În reședința amiralului George Tryon din Eaton Square avea loc ceaiul săptămânal al Ladyei Tryon, când Sir George, în uniforma marinei regale britanice a coborât treptele scării de marmură cu prestanța-i obișnuită. Văzându-și soțul, Lady Tryon a scăpat ceașca pe care o ducea la buze, a scos un țipăt scurt, apoi și-a pierdut cunoștința.

Martorii au descris identic scena: amiralul traversase salonul, trecând printre invitați, după care a ieșit pe cealaltă ușă și a dispărut în vestibul. Era 22 iunie 1893, iar cei prezenți fuseseră martori la un fenomen cu totul ieșit din comun: apariția unei fantome.

Sir George nu putea fi la Londra!

În acea zi, era pe puntea navei Victoria, comandând o manevră ce avea să se sfârșească printr-unul din cele mai grave accidente maritime din istoria Marii Britanii.

Escadra aflată sub ordinul său (opt cuirasate și cinci crucișătoare ale flotei engleze din Mediterana) venea de la Beirut și se îndrepta spre Tripoli. Cu câteva mile înainte de intrarea în port, navele s-au aliniat pe două coloane ce navigau paralel, păstrând între ele un interval de șase cabluri (1.100 m). Coloana din dreapta – dinspre țărm – era condusă de cuirasatul Victoria; cea din stânga de cuirasatul Camperdown, purtând pavilionul comandantului secund, contraamiralul Albert Markham.

La ora 14.30 Lordul Tryon a ordonat o manevră complicată: menținând cursul drept, navele-lider urmau să atingă viteza maximă, apoi să vireze una spre alta și să întoarcă simultan, pornind în direcție contrară, urmate de restul escadrei. O demonstrație de manevrabilitate și coordonare ce punea la încercare atât navele, cât și echipajele. Toate elementele exercițiului fuseseră calculate din vreme. Însă… era distanța de șase cabluri suficientă pentru a efectua manevra?

Conștienți de riscul unei coliziuni, căpitanul Victoriei, M.A.Bourke și ofițerul cu navigația pe escadră, T.H.Smith au ajuns la aceeași concluzie: intervalul dintre coloane nu acoperea suma diametrelor cercurilor de girație.

Când i-au împărtășit temerile lor amiralului, acesta a admis riscul: navele-lider se vor apropia periculos de mult și distanța ar trebui mărită la opt cabluri (1.470m). Surprinzător însă, peste câteva clipe s-a răzgândit, ordonând executarea manevrei așa cum stabilise inițial.

„Lordul Tryon avea în acel moment o fixitate nefirească a privirii, iar chipul îi era palid și lipsit de expresie”, avea să declare mai târziu unul dintre martori.

La 15.28 a fost dat semnalul de întoarcere cu 16 carturi (180˚) înspre înăuntrul formației pentru cuirasatele-lider ale coloanelor. Contraamiralul Markham de pe Camperdown, care considera manevra „greșită, periculoasă, o nebunie de neînțeles“, a cerut precizări prin semafor. A primit confirmarea ordinului, urmată de un imperativ:

Ce mai așteptați?!

Pe Victoria cârma era pusă pe banda maximă, de 35˚ și, înaintând cu cinci-șase noduri, navele se îndreptau una spre alta pe un curs ce avea să le ducă inevitabil la coliziune.

Căpitanul Bourke a propus să „răstoarne” mașina babord, inversând sensul de rotație al elicelor, pentru a accelera girația cuirasatului. Cum amiralul tăcea, ceilalți ofițeri au intrat în panică, vorbind, strigând, gesticulând.

Vice_Admiral_Sir_George_TryonSir George nu părea să îi audă. Încremenise cu ochii în gol, cufundat într-un fel de transă. Doar atunci când Bourke, într-un act de supremă disperare ce l-a făcut să uite respectul datorat superiorului său, l-a apucat de braț, amiralul s-a smuls cu un efort vizibil din starea de somnambulism.

– Da, inversați! Repede!!

Ordinul venea prea târziu… Chiar cu elicele învârtindu-se în contrasens, cuirasatul Victoria a continuat să se îndrepte ca o torpilă spre Camperdown.

La 15.34 navele s-au ciocnit cu un impact teribil, ce le-a zguduit pe amândouă. Camperdown a lovit Victoria aproape perpendicular cu prova, perforându-i chila înspre tribord (înaintea turelei de calibru greu) și pătrunzând trei metri în interiorul carenei. Puternicele pompe ale navei amiral ar fi putut totuși face față apei ce începuse să se infiltreze, dacă Lordul Tryon – adăugând primei greșeli o alta, fatală – nu le-ar fi ordonat celor de pe Camperdown:

– Înapoi, cu toată forța motoarelor!

Manevra a pecetluit soarta Victoriei. Pe măsură ce uriașul „dop” de metal se retrăgea, un torent nimicitor de apă a răbufnit prin spărtura de 12 metri pătrați, inundând sala mașinilor, culoarele și compartimentele. Nava, deja condamnată, se înclina tot mai mult la tribord, însă motoarele continuau să funcționeze. Mecanicii n-au apucat să iasă din sala mașinilor; nici zecile de marinari aflați la nivelele inferioare… În timp ce, dedesubt, cei surprinși de năvala apei erau morți sau în curs de a se îneca, restul echipajului se aliniase pe punte, la babord. Deși sirenele urlau, izbucniseră câteva incendii, iar apa țâșnea de pretutindeni, oamenii nu s-au lăsat cuprinși de panică și au pornit spre bărci doar după ce au primit consemnul de evacuare.

La zece minute de la coliziune (15.44), cuirasatul Victoria s-a aplecat spre tribord, răsturnându-se într-un gheizer de aburi fierbinți și fum. Apoi a început să se scufunde: suprastructura, chila, bordajele. Pupa cu elicele învârtindu-se în gol a dispărut ultima…

– Este numai vina mea, a murmurat Lordul George Tryon.

Le-a cerut ofițerilor săi să se salveze, apoi „a încremenit ca o statuie, având din nou expresia aceea absentă, de parcă n-ar fi știut nici unde este, nici ce se întâmplă”, își amintea căpitanul Bourke.

Rămas singur pe puntea de comandă, amiralul a coborât sub ape împreună cu nava pe care o dusese spre dezastru.

Dintre marinarii de pe Victoria care se aruncaseră peste bord ca să scape înot, mai mult de jumătate au fost sfârtecați de palele elicelor sau trași în adâncuri de vârtejul din jurul vasului ce se scufunda. Din 629 de oameni în echipaj, au supraviețuit 338. Aproape trei sute de morți, pierderea unei nave ce costase 724.800 de lire sterline, o alta grav avariată – iată bilanțul tragic al zilei de 22 iunie 1893.

Cuirasatul Camperdown a putut fi salvat. Prova îi era spartă, carena luase destulă apă, însă compartimentele inundate au fost izolate, pompele sistemului hidraulic au funcționat și echipajul a menținut nava pe linia de plutire, izbutind să ajungă în portul Tripoli.

Întrunit la Malta, Consiliul de Război a căutat să determine cauzele accidentului, stabilind vinovăția unora și exonerându-i pe alții. Contraamiralul Albert Markham de pe Camperdown și căpitanul M.A. Bourke de pe Victoria – care, prin intervenții repetate, încercaseră să prevină coliziunea – au fost declarați „apți să își continue activitatea în cadrul marinei militare”. Amiralitatea i-a dat în schimb un vot de blam căpitanului A.Johnstone de pe Camperdown pentru „luarea târzie a măsurilor de siguranță înainte de momentul ciocnirii celor două nave, când devenise limpede că accidentul nu putea fi evitat.” Supraviețuitorii de pe Victoria au fost citați pe ordine de zi pentru „calmul și disciplina de care au dat dovadă în cele mai grele momente.”

Consiliul nu a avut nevoie de dezbateri pentru a decide cui i se datora dezastrul naval de lângă Tripoli. Principalul, dacă nu singurul responsabil era amiralul George Tryon. Rămăsese doar de stabilit de ce făcuse o asemenea eroare fatală.

Au fost audiați zeci de martori, s-au analizat scenarii posibile de evitare a nefericitului deznodământ, s-au făcut supoziții asupra motivelor care l-au determinat pe amiral să ia nu una, ci două decizii greșite.

A.K.Wilson, ofițer superior al escadrei, a emis o ipoteză acceptată de o parte dintre membrii comisiei, fie și numai pentru a putea închide ancheta. Lordul Tryon luase în calcul raza cercului de girație în loc de diametrul său!

O concluzie care și astăzi – după un secol de la catastrofă – rămâne la fel de absurdă. Nici măcar elevii școlii de marină nu ar fi făcut o asemenea greșeală elementară… Iar amiralul avea peste patru decenii de experiență pe mare!

„Lordul Tryon nu era în apele lui”, „părea dus de pe lume”, iar „vorbele treceau pe lângă el fără să-l atingă“, au spus ofițerii aflați pe Victoria.

Concluzia? Din cauza tensiunii nervoase amiralul intrase într-un blocaj psihic, nemaiputând înțelege, judeca sau acționa. Deci… nebun sau incompetent?

Nimeni nu a legat episodul de „demență pasageră” al lui Sir George de apariția acestuia în salonul soției sale – deși straniul eveniment devenise între timp principalul subiect de conversație în saloanele londoneze. Incidentul se petrecuse la 15.25 și durase – din momentul în care amiralul fusese văzut coborând treptele scării, traversând salonul și ieșind în vestibul – aproximativ șapte minute. Intervalul cuprindea și cele patru minute fatidice, între 15.28, când dăduse semnalul începerii manevrei de întoarcere al navelor-lider din cele două formații și 15.32, momentul în care „s-a trezit brusc din transă“. Însă ireparabilul se produsese deja. Două minute mai târziu, la 15.34, cuirasatele s-au ciocnit violent, Camperdown încastrându-se în chila Victoriei.

Lipsa de reacție la apelurile lui Bourke și ale celorlalți devine astfel explicabilă: Lordul George Tryon nu era acolo. Fizic, rămăsese pe puntea de comandă a navei. Însă gândurile, voința, capacitatea de reacție îi fuseseră paralizate. Cum este să te afli în două locuri în același timp?

Experiența, surprinzătoare și terifiantă l-a lăsat vulnerabil, tulburat și confuz, chiar după ce, fizic, a revenit în propria-i realitate. Ceea ce explică a doua decizie eronată – desprinderea navelor una de alta – greșeală pe care a plătit-o cu viața sa și a 290 de oameni din echipaj.

Cazul nu poate fi considerat o apariție spectrală. La ora 15.25 amiralul era încă la bordul cuirasatului Victoria. Și atunci, ce au văzut martorii aflați în reședința sa din Londra, la sute de kilometri distanță?

Cel mai probabil, o manifestare de bilocație.

În anumite circumstanțe, unii oameni se pot afla simultan în două locuri diferite. „Dedublarea” se produce spontan, indiferent de voința subiectului, care nu o poate controla și, de obicei, nici măcar nu este conștient de ce i se întâmplă.

Fenomenul implică o scindare a conștiinței, trupul rămânând pe loc și fiind proiectată doar imaginea sa. Pentru un observator exterior, rezultatul este perceput ca apariția fantomei unei persoane în viață – oricât de contradictorii ar părea termenii… Pentru subiectul involuntar al experienței dedublarea aduce panică, anxietate.

Deși nu se încadrează în cazuistica aparițiilor spectrale, incidentul din Tripoli-Londra este considerat un argument în favoarea acestora. Dacă personalitatea energetică poate fi separată de trup când posesorul trăiește, având parametri vitali (bătăile inimii, respirație, unde cerebrale) activi, atunci conștiința, spiritualitatea umană nu depind exclusiv de suportul material.

Unii dintre cei care au trecut printr-o experiență de dedublare au văzut „imagini fulgerătoare despre întâmplări pe care nu le trăiseră”. Mai târziu, peste luni sau ani, când viziunile au devenit realitate, au înțeles ce erau: fragmente aleatorii ale viitorului.

Ce văzuse Lordul George Tryon când s-a pomenit „rupt” în două, prezent simultan pe puntea de comandă și în salonul soției sale? Catastrofa pe care, încercând să o evite, nu făcuse decât să o declanșeze? Sau doar viziunea întunecată a adâncului oceanului, viitorul care, pentru el, se reducea la următoarele minute de viață?

800px-HMS_Victoria_collision_1893

Sursa foto: wikipedia.org

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!