Fachoda (Sudan – Africa). Locul unde, în 1898, au stat faţă în faţă – într-o confruntare tăcută, la un pas de dezlănţuirea unui război european – nu doar nişte contingente militare, ci două puteri mon­diale ale căror imperii se aflau în plină expansiune: Anglia şi Franţa.

Lumea Veche se dovedea prea strâmtă şi lipsită de orizonturi pentru Occidentul care, ieşind din lunga noapte a Evului Mediu deschi­sese ochii, în zorii Renaşterii, asupra imensităţii continentelor de peste mări, ce trebuiau explorate, anexate şi, mai ales, exploatate.

Africa era unul dintre acele tărâmuri fascinante şi râvnite, unde fiii bătrânei Europe veniseră să acumu­leze bogăţii şi teritorii. Pentru asta înfruntau triburi ostile, dificultatea traseelor prin jungle sau deşerturi, fiare pe­ri­culoase şi maladii incurabile – dar, în primul rând, se luptau între ei. De la mijlocul secolului al XIX-lea, englezii au încercat să unifice vastele întinderi pe care le deţineau pe axa nord-sud a continentului. Francezii intenţionau să-i împiedice: dacă unul din corpurile lor expediţionare ar fi traversat Africa de la vest la est, până la Oceanul Indian, coridorul creat întrerupea continuitatea teritoriilor aflate sub influenţă sau posesiune britanică, izolând Nordul (Egiptul şi Sudanul anglo-egiptean) de Sud (Uganda şi Africa Orientală Britanică).

Una dintre încercările francezilor a fost foarte aproape de reuşită… Căpitanul Jean-Baptiste Marchand – ofiţer ce îşi câştigase un renume de explorator temerar şi inventiv – a pornit în 1897 de la Brazzaville, cu scopul de a parcurge regiunile doar parţial cartografiate dintre fluviile Congo şi Nil… Coloana sa de soldaţi şi hamali indigeni a străbătut Africa Ecuatorială Franceză (Con­goul francez, Gabon, Camerun, Ciad), urmând cursul fluviului Congo, apoi al râurilor Ubangi şi Mbomou. Din­colo de Obo – ultima aşezare unde flutura drapelul francez – Marchand şi oamenii lui au trecut graniţa sudaneză, ajungând la Tambura, în teri­toriile pe care englezii le revendicaseră, fără a izbuti să le controleze în totalitate. Expediţia lui Marchand a traversat zona dintre afluenţii Nilului, Bahr el Ghazal şi Bahr el Djebel, pentru a-şi continua marşul pe malul drept al Nilului Alb (Bahr el Abaid).

Cum înaintau pe un teritoriu tot mai nesigur, Marchand l-a trimis pe locotenentul Raoul D’Epernay, împreună cu zece soldaţi senegalezi, într-o misiune de recunoaştere. D’Epernay lăsa câte un om al său în fiecare sat întâlnit, pentru a transmite coloanei informaţii sau avertismente. Însă drumul rămânea des­chis, iar localnicii îşi dovediseră disponibilitatea de a coopera cu francezii. Totul a mers bine până în al optulea sat, unde căpitanul Marchand nu l-a găsit pe soldatul lui D’Epernay aşteptându-l.

 

Foto 1: Căpitanul Jean-Baptiste Marchand, conducătorul expediţiei franceze care avea să declanşeze „Incidentul Fachoda“ (1898). Ilustraţie din ziarele epocii (arhiva LeDuc-Fabrier).

Ce se întâmplase? Nici un alb însoţit de trei senegalezi nu trecuse de palisada ce înconjura colibele – susţineau sătenii. Locotenentul şi oamenii lui au rămas undeva între cele două aşezări, însă francezii nu-i întâlniseră pe drum. Se rătăciseră prin junglă? Destul de im­probabil în condiţiile în care conveniseră să urmeze îndeaproape cursul Nilului. O ambuscadă a băştina­şi­lor? Triburile din zonă nu erau ostile străinilor – nici măcar războinice! Atacul unor fiare? Greu de crezut ca patru oameni înarmaţi să nu le poată ţine la distanţă.

Deşi Raoul D’Epernay îi fusese nu doar camarad ci şi prieten, Marchand nu şi-a îngăduit o întârziere ce ar fi compromis întreaga campanie. A dat ordinul de plecare, lăsând în urmă un sergent şi câţiva soldaţi care să-i caute pe cei dispăruţi.

La 10 iulie 1898, expediţia lui Jean-Baptiste Marchand a ajuns în oraşul Fachoda, pe care l-a ocupat, extinzând astfel spre Est posesiunile franceze din Africa. Visul co­nexiunii Dakar-Djibouti – care bloca jonc­ţiunea terito­riilor engleze dintre Cairo şi Capul Bunei Speranţe – s-a spulberat însă, după doar două luni.

La 19 septembrie, o armată anglo-egipteană a urcat pe cursul Nilului, până la Fachoda. După ce zdrobise trupele lui Al-Mahdi la Omdurman şi recucerise capitala Sudanului, comandantul ei, lordul Herbert Kitchener, conte de Khartoum, era prea puţin dispus la compromisuri. Când i-a somat pe francezi să părăsească ora­şul, refuzul lui Marchand a fost gata să ducă la izbucnirea unui conflict sângeros.

Au urmat cinci­zeci şi şapte de zile tensionate, până când Franţa, care nu era pregătită să susţină un război cu Imperiul Britanic, a hotărât să cedeze. La 7 noiembrie 1898, ministrul Afacerilor Externe i-a telegrafiat lui Jean-Baptiste Marchand de la Paris, ordonându-i să evacueze Fachoda.

În marşul retragerii, francezii nu s-au întors pe acelaşi drum. Câteva luni mai târziu însă, Marchand s-a întâlnit la Bangui cu sergentul Thierry Besson – pe care îl lăsase în satul sudanez – şi a pri­mit raportul acestuia privind dispariţia lui D’Epernay.

După săptămâni în care a cercetat zadarnic teritoriul tribal şi a vorbit cu aproape toţi membrii comu­ni­tăţii, Thierry Besson şi-a dat seama că încercările sale sunt sortite eşecului: localnicii erau fie total ignoranţi, fie părtaşi la o conspiraţie a tăcerii.

Besson şi oamenii lui s-au întors în satul unde îi aşteptase ulti­mul soldat senegalez. Aici, băştinaşii s-au dovedit mai comunicativi, însă ce nu se osteneau să ascundă părea atât de incredibil încât sergentul nu ştia cum să aleagă adevărul din amestecul de istorii stră­vechi şi întâmplări recente… Ca şi Raoul D’Epernay, Besson a auzit despre N’galla, „cetatea de fildeş“ aflată în junglă, la trei zile de mers spre mia­ză­noapte. Întrebaţi dacă intraseră vreodată în cetate, sudanezii au negat: era un oraş al oamenilor albi, în care ei nu aveau ce să caute. Sătenii îi povestiseră locotenentului D’Epernay despre N’galla şi, când a vrut să o vadă cu ochii lui, i-au împlinit dorinţa.

Besson le-a cerut acelaşi lucru – în speranţa de a descoperi noi amănunte în legătură cu D’Epernay – însă localnicii i-au explicat, răbdători, că alesese un mo­ment nepotrivit. Cetatea apărea la intervale aleatorii, rămânând vizibilă o perioadă nedeterminată, care varia între ore şi zile. Cum în anul acela N’galla „se arătase“ cu o lună înainte, sătenii se îndoiau că o vor mai găsi acolo, dar n-au avut nimic împotrivă să le arate fran­cezilor unde fusese.

Thierry Besson şi soldaţii lui şi-au urmat călăuzele adânc în junglă; după două zile sergentul începea să le suspecteze de intenţii îndoielnice când, în zorii celei de-a treia, sudanezii s-au oprit. „N’galla“, a rostit unul, arătând spre sud. Francezii nu vedeau decât copaci, din­colo de alţii şi înaintea altora, arcuindu-şi ramurile dea­su­pra aceloraşi desişuri cu frunze umede. Călăuzele s-au aşezat, declarând că merseseră cât de departe le era îngăduit; tot până aici l-au adus pe D’Epernay, iar loco­tenentul şi senegalezii şi-au conti­nuat drumul singuri.

Besson a pornit mai departe. Cu fiecare pas se con­vingea că pierdeau vremea, când strigătul unui soldat i-a adunat în jurul unui arbore uriaş. Lângă trunchi se aflau patru raniţe, o gamelă şi alte câteva obiecte ce aparţinuseră unor militari francezi. Descoperirea prin­tre lucrurile abandonate a tabacherei cu monograma lui Raoul D’Epernay a spulbe­rat orice îndoială… Fuse­seră cei patru atacaţi şi ucişi? Dacă da, motivul nu era jaful. Şi de ce dispăruseră cadavrele, urmele luptei? Sau poate că locotenentul şi senegalezii  plecaseră spre „cetatea de fildeş“, luând cu ei doar armele şi muniţia.

Ca şi comandantul său, D’Epernay era în primul rând explorator, un deschizător de drumuri având fascinaţia necunoscutului. Refe­rinţa la „oamenii albi“ din N’galla, într-o legendă venită din vremuri în care, teoretic, nici un european nu pusese piciorul în acea zonă a Africii – îi stârnise o legitimă curiozitate. Inex­pli­cabilă însă, rămâne reacţia senegalezilor. Cât de mare putea fi devotamentul pentru căpetenia lor, ca să-i de­termine să-şi ia asemenea riscuri? Francezul şi oamenii lui au mers împreună până la capăt. Dacă au găsit cetatea şi au intrat înăuntru, atunci porţile de fildeş s-au închis după ei pentru totdeauna, fiindcă nimeni nu i-a văzut întorcându-se…

Soldaţii lui Besson au cercetat jungla zile la rând, fără să mai gă­sească ceva – până când lipsa proviziilor i-a silit să renunţe. Eşecul căutărilor a fost primit fără uimire în satul sudanez. „Întoarceţi-vă peste un an, şi atunci, poate…“, i-au sfătuit localnicii.

Un an mai târziu, sergentul Thierry Besson se afla la Bangui, rela­tându-i superiorului său cele întâmplate. Iniţial, Marchand a refuzat să-l creadă. Îl cunoştea bine pe D’Epernay: locotenentul nu ar fi pus în pericol în­treaga acţiune pentru o asemenea aventură!

Foto 2: Revolver Chamelot Delvigne, md. 1874, calibru 11 mm, folosit de căpitanul Marchand (arhiva Dan Apostol).

Chemat imediat, soldatul pe care Raoul D’Epernay îl lăsase în ultimul sat sudanez a admis evidenţa: fu­sese la curent cu planul locotenentului de a porni în cău­tarea „cetăţii de fildeş“, însă acesta îi ceruse să păs­treze tăcerea. Iar el şi-a ţinut cuvântul – chiar după ce a aflat despre dispariţia camarazilor săi… Actul de lea­litate al soldatului era de înţeles. Acum însă, se hotă­râse să vorbească – poate fiindcă adevărul ieşise oricum la lumină. Sau, poate, era convins că D’Epernay şi cei­lalţi ajunseseră acolo unde nici un tribunal de pe Pământ nu avea jurisdicţie.

Soldatul a fost achitat de Curtea Marţială, deoarece acţionase în urma unui ordin direct al superiorului. La intervenţia lui Marchand cazul a fost clasat, locotenentul D’Epernay şi oamenii lui fiind declaraţi „dispăruţi în misiune“.

Motivaţia locotenentului a rămas, până astăzi, la fel de ciudată ca existenţa unui oraş invizibil în jungla sudaneză. D’Epernay voia doar să se convingă de realitatea „cetăţii de fildeş“; nu avusese intenţia de a dispare definitiv din lumea oamenilor… Să-l fi purtat interesul ştiinţi­fic un pas prea departe? Sau ceea ce îi apăruse înainte era atât de fascinant încât tot ce trăise până atunci i-a părut dintr-o dată searbăd şi lipsit de însemnătate?

Imprudenţă, curiozitate, fascinaţie… D’Epernay nu era căsătorit, iar părinţii îi muriseră. Să fi luat decizia cu aceeaşi uşurinţă cu care hotărâse să părăsească Franţa, pornind peste mări? Numai că, această ultimă aventură l-a dus dincolo de tot ce cunoscuse, într-un loc de unde întoarcerea a devenit imposibilă ori, poate, nedorită.


fortareataUltimul volum al scriitoarei Rodica Bretin poate fi cumpărat de pe site-ul editurii Tritonic.

„Proaspăt lansată la convenția națională Romcon 2016, culegerea de povestiri semnate de Rodica Bretin e, în mare parte, o călătorie fără ghid printr-un labirint spațio-temporal. În absența unui narator, cititorul e nevoit să-și găsească singur repere care să-l lege de un anume moment din timp, așa cum tot singur trebuie să pătrundă în mintea unui personaj sau a altuia. Folosirea persoanei întâi, schimbarea bruscă de perspectivă poate părea incomodă, însă odată dezlegat codul poveștii, provocarea sporește farmecul fiecărei istorisiri.

Cartea e un caleidoscop înfățișând relația universală a spiritelor masculin-feminin, surprinse într-o veșnică încleștare: uneori în tandrețea unui dans, alteori în înverșunarea unei lupte. Senzualitatea naturală poate fi portița de evadare a femeii sau temnița în care sfârșește fără posibilitatea de a evada.” – Teodora Matei în Gazeta SF.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!