sfarsitul-inocentei-cristian-vicolCristi Vicol ne oferă prin cele nouă povestiri aparținând volumului Sfârșitul Inocenței, recent apărut la Editura Tritonic, o proiecție verosimilă, amănunțită, nu mai puțin profundă, a efectelor potențiale generate de războaie sau regimuri totalitare. Pentru ediția de față a revistei Helion tipărit, am decis să vă supun atenției două astfel de povestiri.

Prima, Nemurirea nu e pentru toți, deși ne introduce cu repeziciune într-un cadru dominat de o expediție cu protagoniști amerindieni, ce pregătește o desfășurare violentă a conflictului dintre șaman și liderul incursiunii de explorare, e scrisă într-o cheie mai jucăușă. O astfel de abordare mai detașată aduce o binevenită schimbare de ritm în alcătuirea de ansamblu a volumului. Alunecările prin timp, de la plajele sălbatice ale medievalului Porto Rico, până la zidurile inaccesibile ale Casei Albe contemporane, ascund capcane optimiste, camuflate în aparentul cabotinism al unor personaje precum premierul Spaniei sau Regele Juan Carlos.

În Nemurirea nu e pentru toți, expediția indigenilor sfârșește cum nu se poate mai bine, descoperind nectarul incolor al zeilor. În buna tradiție colonială, parodiată cu umorul de o finețe elaborată, caracteristic scriiturii lui Cristi Vicol, licoarea magică încape în mâinile aristrocrației spaniole. Iar de-aici până la un Juan Carlos nemuritor nu mai este decât un pas; ce ușurare că strămoșii noștri daci au lăsat în urmă doar comunități de păstori, că dacă și-ar fi dezvoltat subit apucături vikinge, ne-am fi trezit și noi cu vreo Bunicuță eternă. Dar, nu se știe… Ce-a de-a doua povestire analizată în rubrica de față, Iluzia magicianului, este construită în jurul unui mesaj pacifist, amintind de armistițiul minunat petrecut în Ajunul Crăciunului, în prima iarnă a Marelui Război, în 1914. Ca punct de plecare, Cristi Vicol aduce în apărarea demersului său câteva versuri aparținând formației Pink Floyd, lucru care m-a suprins în mod plăcut. Suntem inițial purtați într-un context mitologic, posibil egiptean, o lume a misterelor antice de unde un oarecare Aleph evadează asumându-și nobila misiune de a mai repara unele abateri ale istoriei și ale putreziciunii civilizației umane.

Miza textului este una uriașă, însă Cristi Vicol evită cu dibăcie capcanele clișeice inerente unui asemenea demers, prin profunzimea și complexitatea personajelor și prin atmosfera adiacentă Primului Război mondial. Simțim alături de soldați teroarea spitalelor de campanie, necrozarea membrelor, stoparea infecțiilor prin amputări mai mult sau mai puțin septice, frecușul bisturiului pe os. Finalul povestirii induce o stare de visare melancolică, în care nu poți să nu-ți dorești o altfel de scurgere a timpului, în care englezii și germanii cad la pace în ziua de Crăciun a sângerosului an 1914, o pace perpetuă, care să fi cauterizat de la bun început ororile și spiritul revanșard care au dus, în final, la Holodomor, Holocaust, Hiroshima și Nagasaki. Sub bagheta nobilului magician mitologic Aleph lucrurile par să se îndrepte, în sfârșit, în această direcție.

Vă invit să descoperiți rezolvarea propusă de Cristi Vicol, alături de un anumit simț al nostalgiei unei istorii eșuate, pe care nu ai cum să nu-l simți dacă te lași sedus de atmosfera excelentă a acestei povestiri.

Tot prin intermediul Pink Floyd ajungem la cel de-al treilea text propus pentru articolul de față, trecând totuși către un alt autor, Silviu Genescu, care semnează în cel mai recent număr tipărit al revistei Paradox o povestire cu titlul Transformare. Și în acest caz, coincidență sau nu?, lectura pornește cu un motto a îndrăgitei formații britanice, despre condiția celui ce caută, fără încetare, nebunia.

Suntem purtați în camera de zi a unui individ grăsun, adolescent, posibil autist, care nu se poate integra la școală din pricina dificultăților de vorbire și a unui anume retard emoțional. Dan Mateescu trăiește alături de mama și sora sa, care sunt surpinse de o invazie misterioasă cu nano-spori într-o încremenire perenă, lăcrimând fără oprire un sirop dulce cu efect tămăduitor pentru personajul nostru. Gândul său este să se repeadă cu doftoria către prietena sa cea mai bună, Gabi, o fată cu comportament psihotic, singura capabilă să-l înțeleagă și să-i accepte
compania, internată la Spitalul 5.

Mi-a plăcut foarte mult chimia dintre aceste două personaje vulnerabile, capabile acum, odată trezite într-o lume catatonică, să-și ducă la îndeplinire planurile altădată imposibile de revanșă. Gabi se răzbună pe un medic violator, iar Matecu (autointitulata poreclă-prescurtare a numelui, oglindire a sinelui frânt ca urmare a bolii psihice) se bucură de raționalele deprinderi de protector.

Silviu Genescu ne oferă astfel o lume în care aparențele nu doar că înșală, ci pornesc a răzbuna tot soiul de nedreptăți asociate aprioricei stratificări sociale. Mi-aș fi dorit să-i mai văd pentru ceva timp pe Gabi și pe Matecu suspendați în această lume a nebunilor-normali, înțesată de indivizi odinioară funcționali, ajunși dintr-o dată catatonici, cu mintea jefuită, ochii întunecați și sufletul mort. Tensiunea de final oferă însă o perspectivă chiar mai sumbră asupra nimicniciei speciei umane, deznodământ pe care vă invit să îl descoperiți.