Delimitări și identificări cu Dominic Matei

Identificarea ideii SF este o etapă importantă în plasarea unui produs literar în aria genului. În câteva cuvinte, ideea SF implică existenta unei premise, a unei ipoteze SF, și pornind de la aceasta textul are o desfășurare specifică. Înțelegerea lui poate exista doar în acest context. Ipoteza ordonatoare în discuție implică existența unui mecanism generator al acțiunii science fiction ori o explicație pseudo ori presupus științifică. Nu are importanță faptul că premisa, ipoteza și explicația sunt, de fapt, false (dacă ar fi reale, proza ar fi realistă, nu SF!), nici dacă sunt descrise explict ori sunt doar sugerate. Ceea ce contează este crearea unor situații speciale în care omul obișnuit este implicat și modalitățile de raportare la aceste situații excepționale. Sunt caracteristici regăsite ușor și în câteva dintre cele mai bune texte scrise de Mircea Eliade.

Premisa științifică a unui text SF apare și în nuvela Tinerețe fără de tinerețe… (deși titlul corect ar fi fost, poate, Bătrânețe fără bătrânețe, deoarece eroul rămâne tânăr pentru mulți, foarte mulți, ani!). Personajul Dominic este lovit de trăsnet, undeva în centrul Bucureștiului, și firesc ar fi fost ca el să moară destul de repede. Nu se întâmplă astfel, iar când este dus la spital medicii constată: „Pielea i-a fost arsă sută la sută, și totuși supraviețuiește de douăspreszece ore, și pe cât ne putem da seama nu suferă”[1]. Întâmplarea are loc în noaptea de Înviere, după cum precizează autorul chiar în debutul nuvelei, deschizând calea către o hermeneutică magico-religioasă a explicației pentru supraviețuirea îndelungată, cum vom vedea, a personajului. Este o pistă falsă, deoarece un motiv științific al rămânerii în viață nu există, așa cum nu există nicio explicație pentru faptul că Dominic rămâne tânăr pentru o perioadă îndelungată. Mecanismul declanșator al narațiunii este cel pseudoștiințific, al ipotezei SF. Cumva, omul care ar trebui să fie carbonizat trăiește, este puternic și cu o capacitate de asimilare culturală crescută, iar faptul că legile medicinei de la acea oră (perioada interbelică) și ale celei de acum sunt încălcate nu are nicio relevanță literară, după cum costata Cornel Robu[2].

Incapabil să accepte cheia SF, Eugen Simion rămâne până la capăt perplex în fața necunoscutelor din text, mărginindu-se să constate că este vorba de „enigme”![3] Curios este că Mircea Opriță nu se oprește în mod special asupra acestei nuvele, deși ar fi avut prilejul să-și desfășoare talentul investigativ și să amendeze scăpările criticii tradiționale. Cornel Robu o face în varianta în engleză a portretului dedicat lui M. Eliade ca autor de SF. Deși se numesc la fel („Mircea Eliade ca scriitor de science-fiction” și „Mircea Eliade as a Science Fiction Writer”), cele două texte sunt destul de diferite! Cercetătorul clujean introduce premisa SF a mutației pentru a explica aventura extraordinară a a personajului Dominic Matei[4]. Acesta nu este doar un mutant, ci și un „zeu ascuns”, după cum precizează același cercetător, unul care evoluează într-o lume a secretelor, cu încrengături complexe, ficțiunea politică, ocultul, iscodirile jurnaliștilor și jocul agenților secreți completând scena confruntărilor diverse și adesea senzaționale.

Prin vocea unui personaj, Mircea Eliade va oferi în mod expres o deschidere către postumanism, el utilizând expresia „omul postistoric”, formulare posibilă doar ca urmare a desfășurării acestui scenariu SF: „Dar acesta este prețul care trebuie plătit ca să lichidăm radical trecutul și să forțăm mutația, adică apariția unei specii infinit superioare omului de azi. Numai o cantitate enormă de electricitate, descărcată în câteva ore sau câteva minute, va putea modifica structura psihomentală a nefericitului homo sapiens, care a dominat până acum istoria. Ținând seama de posibilitățile ilimitate ale omului postistoric, reconstrucția unei civilizații planetare va putea fi realizată într-un timp record”[5]. Cum am văzut în altă parte, există o preocupare constantă a scriitorului de limba română față de spațiul extraterestru și de posibilitatea locuirii lui[6].

SF, nu nu fantastic popular

După cum constata Cornel Robu, nuvela Tinerețe fără de tinerețe… face parte din grupa cărora nu au un „catalizator clasic”, adică acel element în măsură să stimuleze transformările, mutațiile, având ca efect evadarea din timp. Însă premisa SF, lovitura trăsnetului ce duce la întinerire, rămâne nealterată și în mod deosebit necesară pentru concretizarea narațiunii. Situația privind „catalizatorul” este diferită în cealaltă scriere SF a lui Eliade, Les Trois Grâces, „unde «serul întineririi» preparat de doctorul Aurelian Tătaru mai poate fi considerat un catalizator «de uz intern», injectabil fiind[7]. Așa cum își ordonează Cornel Robu ideile putem crede că, în realitate, sugestiile formulate sunt în prelungirea unui fantastic popular, unde elixirele tinereții au un rol important. În realitate, M. Eliade introduce în scenă nu poțiuni magice, ci un medicament, al cărui rol este de a vindeca neoplasmul (cancerul). Acesta dovedește o acțiune curativă radicală, făcând boala să dispară, dar și dereglând radical viața a trei paciente, o dereglare a continuumului existențial uman. Una supraviețuiește un timp mai îndelungat, fiind obligată să-și ducă povara vârstei reale din toamnă până în primăvară, când, odată cu trezirea naturii la viață, bătrâna devine o doamnă de doar 35 de ani, ca în toamnă să fie deja îmbătrânită. Este o condiție postumanistă imposibilă pentru omul actual, însă poate funcționa ca o ipoteză științifică pentru un text SF de bună calitate.

În Les Trois Grâces M. Opriță identifică un vechi motiv romantic (fantastic, deci) transpus însă în registru SF, „motivul faustic într-o alunecare spre genetica mutanților”[8], ceea ce atrage atenția asupra dereglărilor biologice, suficiente pentru a face trecerea către un nivel postuman atât de fertil din punct de vedere artistic. Cele trei grații devin niște curiozități umane, însă nu sunt excluse de la o interelaționare apropiată normalității, deși se produce în condiții excepționale. Nu doar variația temporală, fluxul vârstei, reprezintă un element de atenție, ci și un alt efect „secundar”, cum este sexualitatea debordantă a personajului Frusinel, nesățioasă din primăvară până în toamnă, preocupată de aventuri amoroase indiferent de loc, chiar și în inima naturii. În pădure are loc și ultima întâlnire cu doctorul Aurelian Tătaru, care moare în timpul unui asalt sexual al fostei lui paciente.

La un moment dat, agenții serviciului de informații (care nu poate fi decât Securitatea!) și decidenții politici intuiesc valoarea cercetărilor realizate de doctorul Tătaru și pornesc o acțiune de recuperare a ceea ce se poate recupera. Intră în scenă biologul Zalomit, prieten al decedatului doctor, însă rolul lui este mai degrabă cel de martor la toate aceste istorii incredibile și narator al lor în cercuri restrânse. Cu moartea lui Zalomit este îngropată definitiv rețeta medicamentului miraculos, care a generat perturbațiile temporal-existențiale ale celor trei paciente, medicament care, dacă ar fi fost perfecționat, ar fi asigurat tinerețea veșnică, nemurirea. După cum precizează Cornel Robu, pentru o lucrare literară de bună calitate este irelevant dacă ipoteza (premisa) științifică are acoperire reală sau nu, „pentru că, în science-fiction, explicația rațională, «științifică», este investită cu o specifică funcționalitate estetică, întrucât ea se adresează unui «simț al logicii» constitutiv minții omenești și-l mobilizează la cristalizarea acelei «aparennțe a adevărului», suficientă pentru a procura acestor umbre ale imaginației acea voită suspendare de moment a neîncrederii”[9]. Sunt aspecte regăsite din plin în nuvela Les Trois Grâces, precum și în alte câteva lucrări cu implicții SF ale lui Mircea Eliade.


[1] Mircea Eliade, În curte la Dionis, Editura Cartea românească, București, 1981, p. 533.

[2] Cornel Robu, Scriitori români de science-fiction, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p. 48.

[3] „Nivelele textului mitic”, postfață la Mircea Eliade, la În curte la Dionis, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1981, p. 659.

[4] Cornel Robu, op. cit., p. 53.

[5] Mircea Eliade, op. cit., p. 609.

[6] Lucian-Vasile Szabo, „Inumanul uman și postuman”, http://helionsf.ro/arhiva/inumanul-uman-si-postuman/

[7] Cornel Robu, O cheie pentru science-fiction, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010, p. 298.

[8] Mircea Opriță, Istoria anticipaţiei româneşti, Editura Feed Back, Iaşi, 2007, p. 77.

[9] Cornel Robu, Scriitori români de science-fiction, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p. 46.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!