiei din ultimii ani ne-a descumpănit parcă și pe noi. Iar marile teme din SF s-au cam folosit. În aceste condiții, însă, uneori se face din nou recurs la ele, pentru că e deja riscant să vorbești despre tehnologie ca făcând parte din viitor, fără să nu te gândești că poate deja s-au inventat niște chestii și nu ai tu cunoștință de ele. Te faci de rușine, în mod clar. Și atunci se reiau teme mari: paradoxuri temporale, găuri negre, călătorii lungi în spațiu, războaie cu extratereștrii. Sunt obiective pe care încă nu le-am atins, zone mai sigure pentru încercări literare. Iar cititorul cred că e și el un pic bulversat. El deja manevrează nonșalant gadgeturi, se folosește copios de tehnologie, se află deja într-o zonă SF, din acest punct de vedere. În aceste condiții îmi apare firească migrația spre magie, spre fantasy, în dauna anticipației științifice. Orientarea spre literatură cu pretext SF și nu hard SF. Probabil că o cheie ar fi și aceea a întoarcerii spre umanitate, umanul în vâltoarea tehnologiei. Iar autorii quality, să le spunem așa, nu sunt poate suficient promovați. Ei nu-și propun să scrie vandabil. Ei scriu și atât. Numai că de vandabilitate se ocupă editorii. Cei ancorați, vrând-nevrând, în economia de piață. E un cerc un pic închis. Dar autorii care scriu neconsumist, ca să spun așa, ci de calitate, trebuie cunoscuți și gustul publicului educat. Nu vreau însă să par scolastic pentru că e ușor să vorbești, mai greu e să faci ceva.   

Cum fac sex extratereștrii?

„Un pământean se însoară cu o marţiancă. Cum el îşi dorea să facă copii îi propune proaspetei sale soţii:

– Dragă, hai să facem copii.

Marţianca scoate trei bile şi poc ies trei copii. Mai trec anii şi pământeanul vrea să facă iar copii. Marţianca la fel. Scoate trei bile… Pământeanul supărat îi explică cum fac ei copii. Marţianca spune:

– De ce nu mi-ai spus de la început? Hai să facem bile!”

Ți-am răspuns cu un banc dar imaginația celor care scriu despre acest lucru pare uneori să nu aibă limite. De cele mai multe ori însă ne imaginăm în mod antropomorfic pe locuitorii altor lumi, uitând că și pe Pământ modalitățile de înmulțire sunt destul de diferite.

Ești un pudibond literar? Paradoxal, faci parte din categoria autorilor la care sexul nu este dat decât rar la iveală în scrieri…

Nu știu dacă neapărat un pudibond. Poate într-o oarecare măsură. Am încercat să mă axez pe alte elemente – îmi doresc eu cât mai profunde – ale construirii unor lumi literare, văzând mult timp cum rețete bazate exclusiv pe sex funcționează doar așa. Parcă m-am ambiționat cumva să nu cad în această capcană. Prea mult sex demonetizează, cred, dragostea, dar și actul în sine, nu numai în literatură. Deși, recunosc, că face parte din viață și dintr-o zugrăvire cu autenticitate a lumii. De aceea prefer un pic de moderație din această perspectivă. Poate nu e cea mai bună abordare și poate că viitoarele mele scrieri să conțină mai multe scene de acest gen. Vom vedea.  

Se mai nasc autori români de anticipație? Pe cine mizezi?

Cunosc mulți autori tineri de anticipație care promit a fi foarte buni și care deja au publicat cărți importante. În loc însă să dau nume, prefer să vorbesc puțin despre concursul „Reșița peste o sută de ani”, organizat la Reșița în cadrul Romcon 2018. Spre marea mea surpriză, acolo unde consideram că orașul și județul nu mai au nimic de spus din acest punct de vedere, am primit 15 lucrări scrise de adolescenți, uimitor de bune. Câteva pot fi publicate aproape fără nicio modificare în orice revistă de profil. Acolo sunt, și o spun cu responsabilitate, mugurii unor sefiști de anvergură. Am să mă străduiesc personal să-i pun în valoare în viitor. Acolo cred că stă pepiniera SF-ului românesc, în astfel de competiții de talente.

Ce înseamnă pentru tine Timișoara?

Pentru mine Timișoara înseamnă aproape totul, din punct de vedere sefistic, chiar dacă clubul înființat de mine, „Atlantis”, a funcționat la Reșița. La Timișoara, însă, am venit și vin cu drag, sunteți familia mea literară. Aici am fost stimulat, după ani de jurnalistică și de o oarecare secetă literară în plan personal, să revin la pasiunile tinereții. Am scris, am susținut comunicări, am publicat și sunt foarte mulțumit că am putut și mai pot să o fac. Și pentru asta, vă mulțumesc.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!