„M-a trezit un zgomot ca de tunet. Adormisem pe bancă şi m-am ridicat, năucit. Lângă mine, Michelle privea în jur, la fel de nedumerită. Întâi am crezut că venea o furtună şi aşteptam fulgerele, primii stropi de ploaie. Însă marea rămânea liniştită, iar la orizont negurile păleau în albastrul-cenuşiu al zo­rilor; nici o adiere de vânt, nici un nor umbrind cerul.

Şi totuşi… O nouă bubuitură, mai puternică. Se au­zise din larg şi Michelle s-a uitat la mine cu un în­ceput de spaimă. Am vrut să-i spun să plecăm de acolo, dar m-am oprit, încurcat: de ce să fugim? De cine?

Atunci s-a dezlănţuit iadul.

Bubuiturile răsunau una după alta, zguduind zarea, într-o succesiune tot mai rapidă, ca nişte… salve? Alte tunuri le-au răspuns de pe faleză, dinspre şirul cazematelor ruinate. M-am răsucit iarăşi spre ma­rea de un calm înşelător: ceva venea spre noi, fără să învolbureze apele, fără să lase vreo dâră de spumă. Nu ve­deam nimic, dar urui­tul motoarelor, plesnetul valu­ri­lor de bordaje se apropiau tot mai mult. Nave invizibile urcau acum malul, fă­când pietrişul să scrâş­nească sub chilele de fier, tunurile din larg continuau să tragă, cele de pe uscat îşi înteţiseră tirul. Şi brusc, văzduhul s-a um­plut de ră­pă­itul mitralierelor, pocnetul sec al mortie­re­lor, de strigăte şi împuşcături. Un glonte mi-a şuierat pe lângă ureche, o grenadă a explodat în spatele nostru. Apoi… Am tras-o pe Michelle după mine şi ne-am pomenit alergând cum n-o făcusem vreodată în viaţă. Printre vuie­tele obuzelor răzbăteau ordine în engleză şi germană, urlete de moarte, gemetele răniţilor.

armata-umbrelor-rodica-bretin-1

Foto 1: Infanteria canadiană apropiindu-se de Dieppe în şalandele de debarcare. Arhiva Dan Apostol.

 

Lângă prima cazemată, Michelle s-a poticnit şi a că­zut în ge­nunchi. Încercam să o salt, s-o fac să meargă mai departe, când am încremenit. Liniştea! Se lăsase la fel de neaşteptat. O linişte profundă, nefirească, în care ne au­zeam răsuflările. Se terminase?

Ne-am ridicat, tremurând. Faleza era pustie, marea strălucea sub razele soarelui. Ne-am uitat unul la altul, întrebându-ne dacă înne­bu­nisem. Amândoi? Atunci am hotărât să tăcem, să uităm totul. Oricum, nimeni nu ne-ar fi crezut…“

Două luni mai târ­ziu, Alain şi Michelle au aflat însă că existau şi alţi martori ai fenomenului.

În zorii zilei de 4 august 1951, două turiste londoneze care îşi pe­tre­ceau concediul în oraşul Dieppe, au fost trezite brusc de nişte bubuituri prelungi. Apoi, vreme de trei ore au consemnat succesiunea de sunete venite dinspre plaja ce se întindea în faţa hotelului – de la salve de tunuri uriaşe, îndepărtate, până la rafale de mitra­lieră şi grindina împuşcăturilor pornite din imediata lor apropiere… Când martorele i-au întrebat pe ceilalţi oaspeţi ai hotelului despre canonadă, au aflat cu stupoare că nimeni nu auzise nimic!

armata-umbrelor-rodica-bretin-2

Foto 2: Un tanc Churchill, distrus şi abandonat pe esplanadă, inspectat de specialiştii germani. Arhivele Imperial War Museum.

 

Citind întâmplător despre incidentul care le-a im­plicat pe cele două englezoaice, Alain Lebrun a re­marcat similitudinile cu experienţa pe care o trăise împreună cu Michelle.

„Ne simţeam ca într-o sală de cinematograf, ascul­tând sonorul unui film de război, în timp ce ecranul rămânea gol“.

Cuvinte care exprimau o evidenţă greu de negat. Ceea ce auzi­seră în dimineaţa zilei de 19 august 1972 era coloana sonoră a unei bătălii. Cea de la Dieppe, în care debarcarea celor cinci mii de canadieni sub tirul apărării germane s-a transformat într-un masacru. Iar „ecra­nul“ rămânea gol… fiindcă evenimentul se derulase la 19 august 1942!

Însă bătălia de la Dieppe nu este singura care s-a purtat din nou, peste timp.

În Wessex, un pădurar şi cei doi fii ai săi au asistat la finalul ma­sacrului de la Nachanesmere, în urma că­ruia Regele Egbert a cuce­rit Mercia (825 d.Hr.), do­bân­dind hegemonia asupra celorlalţi suverani anglo-saxoni. Martorii au desluşit, în ceaţa zorilor, un câmp de luptă presărat cu mii de leşuri şi pe soldaţii taberei biruitoare, ce treceau printre cadavre, adunându-şi morţii.

O „viziune“ asemănătoare a avut arheologul Jean Beaumont care, la un popas pe malul lacului Iona a desluşit – noaptea, sub lumina stelelor – o ceată de războinici ce îi atacau pe călugării unui schit ale cărui ruine le desco­pe­rise în aceeaşi zi. De data asta ima­ginilor le lipsea coloana sonoră… Cercetând în arhi­vele engleze, Jean Beaumont a aflat că invadatorii erau vikingi, aliaţi ai Regelui Sven I al Danemarcei, care a debarcat în Anglia în 1013, reuşind, trei ani mai târziu, să dobândească un tron pentru fiul său Canut.

Edge Hill – aflat la graniţa dintre comitatele Warwick­shire şi Northamptonshire – a fost scena uneia dintre cele mai sângeroase bătălii ale Războiului Civil Englez (1642-1649). După ce, la 22 au­gust 1642, Regele Carol I a declarat război Parlamentului, 40 000 de sol­daţi s-au înfruntat la Edge Hill în prima mare luptă, la 23 octom­brie 1642, când prinţul Rupert a condus trupele regaliste împotriva „capetelor rotunde“ ale lui Cromwell. Bătălia s-a terminat indecis şi, la asfinţit, ambele tabere s-au retras, lăsând câmpul de luptă aco­perit cu morţi şi muribunzi.

În ziua de Crăciun a aceluiaşi an, câţiva păstori se întorceau acasă în miez de noapte. Ajunseseră lângă Edge Hill, când sunetul tobe­lor, un zăngănit de arme şi nişte strigăte cumplite i-au încremenit locului. Înainte să înţeleagă ce se întâmplă, două armate duşmane s-au materializat împrejurul lor, iar văzduhul s-a um­plut de străluciri argintii, de salvele tunurilor şi ale muschetelor. Imaginile s-au derulat ore în şir, stin­gân­du-se treptat la venirea zorilor.

Când totul s-a sfârşit, martorii, şocaţi, şi-au continuat drumul spre aşezarea cea mai apropiată: satul Keinton, unde i-au trezit pe judecătorul de pace şi pe preotul local. Văzând spaima neprefăcută a păstorilor, cei doi oficiali – magistratul Wood şi părintele Marshall – au acceptat să vină la Edge Hill în noaptea următoare. Şi, cum vestea s-a răspândit repede, la lăsarea întunericului îi însoţea o mulţime incluzând, potrivit unui cronicar contemporan, „aproape toţi lo­cuitorii din Keinton şi din parohiile învecinate“.

Curioşii n-aveau să fie dezamăgiţi: „Cele două ar­mate au apărut în aceeaşi manieră războinică şi tu­mul­toasă, luptându-se cu tot atâta încrâncenare“.

Oamenii s-au întors dimineaţa la casele lor, pentru a se ruga să fie izbăviţi de ceea ce considerau o nă­lucire diavolească. Timp de o săptămână nu s-a mai întâmplat nimic; însă în sâmbăta următoare, scenele de masacru au reizbucnit în miez de noapte, cu şi mai mare violenţă.

Când zvonurile despre bătălia spectrală au ajuns la Carol I, aflat atunci la Oxford, suveranul a trimis trei ofiţeri şi alţi trei „nobili domni de încredere“ pentru a investiga cazul. Judecătorul Wood şi părintele Marshall i-au dus pe oamenii regelui la Edge Hill, unde „lupta fantomelor“ se desfăşura în toată sumbra-i măreţie.

Ofiţerii – care participaseră la bătălia reală – au recunoscut, cutremuraţi, secvenţe trăite şi chiar chi­purile unora dintre comba­tanţi. Mărturia lor l-a convins pe rege, care a declarat viziunea „un semn al mâniei lui Dumnezeu“ împotriva celor ce încercau să do­boare sacra instituţie a regalităţii.

Interpretarea sa pare, din perspectiva istoriei, oa­recum hazardată: Carol I a pierdut războiul şi a fost decapitat în 1649, la Westminster. Însă de-a lungul secolelor, sunetele şi imaginile bătăliei de la Edge Hill au continuat să fie raportate de martori care s-au nimerit să treacă prin acele locuri…

În 1645, forţele lui Cromwell au zdrobit o armată regalistă la Naseby (Northamptonshire) şi, timp de un secol, generaţii de locuitori ai satelor dimprejur s-au adunat acolo în ziua aniversării bătăliei, pentru a o vedea „desfăşurându-se“ din nou. Pe câmpul de maci din apropierea unei ferme izolate, trupele lui Carol I atacau armata „capetelor rotunde“ într-o încleştare pierdută încă din 14 iunie 1645. „Lupta-fantomă“ de la Naseby s-a manifestat vizual, sonor şi, uneori, ol­fac­tiv, martorii simţind mirosul prafului de puşcă după salvele muschetelor. Cu timpul, fenomenul a pălit, însă ecouri ale unei a treia bătălii din Războiul Civil Englez au ajuns până în contemporaneitate.

O forţă regalistă numărând patru mii de călăreţi aflaţi sub comanda prinţului Rupert a fost masacrată la Marston Moor (Yorkshire) de cavaleria lui Cromwell („Coastele de Fier“), la 2 iulie 1644. Din acelaşi an şi până astăzi, sute de călători şi localnici au raportat întâlnirea cu grupuri de bărbaţi în platoşe, mulţi dintre ei răniţi, ce se retrăgeau într-o evidentă panică, încercând să scape de nişte urmăritori nevăzuţi. Doi dintre martorii din 1932 au descris înfăţişarea cavalerilor fugari: pelerine, pieptare de oţel, cizme înalte şi plete lungi ieşind de sub pălăriile cu boruri largi – elemente tipice modei regaliste a epocii.

Patru decenii după Războiul Civil, Anglia era din nou sfâşiată de conflicte interne. Ducele de Monmouth a condus o rebeliune împotriva regelui Iacob al II-lea (1685-1688), dar armata sa a fost zdrobită în bătălia de la Sedgemoor (comitatul Somerset) la 6 iulie 1685. Martori din secolele XVIII, XIX şi XX au „asistat“ la masa­crarea celor peste o mie de rebeli şi la bravura unui cavaler în platoşă şi veşminte negre, despre care se spune că ar fi chiar ducele de Monmouth, ce a supravieţuit bătăliei numai pentru ca, nouă zile mai târziu, să fie prins şi decapitat.

Şi „Rebeliunea Iacobită“ (1745-1746), ultima încer­care a dinastiei Stuart de a recâştiga tronul, şi-a lăsat amprenta în timp… Debarcat în ţara stră­moşilor săi, la 25 iulie 1745, Carol Eduard („Bonnie Prince Charles“) îl proclamă rege pe tatăl său, sub numele de Iacob al III-lea, ocupă oraşul Edinburgh şi obţine o serie de victorii împotriva suve­ranului englez George al II-lea. În cele din urmă însă, este înfrânt definitiv la Culloden (16 aprilie 1746), de  armata engleză. Bă­tălia, urmată de executarea tuturor prizonierilor şi răniţilor scoţieni, avea să se reia peste două secole, sub pri­vi­rile îngrozite ale unor teh­nicieni ce instalau, în 1946, o staţie meteo­rologică în zonă…

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!