O idee deosebită, promovată de Editura Tritonic, o reprezintă inaugurarea unei colecții/serii 3., dedicată în primul rând genului science fiction. Seria, îngrijită de Michael Haulică, își propune editarea unor volume sub 200 de pagini, într-o încercare generoasă de a prezenta publicului (larg) scrieri de calitate aparținând unor scriitori români reprezentativi pentru SF (și genurile conexe). Volumele sunt structurate fiecare cu câte trei autori și trei lucrări, câte una de fiecare. Este o alegere foarte bună și în ceea ce privește promovarea, o asfel de formulă fiind de succes pentru editură și autori, dar și pentru cititori, mai ales dacă aceștia sunt și… cumpărători! Autorii beneficiază de prezentări nu foarte lungi, însă cu destule informații importante despre activitatea lor, fiind prezenți și cu poze. Primul volum comun al colecției este 3.1, avându-i ca participanți (în ordine alfabetică) pe Sebastian A. Corn, Michael Haulică și Dănuț Ungureanu, fără îndoială trei nume solide ale genului în România, în prezent și în istoria lui. Sunt autori consacrați, ajunși la maturitatea scrisului, cu câteva producții literare cu bune șanse de a rezista probei timpului. În această categorie se înscriu și lucrările incluse în volumul colectiv 3.1. Concentrate într-un număr mic de pagini, textele asigură densitate și diversitate volumului, cei trei autorii dezvoltând subiecte diferite, concretizate în formule narative care-i individualizează și le definește maniera de scris.

Primul care intră în scenă este Sebastian A. Corn, un autor consacrat al genului Science Fiction în România. Imaginația sa bogată și forța sa narativă nu au beneficiat în volumele anterioare de editori ori redactori de carte foarte exigenți. Situația se schimbă în acest volum 3.1, impresia de lucru bine făcut fiind accentuată desigur și de diversitatea reclamată de această aventură epică și editorială în trei. Nuveleta semnată de Sebastian A. Corn se intitulează, oarecum pretențios, Epideemia, dublarea eului nefiind o greșeală scăpată la corectură. Este povestea unei comunități ce trăiește în condiții vitrege, în ținuturi artice, în plină glaciațiune. Gerul capabil să înghețe și să ucidă totul este tot mai puternic, iar locuitorii satului căută soluții pentru a supraviețui. Imaginația autorului se arată debordantă în conturarea unor idei SF succesive, întâmplările fiind conturate apoi într-o recuzită ce poate fi recunoscută în mare parte, invoațiile fiind însă surprinzătoare. Proza mizează pe acțiune, ilustrând o luptă permanentă pentru supraviețuire, insă atunci când dinamismul întâmplărilor riscă să devină sufocant, acesta este domolit cu scurte prezentări ale personajelor, cu modul lor de a simți și raționa, și ale cadrului existențial.

Societatea este doar aparent una primitivă. Beneficiază de foarte puține servicii comunitare, însă are la dispoziție scribi, aceștia nefiind copiști desprinși din tradiția culturală, ci entități informaționale de dimensiunile unor viruși și cu un comportament asemănător cu aceștia. Scribii sunt generați printr-un procedeu asemănător cu cel al producerii programelor informatice din prezent. Echipamentele lipsesc însă, producerea fiind una biologică, neuronală. Este o idee SF complicată, deslușită însă în acțiunile practice ale acestor scribi, capabili de activități delicate, dar esențiale.

Autorul întinde cititorului o plăcută capcană, pornind de la o vânătoare de balene în oceanul aprig, aproape înghețat. Se întoarce însă cu personajul Decuseară în sat, apoi în locuința de gheață a acestuia pentru a prezenta drama fiicei, atinsă de o molimă misterioasă, greu de diagnosticat și tratat. Drumul către alte profunzimi, către lumea misterioșilor ei, entități ale informației pure, continuă prin acțiunile lui Srebczach, vraciul acestei comunități aflate într-o situație atât de complicată. Finalul este deschis atât către o posibilă continuare, cât și pentru o înțelegere a faptelor nu prin consistența lor factuală, ci prin elemente ale unui univers virtual.

Michael Haulică pune în pagină Povestea lui Calistrat Hadâmbu. Titlul este și o cheie de lectură, fixând cititorul în orizontul de așteptare pentru o narațiune alertă, ludică, ironică, cel puțin prin caracteristicile induse de numele personajului. Textul nu se dezminte, căci se desfășoară în acest ritm de epos, care îl parodiază, subtil și inteligent, pe cel popular. Sunt două niveluri suprapuse, iar aici se vede talentul de scriitor a lui M. Haulică, în crearea unei cortine de elemente aparent cunoscute pentru cititor, pentru ca să se treacă repede de ea. Păstrând aceste ancore narative (cu elemente ficționale recunoscute, dar și cu unele istorice ori de istorie fictivă), autorul urmărește aventurile acestui Hadâmbu, un aproape erou, un soldat luptător în campanii nesfârșite. Idei SF sunt mai multe în această nuveletă, însă ele rămân cumva de substrat, mai ales că pot să fie și contradictorii. Prima ar fi legată de parcurgerea unui timp circular, cu personajul reluându-și aventurile vieții repetitiv, la nesfârșit. A doua ar fi cea a imprevizibilității tehnice. Personajele (luptătorii) călătoresc într-un dirijabil, devenit și un vehicul de luptă performant, alte mașini de asalt nefiind descoperite (în univesul diegetic al prozei). De aici și o altă (a treia) idee SF, o istorie contrafactuală, dezvoltată în relație cu locuri istorice reale și cu persoane fictive ce ar fi putut exista!

Narațiunea înaintează rapid, în cele mai multe segmente, însă cu unele unde ritmul se domolește, făcând loc unor necesare și scurte scene de prezentare a locurilor, personajelor și a relațiilor dintre ele. Totul este frust, simplu și direct în această proză, care evită programatic orice complicație a discursului epic, orice digresiune psihologică. Este un pariu riscant, câștigat în cele din urmă, poate tocmai prin faptul că această aparentă platitudine este dinamitată de gesturi surprinzătoare, în cadre bine conturate. Astfel, scena hanului, jucată de Calistrat Hadâmbu atât la început, cât și pe final, recreează atmosfera Bucureștiului de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, cu imensa contrabandă cu alcool de la bariere. M. Haulică rescrie însă și acest univers al unor întâmplări pitorești, plin plonjarea dincolo de barieră în cadre temporale diferite. Extrem de bine realizată este și scena „pensionării” eroului, retragerea lui alături de femeia iubită, pentru ca apoi să fugă, să părăsească această promisiune de viață tihnită, decolând cu un aparat de zburat rudimentar, invenție a posibilului tată-socru!

Dănuț Ungureanu este prezent în volumul 3.1 cu povestirea Anatomic Graffiti, și aceasta o nuveletă mai degrabă cu un titlu și misterios, și provocator. Este o distopie extrem de tristă și pe alocuri macabră, macabrul fiind eludat cumva de limbajul spumos și de jocurile de cuvinte. În general, jocul de cuvinte este perceput ca o tehnică a comicului, iar când se încadrează în trama diegetică și reușește să caracterizeze personajele poate dovedi virtuozitatea autorului, cum se întâmplă aici la Dănuț Ungureanu. În două situații cred că există inadecvări. Astfel, nu se înțelege de ce este nevoie de formula cabor, când argoticul gabor este suficient de expresiv și fără farafastâcuri. De asemenea, americanismul gun, are un corespondent în românescul armă. În context, mai trebuie remarcat stilul alert al textului, alertețe imprimată și prin coincizia exprimării, fără detalii de atmosferă și fără excursuri analitice. Vocea autorului se menține ironică pe parcursul povestirii, însă nu devine obositoare, deoarece autorul știe să varieze adecvat firul narativ, implicând emoțional cititorul prin elemente de suspans și viraje atent gândite în logica întâmplărilor.

Lumea din Anatomic Graffiti este una distopică, dar nu neapărat cu privire la un viitor întunecat, deoarece, deși este lesne de imaginat că și peste zece sau mai mulți ani vor exista jafuri armate și bande de cartier, este imposibil de crezut că se va mai da asaltul la bănci ori în alte locuri pentru a fura bani lichizi. Din acest motiv, D. Ungureanu creează o lume distopică violentă și alienată în contrapondere cu lumea reală, uneori la fel de violentă și alienată! O satiră nedisimulată completează acest text saturat de o constantă agresivitate. Delincvența este elementul dominant, autorul imaginând un organ fizic corespunzător, „viermele LOD”, un polip ce se dezvoltă în craniu, determinând creierul (și purtătorul lui/lor) să o ia razna!

Astfel se rotunjeșe acest volum deosebit și surprinzător, cuprinzând proze viguroase, printre cele mai bune ale autorilor români de Science Fiction. Este și o modalitate ingenioasă de a (re)cuceri cititorii români ai genului, dar și de a-i convinge pe alții să se apropie de piese literare a căror calitate este evidentă.