Pentru mulţi, Ray Kurtzweil este cel care a creat primul software de recunoaştere a textului, renumitul OCR. Pentru alţii, este unul dintre angajaţii geniali de la Google. Pentru mine şi pentru cei preocupaţi de viitorul care se prăvăleşte asupra noastră este promotorul ideii de singularitate.

Singularitatea este un termen popularizat de cartea sa din 2006, The Singularity is Near: When Humans Transcend Biology, şi poate fi definită ca acel punct în care accelerarea descoperirilor ştiinţifice şi a aplicaţiilor tehnologice, din domenii cum sunt inteligenta artificială, nanotehnologia şi genetică moleculară, ajung să se producă într-un ritm ameţitor, care tinde spre infinit. Este acel punct în care noul şi noutatea se produce exploziv şi în care capacitatea noastră de adaptare este complet depăşită.

Singularitatea mă face să mă gândesc la ce se întâmplă astăzi. De exemplu, mama mea: a preocupată de computere încă din anii 1980, când a participat la implementarea contabilităţii computerizate a informaţiilor de la departamentul fiscal al Primăriei Timişoara. Cu toate acestea, astăzi nu mai reuşeşte să ţină pasul cu progresul tehnicii computerelor. I-am cumpărat o tabletă şi o foloseşte pe Internet, mai ales pe Facebook, dar nu o tentează folosirea unui smartphone. Cu fiecare dezvoltare nouă care apare, ea rămâne în urmă. Îi este foarte greu să se adapteze la închiderea casieriilor de la (fostul) ENEL şi la transferul sistemului de facturare şi procesare a plăţilor pe Internet.

Mă uit la mama mea şi mă întreb când voi fi şi eu, la rândul meu, depăşit de valul inovaţiilor tehnice: peste zece ani? Pentru douăzeci? Dacă ar fi să-l credem pe Kurtzweil, e posibil să ajung şi eu un analfabet al următoarei revoluţii legate de inteligenţă artificială de care, poate, vom fi conectaţi prin interfeţe fizice (ceea ce, personal, ştiu că nu voi accepta: electrozi implantaţi în creier sau ceva similar). Poate voi fi copleşit de lavina modificărilor genetice, care va cuprinde nouă generaţie, odată cu glisarea spre postumanism. Sau, poate, cine ştie ce altă dezvoltare tehnologică, la care voi opta activ să nu mă implic, din raţiuni de „pierdere a umanităţii”. Voi prefera să mă retrag undeva, departe de „lumea dezlănţuită”.

Nu ştiu ce va veni. Nu ştiu cum voi reacţiona la lumea transformării totale, care pare să fie lumea viitorului. Un lucru ştiu sigur: la un moment dat voi fi depăşit de ritmul schimbărilor, voi fi măturat de tsunami-ul devastator al singularităţii, alături de alte sute de milioane sau miliarde de oameni. Poate e rău, sau poate va fi bine, voi încerca să rămân într-o lume cât de cât familiară. Indiferent cum va fi, singularitatea vine peste noi.

E timpul să iei aminte şi să te pregăteşti.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!