Dar cine mi-a furat stickul? Poetesa Carmen? Farmacistul Iamandi? Pitoșkin, zvăpăiatul? Colonelul Sharun? Obin Oba? Domnișoara Margareta? Bobolina? Pricoliciul de la Arsenal? Comisarul Terente? Mallory? Arcibald, armurierul? Cașalotul cicălitor sau rechinii melancolici din Bankusai?

Care mi-ai șparlit ideile, ficțiunile, scenariile, eseurile, gândurile și strategiile vălurite și văluritoare? Nu știți, nu?! Aveți voi vreo bănuială, ceva, nu se poate altfel, vă văd eu după ochi, toată noaptea ați flecărit pe Facebook.

Dacă-mi ziceți, promit solemn ca eu să vă spun într-un ceas unde e comoara lui Bibescu, vă dau și harta, vă învăț cum să ajungeți la ea în chip miraculos și magic.

O să scriu și pe blogu’ meu, pe bune dacă mint.

Stickul? Balthazar trebuie să-l fi șparlit, dacă stau bine și mă gândesc. L-a vândut pe bani grei într-un bazar din Oran, din Kabul sau din Bagdad. Sunt absolut convins. Balthazar e un conspiraționist model, sunt convins de asta. E interconectat. Globalist sadea. Dar de ce simt nevoia oamenii să conspire? De ce simt nevoia să ascundă? Să se ascundă? De ce vor să aibă secrete? De ce complotează? De ce construiesc fantasme? De ce e nevoie de societăţi oculte? De cine se tem unii oameni? Le dă putere ocultismul?

Dar ce vrea un grup ascuns? Putere? Bani? Femei? De ce arborează simboluri numai de ei știute? De ce folosesc limbajul cifrat? De ce mereu oamenii mint vălurind adevărurile?

De ce secretele sunt ascunse cu străşnicie? De ce sunt oamenii ţinuţi în ignoranţă, zău așa? Cine se cred cei secretoşi, cine vor ei să fie? Unşii lui Dumnezeu? Dar de ce e ţinut Dumnezeu ascuns în cărţi religioase, în corpul statuilor, în tot felul de versete? De ce nu-l deschidem pe Dumnezeu? Lui Dumnezeu îi place să fie ascuns în ficţiuni? Dar de ce trebuie să gândim că în fiecare gest se ascunde altceva?

De ce limbajul uman e plin de ambiguităţi, de ce imaginarul nostru o ia razna dragul de el? De ce ne lăsăm păcăliţi? De ce luăm plasă de atâtea ori, de ce ne mințim atât de ușor?

De ce creierul e plin de defecte de percepţie? De ce ne place să fim amăgiţi?

Ce rost au confreriile, loviturile de stat, revoluţiile, conspiraţiile, războaiele, secretele dacă nu putem pleca de pe planeta pământ?    

Am aşteptat toată vara reîntoarcerea pelerinului Balthazar în speranța că-mi va răspunde la toate aceste întrebări și că-mi voi recupera stickul și am finalizat Codul ICAN.

Se zvonise că în peregrinările lui, Balthazar ar fi reuşit să ia legătura cu lumea virtuală și că ar fi descoperit o insulă secretă în oceanul Atlanticus unde s-ar fi aflat comoara lui Bibescu. Domnişoara Elvira a fost de părere că Balthazar ne va aduce o mulţime de mesaje importante și că va schimba soarta tuturor într-un chip miraculos.

Vestea sosirii lui s-a împrăştiat în mândrul nostru Adamville îndată ce Agamemnon, dirigintele poștei, a primit o telegramă din Londra. Gângav din naştere, el ne-a făcut să credem la început că ar fi vorba de venirea lui Messia. Nu ne-ar fi mirat un asemenea eveniment pentru că doctorul Spiridon se lăudase că va face primul transplant de creier din lume, ce comedie, și câte și mai câte, sfârțitul lumii, ce mai încoace și-ncolo! Noi, moreaugarinii secretului, de la Clubul navigatorilor, ne-am arătat foarte mândri că un membru de vază al clubului nostru va înscrie în cartea de onoare a orăşelului o reuşită de asemenea proporţii. Ne-am lăudat peste tot. Am turnat o grămadă de baliverne oricui era dispus să ne asculte, erau o mulțime de naivi.

L-am întrecut astfel pe Gaspar, măturătorul. Derbedeul avea darul de a minţi extrem de convingător. El a povestit mai multora că doctorul Spiridon tranşa cadavre într-un cavou părăsit din cimitirul municipal. Zicea că le crăpa craniul cu o daltă foarte bine ascuţită şi că apoi le tăia creierul felii, felii. A mai povestit că extratereștrii mi-au furat stickul pe care nu-l mai găseam de ceva vreme și că un căpitan fioros, care tot umbla cu un submarin galben pe mările și oceanele lumii, se pregătește să dea omenirii o lovitură mortală.

Aflându-ne într-o seară invitaţi la poetesa Carmen, părintele Elefterie ne-a avertizat în fel şi chip. Ne-a spus că transplantul de creier ar putea fi un afront adus lucrării Domnului şi că mânia cerească ar putea pogorî asupra noastră cât de curând posibil. L-am ascultat cu convingere dar nu l-am contrazis de teamă să nu tulburăm plăcuta serată literară.

Caloriferele erau fierbinţi. Magnetofonul cânta în surdină. Carmen ne învăluia cu o privire tandră. E drept, poemele ei nu aveau darul de a ne înflăcăra. În schimb, poetesa era o amfitrioană plină de graţie şi de farmec. Avea un glas cristalin şi melodios. Faţa-i catifelată se deschidea clipă de clipă într-un zâmbet cuceritor. Eram serviţi cu lichior de ananas si cu ciocolată fierbinte. Se aprindeau lumânări. Papucii din blană de iepure sorbeau zgomotul paşilor noştri. Carmen îşi calcula gesturile. Ni se adresa în şoaptă.

Ghiceam în toate o anume recunoştinţă. Cu un an în urmă poetesa divorţase. Fostul ei soţ, farmacistul Iamandi, se hotărâse să intre în politică. Îmbrăţişase cu febrilitate doctrina socialistă. Cum poetesa cocheta cu liberalii, între cei doi s-au iscat dispute aprinse. Procesul de divorţ a însufleţit întreg orăşelul. În acele zile, gazeta noastră locală, Tribuna poporului, s-a vândut foarte bine. Ea a găzduit pamfletele şi scrisorile deschise ale celor două tabere și tot felul de dezvăluiri nelalocul lor. Farmacistul Iamandi nu ne-a iertat multă vreme că ţinusem partea poetesei Carmen, foarte hotărât.

Pe noi nu ne interesau câtuşi de puţin culisele politicii, dar am găsit de cuviinţă să sprijinim o persoană atât de delicată precum era poetesa Carmen. După ce s-a dat verdictul, farmacistul Iamandi a încercat să-i determine pe unii consilieri municipali să ceară închiderea clubului nostru. Cum unul dintre ei se trata pe ascuns cu morfină, farmacistul era cât pe-aci să reuşească. Bietul om îi plângea pe la uşă. Îl suna la telefon în puterea nopţii. Îi cerşea fiola salvatoare plângând în hohote. Spre norocul nostru, a fost zdrobit de o grindă de oţel prăbuşită de pe schelăria noului sediu al băncii comerciale.

Reîntoarcerea pelerinului ne-a electrizat însă şi am lăsat baltă micile noastre probleme provinciale. Ne-am hotărât să-l întâmpinăm aşa cum se cuvine, cu mare alai, cu mare pompă.

Berta Schwartz  a scris invitațiile. Vivaldi, tambur-majorul fanfarei municipale, ne-a promis că ne va sta la dispoziţie, fălosul. Zibin, comerciantul, ne-a vândut un sfert de tonă de artificii. Pierre, bucătarul clubului nostru, a pregătit un ospăţ regesc. Ne-am certat la cuţite cu el, țin bine minte, un nesuferit, ce să mai vorbim! Nu ne-a lăsat cu nici un chip să pătrundem în bucătărie să-i aflăm secretele. A pus un ucenic plin de coşuri să păzească uşa înarmat cu un linguroi de aluminiu. Ce băiat fioros.

La rugăminţile noastre, poetesa Carmen a scris un emoţionant discurs de bun venit și chiar l-a scris. Grupa de pompieri voluntari din mândrul nostru Adamville şi-a împodobit maşinile cu ghirlande de trandafiri. Tulumbele au fost vopsite în toate culorile curcubeului, frumoase tulumbe. Angelica-de-metal, proprietăreasa de la Patul de argint, a angajat fete noi, şcolite la Paris, Londra, Milano, Melisador, Watalaa Wangam, Orcheström, Burgund, Ovaloo, Stantivorej, Magribar, Kolsupe, Dadao, Kimballa, Lateea Gome, Ormooz, Galabraa, Fontas, Ascondia, Marsilia, Tato Malo, Worsko, Bashaala, Combeta, Efadalor, Pompaton, Wescutas, Vitalon, Bumbela, Combatador, Foretta Vion, Yagoo, El Satador, Torina, Efar, Kamer, Gobed, Ygonaa, Baradazar, Gompanion, Berlin, Foragan, Alpetta, Musao, Salvedar, Ganta Baray, Toame, Meto şi nesupusa Agya.

Maxim, profesorul de muzică, i-a dedicat pelerinului o simfonie la care lucra de ani de zile. Domnişoara Elvira i-a brodat o pernă. Klaps, antrenorul de la bazinul municipal de înot, a inventat un nou stil pe care l-a numit balthazar. Ofelia, sora şefă de la sanatoriul Carol al II-lea, a compus o scenetă despre viaţa pelerinului pe care urmau s-o joace chiar pacienții din sanatoriu. În tot acest timp, primarul Barzulis se dădea de ceasul morţii. Nu ne înghiţisem niciodată. În campania electorală îl criticasem în Tribuna poporului cu multă asprime. Acum părea să cocheteze cu ecologiştii şi întreţinea relaţii strânse cu avocatul Luigi. Acesta ar fi dat şi luna de pe cer numai să vadă închis clubul nostru. Cu un an în urmă, când încă se mai număra printre membrii noştri, ne-a făcut de ruşine la concursul de vară al mâncăcioșilor. E de-a dreptul curios cum de nu ne-am dat seama de la bun început că-i un trişor şi un pezevenghi. În timpul întrecerii, avocatul Luigi a băgat în sân un ditamai claponul, chipurile l-ar fi înfulecat, ha, ha, ha. Spera astfel să obţină un punctaj maxim care să-i netezească drumul către fotoliul de preşedinte al clubului, ha, ha, ha.

Acum, aflând de pregătirile noastre, avocatul ne-a şicanat în toate felurile. A încercat să ne fure artificiile. A spart cauciucurile maşinii de stins incendii. A trimis nişte scrisori obscene poetesei Carmen încercând să imite semnătura doctorului Spiridon. L-a căutat la telefon pe Balthazar vrând să-l determine, ce măgar, să-şi amâne apropiata vizită.

Pelerinul Balthazar trecea prin orăşelul nostru aproape în fiecare an. Hălăduia pe întregul mapamond, umbla de acolo, colo. Avea relaţii misterioase cu diverşi conducători spirituali, cu politicienii momentului, cu răzvrătiţii sfârşitului de secol. Unii îl bănuiau că practică magia neagră. Alţii, dimpotrivă, susţineau că Balthazar s-ar ocupa de magia albă.

Existau şi opinii potrivit cărora pelerinul şi-ar fi vândut sufletul diavolului sau demonului apelor şi că acum făcea pe cărăuşul între Iad şi Pământ, o grozăvie.

Oricum ar fi fost, Balthazar avea asupra noastră o influenţă covârşitoare. Ne îndeplinea dorinţele cele mai năstruşnice. Ne povestea lucruri nemaiauzite. Ne desluşea secretele mai-marilor zilei. Prin el vedeam lumea cu alţi ochi, ne pregăteam să ieșim în larg.

Cum pregătirile pentru întâmpinarea lui necesitau sume importante de bani, domnul Lubomir, directorul băncii comerciale, ne-a oferit un împrumut nesperat, ce ușurare.

Domnul Lubomir? Avea el un interes. Ar fi vrut ca Balthazar să-l ajute să obţină o linie de credit de la un consorţiu bancar britanic despre care citise într-o gazetă. Intenţia lui a fost criticată adeseori de partida socialistă care nu vedea cu ochi buni această întreprindere, socialiști, ce să mai spui?! Bineînţeles că am turnat şi noi gaz peste foc.

În sfârşit, sosirea pelerinului a fost precedată de o mulţime de zvonuri care ne-au pus pe jeratec. Se povestea că mii de furnici gigantice invadaseră plajele braziliene şi că înfulecaseră peste o mie de turişti americani. Că o sută de femei au manifestat în pielea goală în Piaţa Universităţii în semn de protest faţă de intenţia guvernului de a interzice avortul. Că un cefalopod fugit din laboratoarele armatei teroriza Londra. Că beduinii devastaseră coastele Africii de Nord şi că se pregăteau pentru un război nimicitor în Europa. Că la Moscova se născuse un copil cu trei capete care vorbeau câte zece limbi fiecare şi care afirmau că ar fi ba Napoleon, ba Einstein, ba Enrico Fermi. Că în apropiere de Paris un tren se ciocnise de copia lui identică din cauza unor deviaţii ale câmpului gravitaţional. Că savanţii americani descoperiseră că ceea ce noi consideram a fi superba şi mizerabila realitate nu era altceva decât realitate virtuală şi că întreg universul părea să fie un computer gigantic. Că, în mod firesc, inteligenţa artificială urmează celei umane şi că în următoarea sută de ani o să ne rupem gâtul. Că revoluţiile fuseseră puse la cale de conspiratori planetari care vesteau naşterea unei alte rase de oameni, fără de stomac. Că apa ar fi fost o fiinţă cosmică şi că în curând avea să ne înghită o dată şi pentru totdeauna.Că demonul apelor se pregătea să ne schimbe avatarul. Că la cele mai înalte nivele se purtau la nebunie petrecerile în pielea goală şi că, în curând, aveam să primim de la biroul evidenţei populaţiei numere de ordine care aveau să înlocuiască numele şi prenumele din buletin.

O grămadă de baliverne! La gară s-a adunat întregul Adamville în ziua cu pricina, mare tevatură. Se înghesuiau cu toţii pe peron să-l întâmpine pe Balthazar. Primarul Barzulis venise însoţit de o întreagă suită. Era şi farmacistul Iamandi, îmbrăcat într-un costum cadrilat, proaspăt scos de la naftalină. Era şi regizorul Borisov, bărbos, neîngrijit, fumând pipă şi scuipând la tot pasul o flegmă gălbuie. Parcă eram cu toții de la circul acvatic din Marsila Mole, uite-așa ne fandoseam! Avocatul Luigi se iţise şi el. Purta pantofi de lac şi ţinea sub braţ o servietă burduşită cu documente. El mi-a șoptit că niciodată nu s-ar fi gândit să-mi fure stickul. Îl seconda antrenorul Klaps de la bazinul municipal de înot. Era îmbrăcat cu un trening nou-nouţ. Era tuns zero. De gât îi spânzurau un fluier de argint şi un cronometru.

Mai erau şi alţii. Burtoşi, uscăţivi, gargaragii, pierde-vară, boccii, zambilii, bonjuriști sadea, visători, astronomi amatori. Golănime provincială. Protipendadă plină de aere şi de probleme insolubile, bănuitoare și foarte cicălitoare. Întreg peronul gemea de lume. Oamenii se îmbrânceau fără milă unii pe alții, suduiau printre dinți. Se călcau pe picioare. Strigau ca nişte împieliţaţi. Cine să mai tacă? Şi cum să obligi atâta amar de lume să se aşeze în rând, frumos, ca la paradă? Cum să-i îngheţi? Cum să-i disciplinezi? Să nu mai mişte în front. Să nu se mai zgaibere pe parapet. Să nu mai spurce aerul cu vânturile lor puturoase. Să nu mai facă valuri, valuri. Să nu mai vocifereze. Doar să-i hipnotizezi! Să-i pui în lanţuri. Să-i rânduieşti ca pe nişte sardele într-o conservă. Să-i pocneşti în moalele capului. Să-i ameţeşti cu formol, să-i pui la ierbar. Altfel cum? Se îmbrânceau de nebuni. Voiau să ajungă primii, dar chiar primii, la vagonul în care se afla Balthazar. Să-i strângă mâna. Să-l pupe pe obraji. Să-i dăruiască o chestie, acolo. Să-i smulgă vreo promisiune. Da, da, erau gata să urce în vagon din mers. Să sară pe fereastră! Să năvălească peste pelerin în compartiment. Să-l sufoce.

Să-i mărturisească dragoste eternă. Prostii, ce să mai vorbim? Şi uite-l pe Balthazar, uite-l domnule! Omul providențial care reuşise să comunice cu lumea virtuală într-un fel nemaivăzut și nemaiauzit! Ne aducea, de bună seamă, mesaje importante din lumea de dincolo de ecran. Ne aducea harta comorii lui Bibescu și noi instrucțiuni despre felul în care am putea deveni nemuritori și invizibili. Ha, ha, ha! Nici nu ne-a băgat în seamă. Vivaldi, tambur-majorul, a rămas cu bastonul lui de argint spânzurat în aer. Poetesa Carmen a scăpat foile pe care-şi scrisese discursul, primarul Barzulis a fost luat de puhoiul de lume. Balthazar a trecut valvârtej. Se tot juca cu un telefon mobil de ultimă generație, bip, bip, bip, climb, climb, climb. Râdea şi fluiera! A căzut într-o gură de canal. Chiar în faţa gării, nu departe de chioșcul de ziare. Şi-a frânt gâtul. A murit pe loc.

Ne-am împrăştiat speriaţi. Gaspar, măturătorul, s-a învrednicit să scoată cadavrul la lumină. Noi ne-am dus la cafenea. Gaspar a rămas singur, singurel cu mortul până spre seară, ce seară nebună. Când a venit în fugă doctorul Spiridon.

La cafenea, Berta Schwartz s-a aşezat plină de dezinvoltură într-un fotoliu şi aprinzându-şi o ţigară, mi-a spus cu o voce cristalină că are să-mi comunice nişte lucruri teribile despre războaiele intergalactice. Avea buzele senzuale, iar zulufii ei aurii abia-i puteau ascunde ce-l de-al treilea ochi. O vreme, ieșirea noastră în larg a rămas sub semnul întrebării.

Asta până când pricoliciul de la Arsenal a descoperit în podul primăriei planurile unei corăbii nemaivăzute concepută chiar de pelerinul Balthazar. Vestea asta incredibilă ne-a animat îndată și a șters cu buretele, ca prin farmec, toate dușmăniile, invidiile și supărările. Klaps, antrenorul de la bazinul municipal de înot, a pus la bătaie cele zece hectare de pădure moștenite de la un frate de-al său fugit în Egipt.

Domnișoara Elvira i-a scris Bobolinei la Madrid și Bobolina făcut rost de pânze de corabie de pe un site din Alexandria.     Poetesa Carmen a angajat un lup de mare să ne învețe navigația pe timp de furtună iar Vivaldi, tambur-majorul, s-a angajat să cumpere o ancoră adevărată tocmai de la Berlin, de la Atelierele Krupp. Însuflețit de-a dreptul, Agamemnon, dirigintele poștei, a stat cu nasul în Google Map nopți în șir ca să învețe pe de rost tot ceea ce se putea învăța despre marile căi maritime care brăzdau planeta de la un capăt la altul, să vezi și să nu crezi. Primarul Barzulis n-a stat de-o parte și a început să facă pe căpitanul oriunde se ducea. Dar nu ne hotărâsem încă să ne alegem un căpitan! Farmacistul Iamandi a tras o raită rapid prin capitală să se aprovizioneze cu prafuri și licori, cu bandaje și sprayuri împotriva țânțarilor și coropișnițelor de mare, cu pilule și drajeuri aduse de peste mări și țări.

Avocatul Luigi s-a ținut după el, să-i dea o mână de ajutor. Ei, mai mult s-au încurcat unul pe altul. I-a oprit poliția în colț la Universitate și le-a tras o amendă strașnică pentru că au trecut pe roșu, spre supermarketul Unirea. Amenda a plătit-o domnul Lubomir după ce i-am promis cu toții, solemn, că-l vom lua cu noi în marea călătorie. Bancherul s-a lăudat pe Facebook și pe Twitter că o să plece pe mări și pe oceane într-o aventură de pomină. Gaspar, măturătorul, a zis că, după părerea lui, publicitatea asta nu ne făcea tocmai bine dar vocea lui s-a rătăcit în vacarmul general.

Zece dulgheri din Turingia au venit în orășelul nostru să ne ajute să ridicăm corabia respectând întocmai toate indicațiile pelerinului Balthazar. Cam în două luni corabia a fost gata și ne-am adunat cu toții s-o dăm la apă. Fanfara municipală a cântat un marș adevărat, așa, ca la Viena, primarul Barzulis a ținut un discurs de zile mari. Pricoliciul de la Arsenal a pregătit un foc de artificii, o frumusețe scânteietoare pe un cer de vară, poetesa Carmen s-a îmbrăcat cu rochia de mireasă iar domnișoara Margareta a făcut prăjiturele cu susan pentru toată lumea. O rachetă a incendiat însă corabia într-o clipă. Grupa de pompieri voluntari din orăşel n-a avut timp nici să-și tragă răsuflarea că din corabia noastră cea mândră s-a ales scrumul cât ai zice pește, uit-așa a ars.

Vreme de trei zile pe toate străzile din mândrul nostru Adamville a fost o tăcere mormântală. Parcă nu ne mai venea să ne mai spunem ceva, ne ocoleam unii pe alții, treceam așa, mai departe, uitându-ne pe sus.           Nu știu care a zis să se facă o dezvrăjire a întregului orășel dar acțiunea asta a rămas nefinalizată pentru că nimeni nu vedea rostul ei. Într-o bună zi, pe fluviu a trecut un pachebot care venea de la Budapesta și care se îndrepta către Sulina să iasă în larg, pe mare. După cinci ore de negocieri cu căpitanul Fazecas, vreo câțiva dintre noi s-au urcat la bord. O vreme ne-au trimis cărți poștale din Brazilia și Australia dar după aia ne-au uitat. Primarul Barzulis a plecat până la Londra, la șantierul naval, să cumpere de acolo un vapor la mâna a doua. Mulți nu l-au încurajat pentru că se temeau că o să ne îndatorăm peste putință la băncile străine și că astfel o să sărăcim de-a binelea.

Între timp, poetesa Carmen s-a mutat la Sofia iar farmacistul Iamandi s-a retras undeva, pe o plajă din Spania. Turnul de apă s-a prăbușit într-o noapte iar un meteorit a căzut peste statuia ceferiștilor făcând-o una cu pământul. Vaporul cumărat de primarul Barzulis a ajuns cu bine, cu tot cu echipaj, s-a ținut o seară dansantă pe puntea lui, s-au pus mai multe pariuri, ne-am dat cu părerea, am tras tot felul de concluzii. Consilierii municipali s-au răzgândit de vreo trei ori și, în cele din urmă au vândut vaporul unui consorțiu american care avea sediul la Cairo.

Dar cine mi-a furat stickul? M-am uitat prin piața publică să-l dibuiesc pe hoț, era multă lume. Contele Monelli? Inspirații din Tulombe, dragii de ei? Petra Petronius, savantul municipal? Contesa Cippolina? Care mi-ai șparlit ideile, ficțiunile, scenariile, eseurile, gândurile și strategiile vălurite și văluritoare? Nu știți, nu?! Aveți voi vreo bănuială, ceva, nu se poate altfel, vă văd eu după ochi, toată noaptea ați flecărit pe Facebook. Dacă-mi ziceți, promit solemn ca eu să vă spun într-un ceas unde e comoara, vă dau și harta, vă învăț cum să ajungeți la ea, draga de ea, în chip miraculos și magic. O să scriu și pe blogu’ meu, pe bune, stați cu ochii pe mine. Totul ține de imagin.  Corporalitatea imaginii ne duce cu gândul la un teritoriu fabulos al copilăriei sau al vremurilor când oraşul nostru era un paradis, acum o mie de ani. Corporalitatea induce stări, induce proiecţii, produce ficțiuni. Vibraţia universală animă imaginile și sunetele. E ca şi cum corporalitatea ar fi o mare păcăleală. Suntem ai ideilor şi ai imaginilor, fără îndoială. Corpurile noastre sunt, la limită, dar ce e limita, alambicele de care au trebuinţă imaginile. Defectele de imagine ne mătură de pe scenă. Omul politic, a cărui imagine de băiat de zahăr fascinează, pierde jocul în momentul în care trebuie să-şi schimbe rolul dovedindu-şi virilitatea politică. Corporalitatea joacă feste aşa cum declaraţiile neinspirate devin obiect de batjocură populară. Corporalitatea devorează imaginile. Pe negândite, ficţiunea generalizată, marele corp, înghite imaginile noastre, le mestecă în batjocură. Lipsindu-ne de corp, ficţiunea ne oferă animismul drept compensaţie, mângâindu-ne cu aripa unui înger. Imaginile au un regim compensatoriu. Analiza imaginii unui om politic vorbeşte despre vulnerabilitatea lui sau despre evoluţia lui. Întrebările savante despre misterioasa dinamică a imaginii unui om politic sunt copilăreşti. Imaginea e poate cea mai perversă sursă de informaţii. Zău așa, nu mai încape îndoială absolut în nici un fel, ce să mai vorbim, ce să mai pierdem vremea, corporalitatea e vălurită-n ispită, ispita e cheia de univers, nu încape îndoială! Cum să-l găsesc oare eu pe făptaș în marea aceea de oameni vălurită și văluritoare, lume înamorată de senzațional, de mister și de tot felul de porcărele! Strigau ca niște apucați:

– Ce zice?

– Zice că nu știu care a venit cu nu știu ce vapor de la Londra și că ne-a schimbat tuturor avatarul și că acum totul e cu susul în jos.

– Ăsta-i tipul acela care mâzgălește tot felul de porcărele pe hârtie!

– Şi le mai şi publică!

– E tipul acela care a scris Codul ICAN!

– Are și blog!

– Domnule, eu ştiam că e un domn respectabil!

– Las-o moartă! Să-l tragem în ţeapă!

–  Să-l bumbăcim!

–  Ăsta-i ăla care face scenarii periculoase! E în cârdăşie cu guvernanta imperială!

–  La care guvernantă te referi?

–  Mă gândesc la toate guvernantele din toate timpurile! Şi din toate universurile pline de universuri, zău așa!

–  E un barosan, atunci!

–  Aiurea! Un ticălos!

–  Acesta trebuie să fie Balthazar în carne și oase!

–  Ba e doctorul Spiridon.

–  Acesta e Patapoparovsky!

–  Nu e Argentoianu?!

–  E Pricoliciul de la Arsenal, acela de e văr cu Rudolf, frizerul fără foarfece, care e cumnatu’ lui Vaceslaw Walkauskaas care e văr de-al doilea cu Mataloman, profetul din Gamboa, care e tatăl vitreg al Bobolinei.

–  E chiar Mallory!

–  E Eva!

–  Ba-i Petra Petronius, savantul municipal, știu eu bine!

–  E Adam-cel-căzut-din-cer!

–  Scriitoraş!

–  Lasă că ştim noi ce ştim!

–  Aşa e! Ne-a sucit minţile cu poveştile lui fără cap şi coadă!

–  Încriptat!

–  Misterios!

–  Mincinos!

–  Un neînţeles!

–  Cică trage semnalul de alarmă! Ne avertizează! Zice că or să ne schimbe avataru’.

–  Cum aşa, domnule?! Păi nu s-au luat după scrierile lui şi ne-au tras-o la moacă atâta amar de vreme?!

–  Nu vorbi, dragă!

–  Dar ce credeai?! Pe ăştia de la guvernanta imperială nu-i prea duce capul!

–  Fac şi ei pe nebunii! Dar să-i vezi cum răsfoiesc pe ascuns mii de cărţi să găsească vreo chestie care să le convină, vreo stratagemă ticăloasă, ceva!

–  Zău?!

–  Dar ce credeai, dragă, că ei conduc destinul popoarelor aşa, după ureche?!

–  Şi zici că scriitorașul ăsta e cu ei?!

–  Vezi bine! Lucrează mână în mână!

–  Să-l dăm la groapa cu furnici!

– Să-l împroşcăm cu vitriol!

– Să-i tăiem oușoarele!

– Să-l facem tăiţei!

– Să-i bem sângele, mama lui de scribălău!

– Să ne zică mai întâi unde e comoara lui Bibescu și pe urmă îi facem felul!

– Să zică repede ce e cu nebuna aia de toerie a lui, Teoria Văluririi, ha, ha, ha!

– Mai bine să ne zică de comoară, frate!

Toată lumea vrea comoara! Uite-i cum se mai dau în stambă! Ce le pasă? Bobolina nu mai doarme noaptea, e cu gândul la comoară, Petra Petronius, savantul municipal, tot face el niște scheme logaritmice ca să găsească coordonatele comorii, Bergson, pălărierul, proaspăt întors de la Londra, îmi zice pe cuvânt de onoare că pe Tamisa numai despre asta se vorbește.

Comisarul Terente cum mă vede, cum strigă în draci, stai că trag, zi, zi Argentoianule unde e comoara! Marabella mă tot amăgește că o să-mi spună ea cine e Pitoșkin, numai să-i zic unde e comoara asta mult visată! Argentoianule te bag la gherlă și alta nu, strigă furios comisarul Terente coborând în jos pe , colț cu bulevarul Carol.

Dar jur că eu nu sunt Argentoianu. Ei ba nu, ți-am văzut contu’ pe Youtube! Până și domnișoara Elvira și doctorul Spiridon se țineau de capul meu. Și Bobolina, draga de ea. Andreas, directorul de la exploatările miniere subacvaticei de sticlă, și el. La fel prințesa Ambalaia. Arhivarii din Adavilla Villada, și ei, neprihăniții.

Argamangalos Glibodiadis din Gumabumbea a făcut o avere fabuloasă vânzănd promisiuni deșarte legate de comoara lui Bibescu iar Alehandra Barkina din Kamelar a intrat în graţiile sultanului din Takomei Komatai pentru că ştia să folosească bulgării de zăpadă spre alungarea duhurile rele din inimile cătrănite şi zbuciumate ale navigatorilor amăgind o mulțime de lume cum că bulgării de zăpadă ar fi fost desferecați dintr-un cufăr de-al Bibescului bine acoperit cu praf cosmic, uitat undeva, pe o insulă de pe Marte, nu pe insula Corfu, pe Marte oameni buni.

Când într-o bună dimineață oceanul a început să cânte un ragtime îndrăcit, Bobolina a reușit pentru prima oară să zboare fără aripi, ridicându-se în văzduh de pe Brezoianu colț cu , s-o fi văzut, nebuna! E clipul pe Youtube, pot să jur. Țin minte că marxiștii lui Gore s-au îndoit multă vreme de acel fapt nemaivăzut iar neprihăniții argintii din Alhombra au decis să nu mai vorbească publicului timp de o lună într-un semn așa, al lor, de protest împotriva acestei noi încercări deșănțate de manipulare a maselor, ce să mai vorbim.

Din port, Bobolina se vedea acum cât un vârf de ac. Turiștii japonezi își făceau căte-un selfie cu ea pe fundal. Un portavion american a tras o salvă strașnică de tun în cinstea acestui fenomen paranormal remarcabil iar un submarin rus, vrum, vrum, vrum, și-a scos periscopul ca să vadă mai bine toată tevatura. Dinspre Istanbul bătea un vânt călduț care aducea cu el primăvara liliachie, yuhuuuuu.

Ieșind în larg, am văzut în oglinda norilor cum crucișătoarele imperiale se îndreptau către soare răsare, în timp ce flotilele baronilor din nord se pregăteau să atace micul nostru Adamville ca să ne lecuiască de fabulațiile văluritoare pe care noi, moreaugarinii secretului, le răspândeam cu fervoare prin toate rețelele de socializare de la A la Z, dus-întors. Am ridicat pânzele iahtului pornind în urmărirea Bobolinei dar am pierdut-o din ochi pentru că o ceață purpurie s-a stârnit de pe fundul oceanului și a acoperit întinderile de apă, digul, docurile, corăbiile. O vreme am auzit foarte clar dangătul clopotului de ceață din farul genovez, farul adus din Sulina. Paznicul farului, fratele lui Rudolf, frizerul fără foarfece, era de veghe, nu se juca, un albatros imperial a trecut vâslind fantomatic prin văzduh.

Tăind valurile, maiestuos, m-am gândit cu drag la personajele mele acvatice, fabuloase și drăcoase, îngerești, vai, cât de îngerești pe care le însuflețeam de ani și ani în mintea mea și care erau de toate felurile de la pitoșkinii, terenții, moreaugarinii, bobolinele, esmeraldele și bambolerele, mofluzii, borcănații, guralivii, pricolici, demoni, îngerii de sticlă, gunoierii din Kantao, cavalerii inspirați din Sorbona, muncitorii revoluționari din Dresda, margaretele și concubinele din Milano, filozofii și nebunaticii zglobii din Detroit, ivanovii, baronii din nord, învățații din Marsila Mole, din nou moreaugarinii, secretoșii lumilor, din nou pitoșkinii, din nou rudolfii și pampolerele din Madrid, frizerii, benzinarii, actorii de la Holiud, marabellele, bărzoii, cașaloții reformați din Jahamadar, de la drahmanii și mazetele din Karaki, sirenele și pisicile de mare din Phoenix la fantomele din Dublin.

Mi-au însoțit întreaga copilărie. Dresorul de foci de la circul acvatic din Marsila Mole, Moș Crăciun, Margareta de la casa de bilete de la cinema, cavaleriștii de la regimentul de roșiori, fanfara municipală, Carmil, șeful de gară, frizeria, arsenalul, acvariul, farul genovez adus de la Sulina, tramvaiul galben, aeroplanul sosit din Milano.

Dar cărțile?! Ah, cărțile care nu mă lăsau să dorm noaptea, hiperboloidul inginerului garin, insula doctorului moreau, submarinul dox, mantaua neagră, pirații din caraibe, insula misterioasă, robin hood, ursul fram, micul prinț, războiul lumilor, ivanhoe, doi ani de vacanță, comoara din insulă, un veac de singurătate, darul lui humbold, zece negri mititei, omul invizibil, iliada și odiseea, vrăjitorul din oz, războiul ghildelor, jazzonia, cruciada lui moreaugarin, inelul magic, câmpuri magnetice mă țineau treaz, visam cu ochii deschiși.

Noi, navigatorii secretului, interceptăm visele, mesajele, semnele lumii. Zgomotul de fond al universului plin de universuri e încărcat de amprente. Interpretarea mesajelor schimbate între piraţi și spioni ne duce la o concluzie stranie. În rândurile inamicilor noştri aparenţi se cuibăreşte confuzia. Sunt tot mai fascinaţi de acurateţea secretizarii universului acvatic. Sunt cuprinşi de perplexitate. Tind să devină inversul nostru informaţional. Ca şi cum ar vrea să ne legăm prin curenţi de apă secreţi. Ca şi cum ar vrea să fim pereche în călătoria noastră aparentă, să ne confunăam, să fim unul şi acelaşi pitoşkin aflat în funcţiune sau fiinţând pervers în corporalitatea acvatică a universului acvatic.

Unii piraţi veniţi de dincolo de orizontul vizibil porniră în căutarea propriei lor identităţi, se chemară unii pe alţii, se tatonară, încheiară câte un armistiţiu. Alţii încercară să descopere gramatici operaţionale şi grile de lectură hoinărind prin instrucţiunile registrului de navigaţie vrând să dea de urma noastră.  Dar grilele de lectură sunt secrete. Aidoma nopţilor acvatice. În faldurile lor se ascund felurite întâmplări al căror înţeles scapă fiinţelor fabuloase arestate chiar în acest moment digital în inima inelului magic. Asta s-a întâmplat cu puţin timp înainte că domeniul cruntei realităţi să explodeze aplatizându-ne şi transformându-ne creierul în curenţi de apă de gradul unu tocmai pentru a înţelege cu mai mare uşurinţă artele navigaţiei în universul plin de universuri.

Dar ce ar putea fi arta navigaţiei? O secretă aşezare a punctelor într-o grilă imaginară care poate fi tratată drept fundal? O urmă de melc, o aparenţă şi ea, un semn al planului ascuns al lumii, un semn al vălurii tainice? Cine să înţeleagă oare planul ascuns al lumii?

În noaptea când va începe noua eră a mândrului nostru Adamville, norii de zăpadă din Gomanaozan se vor prăbuşi în braţele moi ale furtunilor oceanice dând de veste despre războaiele semantice de o mie de ani şi punând astfel pe jeratic însângeratele cărnuri ale ficţiunii generalizate şi generalizante care ne ajută să navigăm către sensul ultim, mi-a zis Rudolf, frizerul fără foarfece, invitându-mă la o cafea în timp ce aruncam ancora în docuri.

Scepticii sau academicianul desuet ar întreba cu maliţie la ce i-ar trebui universului plin de universuri o ancoră sau un manometru sau un telescop sau pânze de corabie iar filozoful arogant ar spune că universul plin de universuri ar încerca să se cunoască privindu-se prin uriaşa lentilă acţionată de un motoraş pus în mişcare de puterea vântului, am zis eu ca să nu fiu cumva mai prejos.

Rudolf, frizerul fără foarfece, m-a țintuit cu privirea printr-un inel magnetic de-al lui secret gata, gata să-mi facă freza cu un vârtej electromagnetic pe care-l ținea la rece în frigider, în timp ce Marabella ne turna în ceșcuțe o cafea cu arome adusă din Antile.

–  Și vrei să spui că Bobolina a zburat așa, pe deasupra valurilor?

Mare pișicher, Rudolf, frizerul fără foarfece. Nu mă credea pe cuvânt. Marabella stătea acum în picioare, neclintită, nedezlipită. Ca o coloană dorică, draga de ea. Întreaga cafenea se sprijinea pe coloana aia dorică, frumoasă, înnebunitor de frumoasă. Marabella aștepta răspunsul meu. Mă sorbea din ochi, răsufla încet ca o boare de primăvară, îmbietoare, tare îmbietoare. Avea ochi marini și buze senzuale.

Când primele bombe au căzut peste Adamville, cafeneaua ei a fost făcută zob. A ars ca o cutie de chibrituri, s-a prefăcut în scrum, uite-așa. Despre Rudolf, frizerul fără foarfece, parcă nu mai știu nimic dar știu aproape totul pentru că Rudolf, frizerul fără foarfece, nu e chiar Rudolf, frizerul fără foarfece, ei, cum le mai încurc.

Sigur trebuie să fie pezevenghiul de Pitoșkin în travesti. Sau păianjenul oceanului, dragul de el. Sau comis-voiajorul cașaloților, ce să mai vorbim! Arcibald, armurierul, s-a ținut după mine printre ruine tot vrând să mă tragă de limbă, știa și el că eu știu aproape totul, aproape. Adică nu-mi zici tu unde e comoara? Ai tu așa o inimă, Pompiliu Stroescu, zău așa, ai tu așa o inimă?! Cine a răpit-o pe Bobolina știa că ea știe secretul văluririi?!

Dar eu nu sunt Pompiliu Stroescu, pe onoarea mea. Și mă dau în vânt după șerbetul din flori de asdrubal, o nebunie, să încercați și voi. Bunica mea, care locuia într-o căsuță de zahăr în Alhombra, mi-a vorbit pentru prima oară despre fabulațiile văluritoare ale celor din Adamville. Bunica mea făcea șerbet din flori de asdrubal. Mâncam șerbet și mă murdăream până la urechi. De multe ori, pe gardul de acadea, venea un bărzoi liliachiu care spunea niște prostii de mai mare râsul. Un lăudăros fără pereche.

Ai văzut balenele vorbitoare din Lima? Ai ascultat cântecul bureților de mare ieșiți cu burticile la soare pe cheiul Senei? Ai căscat gura la văluririle buclucașe care au dat buzna pe străzile din Chicago? Ai zărit spinările umede ale rechinilor melancolici din Oran?

L-am botezat îndată. I-am zis domnul bărzuliu liliachizos. Bărzoiul nu a avut nimic de obiectat. N-am chiar nimicuța împotrivă dacă mătăluță o să-i spui domnului bărzuliu liliachizos unde e comoara. Și-o să-ți dau o stea de mare din Cairo!

Într-o bună zi domnul bărzuliu liliachizos n-a mai venit pe gardul de acadea, n-a mai venit. În ziua aceea, țin bine minte, am întâlnit-o în sfârșit pe Eleonora. Rudolf, frizerul fără foarfece, s-ar fi îndrăgostit de ea numaidecât dacă ar fi putut s-o zărească în vreun fel. Și Arcibald, armurierul, și comisarul Terente, și marxiștii lui Gore și neprihăniții argintii din Alhombra la fel. Eleonora trecea pe la bunica mea de ani și ani, stăteau amândouă la o cafea, flecăreau. Crezi că știa careva din Alhombra chestia asta? Nu. Numai bunica mea știa, pot să jur. Eleonora nu se arăta nimănui altcuiva decât bunicii mele. Avea o pălărie de pai uriașă, bordată cu flori de câmp albăstrii și rozalii. Avea o bicicletă faină de tot cumpărată din Lyon, ah, ce bicicletă!

Eleonora aducea de fiecare dată prăjiturele. Simțeam aroma aceea umblând hai-hui prin toata căsuța dar n-o zăream deloc pe Eleonora, nu venise timpul. Dar ce e timpul dacă prezentul, trecutul și viitorul se află mereu în același plan, mereu în același moment magnetic, mereu dar mereu în același punct vălurit și văluritor spre bulversarea noastră?! Sau poate spre încântarea noastră? Cine mai știe?

Comis-voiajorul cașaloților mi-a vorbit cândva despre Eleonora. Bunica ta, Eleonora, e o femeie și jumătate, să știi, am iubit-o în liceu dar n-a fost să fie. Pe vremea aceea m-au trimis la muncă pe crucișătoarele imperiale. Dar zi-mi, așa, la ureche, unde a îngropat comoara Bibescu? Nu spun la nimeni, jur pe onoarea mea de voiajor.

Crucișătoarele imperiale au dus un război de uzură la soare răsare, am citit prin ziare, încă se mai publicau ziare, încă făceau hârtie de orez, cumva în secret, undeva în Tibet, unii, alții. Chestie de tradiție, de încăpățânare, de fitile geostrategice.

Înfrânți în chip rușinos, cei trei împărați de la soare răsare au pornit în pribegie, s-au angajat la o benzinărie austriacă, s-au apucat de fumat, au tras serios la măsea și într-o bună dimineață au șters-o cu toți banii din casierie. A scris pe Google.

În sfârșit, Marabella a trecut pe la mine într-o bună dimineață și mi-a zis că are un chef nebun să se vânzolească prin lumea largă. Venise cu valiza după ea. M-a rugat s-o însoțesc până la gară, să se sărute și ea așa, cu cineva, pe peron, înainte de plecare.

Să-mi scrii pe email când ai de gând să-mi zici de comoară, îți dai seama ce de bănet, o să ne facem de cap în Hawai, la Paris, pe Coasta de Azur, vai, nici nu vreau să mă gândesc, o să fie o nebunie, de-abia aștept să ne întâlnim!

Când trenul s-a pierdut în depărtare, am zărit-o pe Bobolina zburând pe deasupra norilor urmărită de flotilele baronilor din nord. M-am frecat la ochi. Bobolina era, Bobolina draga de ea. Mi-a făcut semn cu mâna, râdea de se prăpădea. O fandosită, zău așa!

Seara m-am dus la dans să încerc să aflu care mi-a furat stickul. Bateristul orchestrei noastre de dixieland se tot smiorcăia. Nu știu care l-a chemat să zică ceva la microfon iar el tot smiorca, smiorca. Noaptea se transforma într-un delfin cicălitor. Uite-așa. Unul dintre tromboniști i-a dat o batistă adusă dintr-un bazar din Tripoli. Hala de grâu s-a umplut de miresmele mărilor calcinate de soarele portocaliu al viselor noastre beduinice care se vălureau noaptea prin mintea noastră înamorată de senzațional. Visele astea erau stârnite de văluririle magnetice ale electricilor din Susa Mabusa, zău că nu vă mint.

Hala avea arcade suple, din abanos. De undeva, cădeau petale de trandafir care se acopereau unele pe altele, ușor, fantomatic vălurind întreaga realitate. Dansatorii se roteau în sensul invers acelor de ceasornic întinerind văzând cu ochii. Stickul? Ia-l de unde nu-i!

Într-o zi de vineri, Rudolf, frizerul fără foarfece, m-a tras într-un gang și m-a întrebat în fel și chip. Unde e comoara, musiu Houdini? Dar lasă că-mi zici mai târziu! Uită-te acum la mine! Cum arăt? Zi, cum arăt?! Cum era? Sigur că mai tânăr. Da, ești mai tânăr, Rudolf, i-am zis vrând să-i fiu pe plac, să nu-l supăr. Băuse vreun ceai, luase vreun hap de la spițerie, un drog, ceva. Chiar arăta mai tânăr, mai robust, mai plin de viață. Soarele era de-acum dogoritor. Nori molateci. Un aeroplan portocaliu. Înseamnă că am ieșit din Adamville și am intrat în celălalt Adamville. O vreme n-am înțeles ce-a vrut să spună. Rudolf, frizerul fără foarfece, era unul dintre cei mai buni ticluitori de fabulații văluritoare. Erau mulți alții în Adamville. Brambulo, bancherul, Adervistoian, comerciantul de blănuri, Elefteria, nebunatica, modista la Mantao & comp. În ziarul  am citit tot felul de articole aiuritoare scrise de ei despre monștri marini, despre ținuturi îndepărtate, despre aventuri nemaipomenite, despre comori neștiute, despre triburile ciudate care sălășluiau în adâncurile oceanului. În ziarul  am citit că trenul către Alhombra a deraiat dincolo de râul albastru, așa din senin, fără explicație. A scris și pe Google. În ziarul  am citit că eu am zis ca a scris și pe Google.

Va urma.