Literatura science fiction a intrat în criză, mărturie stând anul 2018. Este un an contradictoriu, deoarece s-a remarcat printr-o abundență de manifestări dedicate genului ori celor apropiate. Poate tocmai această amalgamare să fi contribuit suplimentar la pierderea specificului SF. Câteva dintre evenimentele la care am participat mi s-au părut bine făcute, chiar în creștere față de anii trecuți: Final Frontier București, Sesiunea Helion și Conferința Internațională Helion Timișoara, Târgul de carte din Cetatea Râșnov, RomCon Reșița, Târgul de carte Gaudeamus de la București. Nici una dintre aceste manifestări nu a fost dedicată exclusiv ori majoritar SF-ului, nici măcar acelea create pentru a promova genul.

Criza genului science fiction este însă ușor de detectat atunci când examinăm producția literară din 2018. Desigur, vorbim de scriitori români și de cărțile lor, deoarece, așa cum a spus Mihail Kogălniceanu acum aproape 180 de ani „traducțiile nu fac o literatură”. Nici măcar nu cred că se traduce prea mult, doar că se scrie prea puțin SF românesc! Nici reeditările nu fac literatură, deși își au rolul lor pe piață și în parcursul fiecărui autor.

Sunt doar vreo câteva cărți de SF curat ale autorilor români în 2018 cu adevărat noi. Unele mai bune, altele așa și așa. S-au remarcat Marian Truță, deși cartea lui Omul care s-a jucat cu lumea rămâne la granița SF/fantasy, fiind însă apărută în colecția LIT a Editurii Tritonic. Este o carte cu o ipoteză SF clară, deși nu se detaliază prea mult (nici nu este necesar), adică un centru de cercetări cu experimente delicate pe axa spațio-temporală. SF este și romanul Imperiul de sticlă, semnat de Cătălina Fometici, și el valorizat ca heroic-fantasy, neoghotic ori doar fantasy. Totuși, menținerea în viață a prințesei Alma se realizează prin procedee medicale (fictive!), premisă solidă și suficientă pentru o scriere SF. Mai există și subiectul fabricii de oameni noi, ciborgi amorali, doar buni soldați, aspect care întărește caracterul SF al romanului. Spre sfârșitul anului 2018, apărea volumul 12 povestiri fantastice, semnat de doi autori de calitate, Dănuț Ungureanu și Marian Truță. Și aici, în ciuda fantasticului din titlu, cele mai multe texte sunt SF ori au elemente specifice genului.

Pur SF este volumul de povestiri Eu 2.0, al lui Dan Doboș. Abordarea este spectaculoasă, pornind de la ideea întrupării în virtual, capabilă să asigure nemurirea (sau doar supraviețuirea?). Emoțiile specifice existenței umane nu sunt excluse, însă carcasa de biți se dovedește și ea constrângătoare. În acest volum există o povestire intitulată „Zahanaua șapte stele”, una dintre cele mai bune lucrări SF scrise în limba română. Am în minte câteva astfel de texte foarte bune, dar vom discuta altă dată despre ele. Cert este că pe motivul banal al călătoriei cosmice și pe cel romantic al cinei în doi, Dan Doboș se dezlănțuie într-o cavalcadă de genuri culinare nemaiîntâlnite, care fac simțurile să explodeze feeric, atât ale protagoniștilor, cât și ale cititorului, salivând ori cu gura căscată. Volumul lui Dan Doboș poate fi citit și ca un roman mai relaxat, deoarece sunt personaje și situații care revin de la o povestire la alta, însă nu se leagă într-un continuum narativ totalizator.

O formulă asemănătoare regăsim la Alexandru Lamba, în Singularitatea singularității, o altă carte SF a anului 2018 care merită atenție. De data aceasta, povestirile sunt legate în cicluri, existând și unele trimiteri către, cum să spun, niște abia schițate capitole de roman. Este o structură care nu favorizează acest volum bun cu multe provocări, dar nu toate rezolvate eficient.

Lumea SF a fost salvată, ca să spun așa, și de Adrian Mihălțianu, cu volumul Apusul, din seria Terra XXI. Science fiction curat, declarat, inventiv, o carte care se citește cu plăcere, alertă, cu întorsături de situație și provocatoare, aruncând o lumină (stranie!) peste ceea ce pare a fi o eră posttehnologică. Aurel Cărășel a ieșit pe piață cu două cărți science fiction, volume care sunt interesante. Autorul ar putea însemna mai mult în peisajul valoric dacă ar face mai puține concesii stilului comercial, chiar dacă publicul său țintă pare a fi unul nu foarte pretențios.

2018 se remarcă însă printr-un număr ceva mai mare de antologii (deși unele sunt doar culegeri de texte). Fenomenul reeditării este prezent și aici, de unde senzația că e un pic prea mult, deși de o inflație în adevăratul înțeles al cuvântului nu putem vorbi. Ambițios, volumul Antares intitulat Ficțiuni centenare, deși a cuprins în pagini lucrări noi, și-a diluat calitatea printrun eclectism (ca să nu spun amestec!) de produse care nu prea au ce căuta împreună. Culegerea String, la fel de generoasă ca idee și participare, conține reeditări, importante, desigur, dar nu acoperă această sete de creații noi, originale. Autorii români de science fiction migrează către Fantasy, spre Crime, ba chiar spre Romance. Unii vor reveni, poate, la science fiction, alții poate nu. Sunt și alții care au renunțat la scris ori sunt într-o pană de inspirație ori nu mai au timp. Sunt, iată, destule motive pentru a constata că SF-ul românesc trece printr-o criză. Sper ca producțiile anului 2019 să arate că nu am dreptate.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!