The Crimes of GrindelwaldUnii spun că ne aflăm în fața unei tragedii: cel mai recent film aparținând universului Harry Potter respectă foarte puțin din spiritul ecranizărilor anterioare, îndepărtându-se inutil, nefiresc și, așadar, nepermis de mult, de elementele prin care J.K Rowling ne-a fermecat cu binecunoscuta sa capodoperă urban fantasy. Erezie, declamă anumiți fani înrăiți ai genului, repudiind narațiunea încărcată și încurcată (în opinia domniilor lor), subplot-urile adiacente, complexitatea sterilă a anumitor personaje, flashback-urile neavenite, prequel-ul la sequel și toți iepurașii care sunt vinovați și că au și că nu au șapcă, cu David Yates în frunte (regizorul, veteran al filmelor Harry Potter). Încântați fiind (să o spunem de la bun început) de lungmetrajul cu pricina, nu ne rămâne decât să demantelăm, pe rând, argumentele dezamăgiților (ca să nu le spunem hateri, da?!):

Fir narativ încâlcit

Păi, să ne fie cu iertare, dar povestioara asta interbelică nu mai este pentru copilași. Ăia care l-au descoperit prima dată pe Harry drept vrăjitor, pe insula ploioasă unde Hagrid i-a dat vestea cea mare, au cam crescut între timp. Doar n-om rămâne la Fawkes, Dobby și piatra filosofală o veșnicie, pentru numele lui Nicholas Flamel! Am fost avertizați încă din filmul precedent că se complică și întunecă lucrurile, de când ne-am pomenit cu Scamander Newt și ale sale amoruri rafinate. Ce-ar fi putut urma? Albă ca Zăpada în regatul goblinilor de la Gringotts? Basme și povestioare cu Cenușăreasa uitată de lume prin Hogsmeade, sătucul boem vrăjitoresc? Pitici rahitici unidimensionali?

Abundență obositoare de personaje

Unii ar fi tăiat o treime din film, că prea o dă prin șanțuri cu povestioare laterale care nu duc nicăieri. Să rezumăm, totuși, despre ce e vorba: prin 1920 și ceva, Grindelwald, prietenul din copilărie al lui Albus Dumbledore (cel mai tare din parcare, pentru necunoscători, directorul școlii de magii și vrăjitorie Hogwarts și mentorul lui Harry Potter) evadează cu prilejul mutării domiciliului său forțat din America în Europa, pentru judecată și definitivă încarcerare (cel mai probabil la Azkaban, temuta închisoare vrăjitorească). Toate bune, însă personajul nostru negativ are alte planuri și reușește o evadare în stil napoleonian, adunându-și adepții pentru revoluție și răsturnarea puterii în stat și a ordinii sociale.

Din motive pe care la aflăm abia spre final (iar eu n-am de gând să dau spoilere, deci lecturați liniștiți până la capăt modesta mea apologie), Dumbledore nu se poate lupta cu fostul său prieten, așa că sarcina cade pe umerii aurorilor (procurorii lumii vrăjitorești), cărora li se alătură, în cele din urmă, și ezitantul Newt, cu ciudățeniile sale de eremit ecologist.

Revenind la criticile despre subploturi inutile, hai s-o spunem pe-a dreaptă: scenariul este scris de însăși J.K. Rowling, e și normal să aibe apucături de prozator, unde acțiunea se întinde și diversifică într-o manieră specifică romanelor. Deprinderile de povestitor învederat se potrivesc de minune cu misiunea asumată de la bun început de filmele subsecvente universului Harry Potter. Mesajul este unul mai degrabă pentru adulți, dacă pricep și copiii câte ceva, foarte bine, dacă nu, să pună mâna să citească mai bine compunerea, vorba recuperatorului din Filantropica.

Îndepărtarea, prin tehnica narativă complicată și atipică, de stilul filmelor primordiale

Nostalgia asta apriorică pentru vremurile de aur nu e nouă printre fanii înrăiți, se mai întâlnește și prin alte părți: sunt unii, de pildă, care nu pot fi clintiți din adulația exclusivă pentru primele trei filme Star Wars. Dacă îndrăznești să faci mici aluzii că ai găsit câte ceva bun în filmele care-au urmat Trilogiei Canonice, comiți un sacrilegiu, pângărești memoria proto-peliculelor, întinezi idealul estetic originar. Au pățit-o și alte francize, de la Star Trek, unde tot ce-a urmat Căpitanului Picard este respins de unii by default, până la Game of Thrones, care cunoaște un procent semnificativ de fani ce-au repudiat efectiv volumele 4 și 5, spectatori pentru care lumea Westeros-ului s-a oprit odată cu paricidul lui Tyrion.

Acestora nu îndrăznesc decât să le spun că Fantastic Beasts – Crimes of Grindelwald are o sumedenie de elemente comune cu universul Harry Potter, de la flash-back-uri ce ne poartă printre zidurile Hogwarts-ului, până la coloana sonoră desăvârșită, care te ține de la un capăt la altul al filmului în atmosfera specifică încăperilor de piatră ale castelului.

Grindelwald e mic copil pe lângă Voldemort

E-adevărat că Johnny Depp oxigenat nu poate inspira fiori pe șira spinării, cum o făcea vorbirea sâsâită a lui Ralph Fiennes, însă, actoricește vorbind, unul vine de prin Caraibe, unde s-a jucat de-a v-ați ascunselea cu piratul-rândunică, pe când celălalt vâna oameni la micul dejun în Lista lui Schindler. Pentru actorii mari, asocierea cu roluri anterioare poate dăuna, însă un regizor inspirat e capabil să folosească subtil această notorietate. Minusurile lui Johnny Depp în rolul lui Grindelwald (hai să mai facem și anumite concesii haterilor) sunt contrabalansate cu vârf și îndesat de către Jude Law în postura unui Dumbledore aflat în floarea vârstei. Și-acum, ce-ar fi trebuit să facă bietul Grindelwald ca să fie considerat suficient de rău? Să arunce-n aer Hogwarts-ul? Să nu uităm că au fost prieteni în adolescență, nu le putem atribui amândurora, dintr-o dată, ecuațiile dușmăniei arhetipale dintre Batman și Joker.

Ar mai fi destule de zis în apărarea filmului, însă intenția, de la bun început, n-a fost să rămânem într-un registru defensiv. Trecând, așadar, la contraatac, care sunt punctele tari ale Crimelor lui Grindelwald? Să enumerăm:

  • Actorii: mari, cei în rolurile cheie – Eddie Redmayne (Scamander Newt), Johnny Depp (Grindelwald) și Jude Law (Dumbledore cel Sexos – parcă s-au scurs eoni de când Richard Harris ne încânta în primele două filme ale francizei în rolul lui Dumbledore cel Bărbos). Redmayne face un rol magistral, oricum sunt îndrăgostit iremediabil de jocul său actoricesc, de când cu prestația din Daneza.
  • Coloana sonoră: mergeți la film, prizați-o, reascultați-o acasă, pe Youtube sau aiurea, trăiți-o. Este experiența autentică a Hogwarts-ului, muzica zidurilor pe-unde trecea odinioară Mr. Filch însoțit de pisica lui malevolentă, odată cu încheierea rondurilor nocturne.
  • Intriga (sau plot-ul principal): aici scenariul se apropie cel mai mult de stilul celui de-al șaptelea volum (Harry Potter and the Deathly Hallows), prin paralela cu povestea celor trei frați. Întâlnim și acum astfel de legături familiale, însă nu pot detalia (spoiler!). Dacă n-ați venit la film să vedeți povestioare cu goblini și alte orătănii, o să vă prindă ițele lui Rowling. Dacă ați cumpărat bilet pentru Crăiasa Zăpezii, veți avea, probabil, o dezamăgire.
  • Finalul: minimizând orice risc de spoilere, trebuie totuși să vă mărturisesc că ultima scenă îți lasă gura apă. Austria, stânci, castel. E tot ce vă pot împărtăși.
  • Evadarea lui Grindelwald: ce Sirius Black, cu Gary Oldman cu tot? Cinematografic, luptele lui Grindelwald pe deasupra norilor unui New York interbelic, noir, sunt un deliciu.
  • Mesajul: umanist, ecologist, empatic cu cei neînsemnați, împinși fără voia lor către marginea societății. Totodată, miza cea mai mare a filmului, în special pentru copiii care vor fi crescut purtând în suflet nobilul spirit al Casei Cercetașilor, cu ai săi nepieritori Harry, Ron și Hermione.

În concluzie, chiar dacă părerile sunt împărțite, filmul rezistă printr-o serie de puncte forte, acceptate fără echivoc de întreaga comunitate (vrăjitorească) a fanilor, de la coloana sonoră și sclipirile regizorale, până la apariția lui Nicholas Flamel (de ce nu și-ar fi permis J.K. Rowling această libertate?). Cât despre divergențe, avem timp berechet pentru reconciliere. Și încă trei filme, conform producătorilor. Ce festin!