Dirijabile și erori

Există un risc al anticipării, indiferent că ne referim la ficțiune (la genul science fiction în mod direct), la futurologie ori alte științe care încearcă să facă viitorul predictibil și mai ușor de abordat. Deși unele previziuni făcute de scriitori sau cercetători au fost îndeplinite, cele mai multe s-au sustras acestui demers, surprinzând adesea prin acuitatea și duritatea cu care au invadat prezentul. Această imposibilitate de a anticipa corect prefacerile viitorului se evidenţiază şi la autori de mare forţă, aşa cum este şi Edgar Allan Poe. În 1848, pe când Europa se măcina într-o amplă revoluţie liberală, autorul american vobea despre una tehnologică. Adopta strategia proiecţiei în viitor, peste o mie de ani de la cel de referinţă. Poe credea că, în 2848, vor mai exista publicaţii tipărite, ceea ce este greu de crezut, având în vedere frenezia actuală a afirmării presei în format electronic[1]. Progresul tehnologic în această proză eminamente SF a lui Poe este fragil. În anul 2848 cerul e plin de baloane, doamnele fac voiaje lungi, ceea ce în realitatea anului 1849, cel a primei publicări a textului, nu se întâmpla. Dirijabilele se mai folosesc încă de ghidrope, acele frânghii lungi şi grele ce atârnau până la suprafaţa pământului, având un rol important în menţinerea altitudinii şi stabilităţii. Poe va vorbi despre instalarea unui cablu telegrafic transatlantic, ceea ce reprezintă un element anticipativ. Adevărul e însă că instalarea unui cablu transoceanic era aproape. Va traversa Atlanticul în 1866, dar pe fundul oceanului şi nu la suprafaţă, aşa cum va menţiona scriitorul în Mellonta Tauta. La fel de puţin inventiv se va dovedi Poe şi în ceea ce priveşte căile ferate. Pentru că încă nu apăruse macazul, mecanismul care permite trecerea de pe o linie pe cealaltă, extrem de necesar în gări, autorul gândeşte un context în care circulaţia este intensă, dar se merge pe linii separate. Se poate ajunge la 12 sau chiar mai multe, acestea fiind şi deosebit de late. În Mellonta Tauta, scriitorul precizează, prin vocea Punditei, personajul feminin desemnat să nareze faptele, că un vagon are, în 2848, lăţimea de cincizeci de picioare, ceea ce înseamnă peste 15 metri. Se circulă cu viteze mari, de peste o sută de mile pe oră, adică o rapiditate curentă în anul nostru de graţie, 2016 [2].

Poe nu utilizează efectiv motivul călătoriei în timp, ci va oferi o viziune distopică a ceea ce ar putea fi peste o mie de ani de la timpul de referinţă. Strategia narativă este desfăşurată însă pe motivul călătoriei în forma clasică, a deplasării în spaţiu, iar scrisorile redactate de personajul Pundita, într-un jurnal sui-generis, au rolul de a informa destinatarul despre stadiul şi întâmplările din această vilegiatură. În mod inedit, Poe utilizează ca mijloc de locomoţie balonul, însă scenariul este unul cunoscut în epocă şi face parte din marile şi dificilele voiaje către locuri interesante, unele noi. Ne plasăm astfel în domeniul călătoriilor extraordinare, gen despre care Sorin Antohi crede că este asociat cu utopia: „Bineînţeles, nu călătoria sau peripeţiile ei sunt importante pentru intenţiile utopistului, ci descrierea unei societăţi ideale – aşa deosebim utopia de genul înrudit, voyage extraordinaire, modalitate literară ce a transmis idealurile utopice noului public ajuns la cuvântul tipărit în secolul al XVIII-lea”[3]. Poe îşi manifestă originalitatea conturând o imagine a unui viitor distopic, care, evident, nu are cum să fie cel imaginat de el. Este surprinzător faptul că în a sa foarte interesantă Archaeologies of Future. The Desire Called Utopia and Other Science Fictions[4], Fredric Jameson nu îl aminteşte de loc pe E. A. Poe, deşi, în mod evident Mellonta Tauta i-ar fi oferit argumente în demonstraţie…

 

Câinii, agenții terorii

Fără îndoială, există un postumanism animalier, derivat din acțiuni umane ori ca un corolar al acestora. Numeroși scriitori au redat scene de mare atașament dintre oameni și câini, Colț Alb, din romanul omonim, și Buck, din The Call of the Wild[5], ambele semnate de Jack London, conținând redări veridice ale acestui tip de comportament. Legăturase păstrează însă și după moarte, după cum demostrează schița Staley Fleming’s hallucination, semnată de Ambroise Bierce[6]. Staley Fleming este pacient într-un ospiciu, halucinația lui, care îi provoacă o spaimă continuă, este aceea că va fi atacat de un câine. Acest lucru se întâmplă în final, ca o răzbunare pentru fapte din trecutul victimei. Este un cadru fantastic, cu accente horror, creionat însă cu multe elemente realiste, deoarece punerea în scenă este realizată printr-un dialog purtat de un medic și viitoarea victimă, existând, cel puțin ca ipoteză, un control științific asupra evenimentelor derulate, rămase însă imposibil de explicat în cheie logică.

Edith Wharton se oprește și ea asupra subiectului, imaginând, tot în cheie fantastică, cu aceleași intruziuni horror și din registrul povestirilor cu fantome, o răzbunare canină. Aici este însă vorba de o haită de câini. Ei par a răzbuna nu suferințele stăpânei în primul rând, ci propria lor moarte[7]. Kerfol este o povestire profundă, reconstituită din documente și din fragmente de memorie orală. Răzbunarea câinilor însă nu pune capăt suferinței și crimelor, deoarece fosta stăpână, atât de abuzată, este condamnată la moarte și executată, fiind considerată adevăratul ucigaș al sadicului soț. Suntem într-un sistem inchizitorial, în care judecătorii nu pot crede în intervenții supranaturale, deși există evidența mușcăturilor de câini. Inchizitorii nu admit că patrupedele s-au putut ridica din moarte ca să desăvârșească pieirea contelui, deoarece, în lumea reală, astfel de scenarii care scurtcircuitează logica nu sunt admise. Dezumanizată de abuz, contesa nu este crezută când narează faptele așa cum crede ea că s-au întâmplat, o variantă foarte apropiată de adevărul absolut, la care doar ea a fost martoră. Condamnarea survine ca urmare a incapacității judecătorilor de a depăși cadrul îngust uman și de a admite relevarea acestor elemente fantastice și postumane în același timp.

Acest tip de comportament al animalelor, capabile să afișeze atașamente înduioșătoare și să acțiuneze pentru salvarea unor persoane aflate în poziții defavorabile în raport cu semnii umani, le califică în postura de arbitru, refăcând, în registru postumanist, echilibrul unui umanism pierdut sau diluat. În același timp, omul pare să păstreze o spaimă ancenstrală față de animale, chiar și față de cele îmblânzite de milenii, o răscoală a acestora fiind oricân posibilă. Un astfel de scenariu imaginează Thomas More, filosof de referință, dar care, în Utopia, dezvolta nucleee science fiction, precum și câteva elemente ale unui posibil scenariu postumanist. Analizând dimensiunea satirică a scrierilor lui More, Fredric Jameson va sublinia abaterea ficțională săvârșită de autorul englez, când nu se va concentra doar să trimită săgeți către aspecte ale societății engleze a vremurilor lui, ci se va imagina scenarii terifiante[8]. Ideea exprimată de More în Utopia era că animalele domestice atât de ușor de împăcat sunt capabile să facă ravagii, devorând oamenii, pustiind culturile și să devasteze așezările[9].

[1] Lucian-Vasile Szabo, E. A. POE: Romantism, modernism, postmodernismImplicaţii jurnalistice, fantastice şi science fiction, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2014, p. 73.

[2] Idem, p. 67.

[3] Sorin Antohi, Utopica. Studii asupra imaginarului social, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 20.

[4] Apărută în 2005 la Editura Verso din Londra.

[5] Chemarea sălbăticiei, redat însă în românește în multe ediții sub forma Chemarea străbunilor.

[6] Ambrose Bierce, Terror by Night, Wordsworth Editions Limited, London, 2006.

[7] Edith Wharton, Early Short Fiction, vol. I, The Electric Book Compani, London, 2001.

[8] Fredric Jameson, Archaeologies of Future. The Desire Called Utopia and Other Science Fictions, Verso, Londra, 2005, p. 33.

[9] Thomas More, Utopia, The Complete Works of St Thomas More, vol. 4, New Haven: Yale University Press, 1965, p. 65.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!