Nevoia de aventură

Analizarea scrierilor lui Mircea Eliade ca autor de literatură science fiction necesită unele precizări privind caracteristicile genului. Un paradox al receptării face ca literatura SF să fie privită cu mai mult interes atunci când sunt eludate caracteristicile ei specifice. Acestea nu dispar, desigur, însă valorizarea se face în cadrul general mai larg al artei, pentru care insistența pe exacerbarea unor elemente definitorii ale genului poate însemna și insistența pe o prejudecată (sau mai multe!). Atât autorii și amatorii de SF, cât și criticii sau cititorii (consumatorii!) „generaliști” cunosc acest paradox, formulat în felul următor: dacă e SF e pseudo (sau chiar sub) literatură; dacă e de calitate nu mai e SF! Evident, cele două tabere nu au putu niciodată să cadă de acord care afirmație are valoare de… adevăr. Argumentele sunt multe[1].

Ceea ce devine însă foarte clar în analiză este un alt paradox al receptării: literatura science fiction poate analizată cu atât mai serios cu cât iese din propriul cerc de adresanți, elementele specifice fiind cele care o propulsează către literatura generală. Jules Verne devine astfel simbolul exemplar al literaturii de aventuri, chiar dacă lucrările sale conțin numeroase invenții tehnice, unele ce vor fi realizate ulterior și în practică, iar editarea lui se va face adesea în colecții pentru adolescenți. Va fi însă editat și sub siglă SF, tocmai pentru că abordează teme ale acestui gen. Scriitura lui Verne e simplă, directă, autorul povestind cu farmec aproape jurnalistic întâmplări extraordinare, extraordinarul desemnând în acest caz atât situațiile de excepție în care poate fi pus un om obișnuit  (cum sunt călătoriile la antipozi), dar și în sensul de neobișnuit, de eveniment ce depășește orice experiență umană până la cea imaginată pentru personajele lui Verne (călătoria spre Lună între-un obuz fiind reprezentativă pentru această categorie).

Situația se schimbă atunci când vorbim de scrierile lui George Orwell, în special de Nineteen eighty-four (1984). Scriitura este mai densă, cu multe subtilități și întorsături de frază. Deși prezența ideii science fiction este evidentă în acestă distopie, prin construirea unei lumi imaginare cu repere ample în datele existenței reale, valorizarea se va face în cadrul general al literaturii, cu dese trimiteri la caracterul militant al scrierii, cel de denunțare a unor practici din statele autoritariste (de sorginte fascistă sau comunistă). Există o evidentă (îndreptățită sau nu!) încercare de a anexa literaturii science fiction scrieri care altfel au apărut în alte contexte. Fantasticul este cel mai la îndemână domeniu, dar nu lipsesc nici extracțiile din genul parabolic, așa cum am văzut în cazul lui Orwell. Acest demers rămâne valabil atâta timp cât nu devine ostentativ, iar alăturările forțate.

 

Secrete și căderi în timp

Mircea Eliade se raliază mai degrabă acestei direcții, elementele de political fiction fiind prezente în multe ditre scrierile lui fantastice și SF. Prezente, însă nu și dominante, deoarece autorul român realizează, în câteva dintre cele mai bune texte ale lui, un echilibru între premisa (ipoteza) științifică capabilă să vascularizeze orice text science fiction de calitate, abordarea narativă dinamică, cu succesiuni uneori rapide ale evenimentelor, caracteristice ale genului popular de aventuri, cu trimiteri la contextul politic, așa cum am precizat deja, însă și cu numeroase referințe culturale ori socio-psihologice, fiecare dintre aceste aspecte contribuind la reușita artistică a scrierilor. Înaintând cu precauție, Cornel Robu a reușit să demonstreze că unele dintre prozele fantastice ale lui Mircea Eliade pot fi subsumate și genului SF (La țigănci, Douăsprezece mii capete de vită) ori sunt lucrări literare cu science fiction pur (Un om mare)[2]. În concepția mea, în afară de Un om mare, doar Tinerețe fără de tinerețe… și Les Trois Grâces sunt textele lui M. Eliade încadrabile fără riscuri în curentul SF, la limită fiind Secretul doctorului Honigberger. În primele trei funcționează premiza științifică, eroi și eroinele fiind cazuri medicale. Umanitatea lor este pusă serios la încercare, evoluțiile lor fiind uluitoare. Evident, autor cu mare experiență, M. Eliade își contextualizează puternic fiecare întâmplare, astfel că adesea asistăm la scene de policier, thriller, cu împletiri de political fiction.

„Schema tehnică” a evoluției SF lui Cucoaneș din Un om mare a fost surprinsă și de Sorin Alexandrescu. Nu e numită, iar analiza va fi continuată în cadrul general al literaturii, cu aplecare asupra particularităților… (știintifico-)fantasticului la Eliade! Elementele sunt developate cu exactitate: „Autorul urmărește progresiv decalajul dintre faptele narate și verosimitatea lor logică. Creșterea în înălțime a lui Cucoaneș, relativ lentă la început, este interpretată ca o maladie «macrantropie» , e drept, foarte rară, dar explicabilă: reactivarea «unei glande dispărute în pleistocen». Accelerarea procesului «macrantropic» este însă atât de spectaculoasă, încât depășește rapid verosimilitatea medicală  – și deci – rațională a «cazului», semnificând evident o depășire a «condiției umane», prin proiectarea personajului într-o «condiție mitică»”[3]. Demonstrația curge convingător, însă concluzia cu „condiția mitică” nu rămâne definitivă.

 

Wells, Eliade și Cărtărescu

Chiar dacă referința la uriașii mitici se impune, aici funcționează mai degrabă o proiecție într-un univers al ipotezelor științifice. Mircea Opriță aduce în discuție uriașii dintr-o piesă SF clasică, Hrana zeilor, de H. G. Wells[4]. Cucoaneș este, până la urmă, un caz medical, iar construcția lui Mircea Eliade urmărește acestă anomalie din perspectiva stărilor încercate de personaj, a atitudinii celor din jur și a răspunsurilor oferite (sau nu!) de specialiști. Cheia SF devine mult mai eficientă aici, potrivită prin dubla premisă (ipoteză) științifică specifică genului, relevată de personaj. Cucoaneș traduce teoriile formulate de specialiști, una fiind cea a macantropiei, iar cealaltă dată de evidențierea în trupul personajului a unei glande dispărute în pleistocen. Cornel Robu va considera însă că premisa (ipoteza) științifică, (medicală, în acest caz) inconsistentă, aspect care, însă, nu poate afecta valoarea  literară textului în context SF[5].

În cazul Cucoaneș, Mircea Opriță semnalează dacă nu o continuare, cel puțin un model sau o sursă se inspirație. În discuție este nuvela Organistul, semnată de Mircea Cărtărescu și publicată în volumul Visul, din 1989. Registrul este însă diferit. Dacă nuvela Un om mare a lui M. Eliade este evident una SF, cu repere temporale și spațiale ferme, totul petrecându-se într-o singură lume, la Cărtărescu există o realitate care își pierde contururile treptat, glisând către oniric, către jocul iluziilor și al spațiilor posibile. Personajul, un bărbat, transformă bordul unui automobil (eterna Dacia!) într-o orgă, cântând la nesfârșit, reinventând muzica și universul. Static, personajul ajunge la dimensiuni considerabile, își pierde aparența umană, căci este diform, doar degetele mâinilor rămânând agile pentru a atinge clapele. Evident, nu este o idee SF aici, căci premisa științifică a transformării lipsește. Noul personaj supradezvoltat amintește de Cucoaneș, însă nu ni se oferă nici cea mai mică explicație pentru evoluția lui. Creația lui Cărtărescu este doar una metaforică, imposibilă fizic, existențial. M. Opriță apreciază că avem în față o „mixtură de descripție «realistă», minuțioasă, și imaginație SF”[6], cel puțin prin prefigurarea unei organicități diferite, cea dintre om și autoturismul devenit instrument muzical. Nu avem o raționalitate de tip science fiction, însă este o posibilă interpretare în registru postumanist.

[1] O analiză subtilă realizează Cornel Robu, în O cheie pentru science-fiction, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010, p. 9.

[2] Cornel Robu, Scriitori români de science-fiction, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, pp. 45-56, cu două capitole dedicate lui Mircea Eliade.

[3] Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, prefață la Mircea Eliade, La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, pp. XXXIII-XXXIV.

[4] Mircea Opriță, Istoria anticipaţiei româneşti, Editura Feed Back, Iaşi, 2007, p. 78.

[5] Cornel Robu, op. cit., p. 47.

[6] Mircea Opriță, op. cit., p. 415.