Mă întreba zilele trecute un amic dacă am simpatii (sau nostalgii) pentru saga Alien. I-am răspuns că Alien nu e o saga, în adevăratul sens al cuvântului (cum e Star Wars, de pildă), ci o temă cu variațiuni. Sau, mai bolovănesc spus, aceeași ciorbă reîncălzită de n ori, același film, în varii ipostaze, dar de regulă având aceeași structură, același fir narativ și aceiași tropi, de care nimeni nu pare să se sature. Rețeta sigură pentru succesul la box office. Iar variațiunile de suprafață par să-i păcălească în continuare pe fani.

Cel mai recent „avatar” al seriei, Covenant, este poate și cel mai fidel rețetei primului Alien (1979), și tocmai de aceea este și cel mai dezamăgitor. Dar cu dezamăgirile astea la care ne expunem din pură nostalgie cred că ne-am cam obișnuit cu toții. Alien: Covenant trece însă de granițele dezamăgirii și se înscrie în rândul filmelor iritante, de la care ieși pachet de nervi. Pe scurt, e un film ce se dorește a fi inteligent (ba chiar înțelept, filosofic), însă în care ai senzația la tot pasul că regizorul și scenariștii te iau drept prost, dar nu așa – prost gârlă, mizând probabil pe faptul că publicul din ziua de azi nu mai dă importanță „detaliilor” de compoziție (poveste, montaj, continuitate, construcție de personaj), ci salivează docil la imaginile superbe (eye-candy) pe care sute de animatori prost plătiți le-au înjghebat. Asta și aceleași elemente răsuflate pe care le întâlnești în toate filmele slasher, atât de previzibile încât nu mai provoacă nicio tresărire spectatorului mai în vârstă de cincisprezece ani. Fie, și la prestația lui Fassbender.

Acestea fiind spuse, să revenim la miezul problemei, anume faptul că publicul e luat drept prost. Urmează, deci, o serie lungă de spoilere sub formă de întrebări, pe care te invit să le ignori dacă ai de gând să vizionezi filmul și ai impresia că te mai poate surprinde ceva, sau să le parcurgi dacă ți-a pierit cheful să-l mai vezi după această introducere. Iar pe cei care au văzut deja filmul îi invit să răspundă întrebărilor la care eu n-am găsit alt răspuns decât lenea și nepăsarea realizatorilor. S-o luăm în ordine:

  1. De ce nu purtau membrii expediției planetare căști de protecție și echipamente speciale, dat fiind că nu aveau nici cea mai mică idee ce forme de viață urmau să întâlnească pe planetă? (Paza bună trece primejdia rea).
  2. De ce n-au așteptat să treacă furtuna înainte să asolizeze?
  3. De ce-au trimis trei sfert de echipaj să exploreze o planetă necunoscută, posibil primejdioasă? (Nu mai bine îl trimiteau pe androidul ăla nemuritor la înaintare?)
  4. Cum de scanerele navei Covenant n-au detectat giganticul oraș aflat la doar câțiva kilometri (poate și mai puțin) de locul asolizării?
  5. Cum de și-au adus aminte de eșecul echipei de pe nava Prometheus de-abia după ce-au dat de bucluc? Nu trecuseră decât zece ani de-atunci.
  6. De ce sunt toți membrii echipajului de pe Covenant, și cu precădere femeile, depășiți la tot pasul de situațiile inedite cu care se confruntă și iau mereu cele mai proaste decizii posibile? Nu au fost instruiți taman pentru asemenea misiuni? (Una dintre scene, ce se dorește a fi deopotrivă tragică și tensionată, ne oferă o veritabilă comedie a erorilor, efectul fiind invers celui scontat).
  7. Cum de n-a căzut nimeni la bănuieli în privința androidului David, care trăia ca un pustnic în mijlocul unei „mări” de cadavre? Mai mult, de ce se poartă membrii echipei decimate asemenea adolescenților din toate filmele de duzină de tip slasher și pleacă de capul lor într-o zonă primejdioasă și complet necunoscută? Până și-n Scooby-Doo mergeau de regulă câte doi-trei.
  8. Potrivit întortocheatului ciclu de creație gândit de Scott & echipa, (trecând prin Alien și Prometheus), Inginerii au creat viața pe Pământ, Weyland l-a creat pe David, iar David i-a creat pe xenomorfi. Cum se explică atunci pictura murală reprezentându-i pe alieni în Prometheus, ce antedatează crearea primului xenomorf?
  9. Ce anume l-a determinat pe David să se transforme în Victor Frankenstein? Parcă fusese creat să-l ajute pe Weyland să descopere nemurirea…
  10. Cum de-a reușit David să creeze ouă de alieni în absența unei regine (parcă ăsta era canonul, nu)?
  11. De ce creștea „bobocul” de alien într-o oră cât alții (vezi toată seria) într-o zi?
  12. Și, poate cel mai important, pentru că aici apar elementele pseudo-filosofice: date fiind dragostea și admirația lui David pentru literatură, artă și multe alte produse ale culturii homo sapiens, ce l-a făcut să creadă că alienul, propria sa creație, este organismul perfect, menit să-l detroneze pe om (precum și alte specii inteligente) și să devină alfa-ul galaxiei? Alienul are următoarele trăsături „superioare”: a) nu stăpânește nicio formă de limbaj articulat; b) nu poate crea la rândul său; c) e urât ca moartea; d) nu se poate reproduce în absența unei gazde (dintr-o specie diferită); e) ucide cu bestialitate tot ce-i iese în cale, adesea în atacuri suicidale; ș.a. … Poate o fi cedat și el impulsului matern de a-și venera copilul, oricât de loază ar fi.

Lista poate continua pe câteva pagini, însă cred că e de prisos să mă comport asemenea producătorilor de la Hollywood și să mulg vaca la nesfârșit. Și, ca un ultim act de dispreț față de publicul cinefil, Scott & echipa s-au gândit să dea o brumă de profunzime filmului, scoțând de la raftul prăfuit al marii literaturi engleze un poem a cărui simplă prezență în acest film poate fi luată drept o insultă nu doar la adresa spectatorului inteligent, ci și la adresa poetului romantic Percy Bysshe Shelly: Ozymandias (numele grecesc al faimosului faraon Ramses al II-lea). Un poem despre mărirea și decăderea imperiilor umane, despre vremelnicia tuturor proiectelor noastre. O nucă în peretele cenușiu și lipsit de imaginație al filmului. Drept urmare, voi reda mai jos (liber de copyright, din fericire) singura parte bună din tot filmul, ca să nu mai fii nevoit să mergi la cinema și să înduri două ore de chin pentru cinci minute de excepție:

„I met a traveller from an antique land,
Who said—“Two vast and trunkless legs of stone
Stand in the desert. . . . Near them, on the sand,
Half sunk a shattered visage lies, whose frown,
And wrinkled lip, and sneer of cold command,
Tell that its sculptor well those passions read
Which yet survive, stamped on these lifeless things,
The hand that mocked them, and the heart that fed;
And on the pedestal, these words appear:
My name is Ozymandias, King of Kings;
Look on my Works, ye Mighty, and despair!
Nothing beside remains. Round the decay
Of that colossal Wreck, boundless and bare
The lone and level sands stretch far away.”