Din prisma profilării statistice a preferinţelor literare, putem observa că literatura ştiinţifico-fantastică a constituit mai totdeauna o alegere predilectă pentru două categorii demografice: pentru copii şi tineri (inclusiv pentru profilul pe care pseudo-psihologic l-am numi ‘tineri pereni’) şi respectiv pentru cei interesaţi de cunoaştere ştiinţifică (pe care într-o abordare excesivă i-am numi ‘tocilari’). Şi facem observaţia că cele două categorii demografice nu sunt chiar disjuncte, aceasta constituind şi „cheia” afilierii SF-ului la un univers al educaţiei personale.

Preambul

Începem, justificaţi atât cronologic cât şi prin exemplaritate, cu un mic recurs la Jules Verne, a cărui lectură pentru mulţi dintre noi practic a dezlocuit manualele aride din timpul şcolii generale. De asemenea, în prima parte a secolului 20 şi H.G. Wells stârnea interes prin fantazare în cheie ştiinţifică. Însă venind mai spre zilele noastre, probabil că scrierile lui Isaac Asimov ar constitui exemplul predilect pentru ideea de auto-didactism, subliniind eventual domeniile vizate: fizică, robotică, astronomie, cosmologie, xenologie, morală. De fapt, prin producţiile literare din ultimele decenii ale secolului trecut ajungem şi la discipline mai depărtate de filonul clasic al SF-ului – filon consacrat în mijlocul unui secol marcat de ideea interacţiunii cosmice –, precum psihologia, sociologia, antropologia, ecologia, biologia, entologia, ş.a.m.d. (cu nume de scriitori precum Brian Aldiss, Frank Herbert, Ursula K. Le Guin, George R.R. Martin, Philip José Farmer, ş.a.).

Încercare de definire. Context pentru auto-didactică

Acceptând necesitatea unui demers de teoretizare, vom putea asimila faptul că mai toate prozele SF se subscriu următoarei definiţii: o aventură umană (individuală, de grup, de specie) desfăşurată în condiţii extraordinare (într-o lume ce diferă de lumea noastră obişnuită prin una sau mai multe abateri de legităţi naturale) dar în contextul unei coerenţe cvasi-ştiinţifice (adică derulându-se în termenii unei plauzibilităţi, oricât de elastică ar fi aceasta). Identificăm în această definiţie (definiţie pe care o expun acum în premieră, spre judecare publică) trei elemente: (1) aventura, experienţa, drama; (2) anomalia, excepţionalitatea; şi (3) cadrul coerenţei logice, al veridicităţii potenţiale.

În vreme ce proza main-stream (beletristică; ficţională sau non-ficţională) şi proza fantasy (fantastică) acoperă câte două dintre aceste elemente esenţiale, doar SF-ul se desfăşoară cu toate cele trei, şi tocmai triada aceasta îi asigură împletirea auto-definitorie de sublim şi de cunoaştere.

Mai rămânem un pic la cele trei elemente din definiţia proaspăt emisă. La elementul (1), aventură umană, observăm rapid că am putea obţine o extindere a definiţiei dacă renunţăm la particula ‘uman’, în sensul că personajele prozei SF pot fi şi alte entităţi decât oamenii (animale, inteligenţe artificiale, entităţi extraterestre), deşi până la urmă şi acestea vor avea trăiri de natură umană, pentru că deocamdată literatura este destinată oamenilor. (Un la-îndemână-exemplu de epică non-umană găsim în romanul „Furnicile”, scris de Bernard Werber.) Elementul (2), al alterităţii, al ilegitimităţii-cheie, cel care asigură premisa fantastică, presupune o abatere de la fizică, de la psihologie sau de la biologie, de la ştiinţele acestea fundamentale aşa cum le cunoaştem astăzi. Călătoria în spaţiu (spaţiul cosmic), călătoria în timp (realizată cu o ‘maşină-a-timpului’ sau asumată prin simpla anticipare a unui moment din viitor), lumile paralele, potenţele telepatice, abilităţile supra/extra-senzoriale, şi altele asemenea, sunt elemente care ne scot din universul nostru cotidian, domestic, ne trezesc imaginaţia, ne provoacă să ne punem în locul personajelor din prozele SF. Însă dezlănţuirea aceasta se vrea coerentă, elementul (3) al definiţiei arătându-ne că jocul fanteziei se derulează cu oarece disciplină. Din respect pentru cititori, speculaţia se menţine într-un cadru de cvasi-credibilitate, spre deosebire de literatura gen ‘fantasy’, unde „orice este permis”. (Deşi un deja-clasic precum Philip K. Dick aproape că sfidează această nevoie de logică din genul SF, ceea ce e un lucru bun câtă vreme provocarea este una constructivă. Şi, dacă tot suntem în paranteză, facem obsevaţia că în ultimii ani demarcaţia dintre SF şi F este tot mai firavă, cu bune şi cu rele. Însă segmentul acestei fuziuni literare prezintă relevanţă redusă pentru ideea eseului de faţă.) De fapt, limita dintre libertatea fanteziei şi acea coerenţă a cunoaşterii ştiinţifice este depotrivă inefabilă şi dinamică, şi cred că nici nu trebuie să o teoretizăm prea insistent. Ambele, atât fantezia cât şi cunoaşterea, ne sunt atribute esenţiale, şi poate că literatura SF merită admiraţia tocmai pentru curajul nebunesc de a se juca exact la limita dintre ele.

Componente polarizante

Acceptând această funcţie a literaturii SF, funcţia educativă, putem identifica o serie de aspecte prin care lectura vădeşte valoare de auto-instruire, atât în privinţa cunoaşterii cantitative (asimilare de cunoştinţe) cât şi referitor la cunoaşterea calitativă (exersarea gândirii abstracte, dezvoltarea abilităţilor de relaţionare şi de sinteză). Desigur, la vârsta copilăriei şi adolescenţei, aderenţa genului SF la cititor depinde de câteva premise psihice foarte fireşti: curiozitate; vitalitate spirituală; oarece predispoziţie către introspecţie. Acceptăm astfel că atracţia este una cât se poate de naturală.

Poate că primul ingredient pe care ni-l oferă SF-ul ţine de categoria ‘descoperirea lumii’, deşi, aparent pradoxal, este vorba de o lume incongruentă cu cea reală. Doar că aici incongruenţa se trage dintr-o derivată a lumii reale, o derivată provocatoare, ce va solicita mai aprins sinapsele. În plus, se pare că un strop de dramatism, de trăire umană, ne ajută să fixăm mai bine informaţiile. Şi revin un pic la Jules Verne, căruia îi datorez multe cunoştinţe de fizică, chimie şi geografie: era clar că, după episodul din Căpitanul Hatteras, temperatura de solidificare a mercurului îmi va rămâne în minte mai eficient decât din manualul de chimie. (Deşi în fapt lucrurile descoperite prin lecturile acelea aveau să completeze emulativ cunoştinţele de la şcoală.) Mai mult, la Jules Verne mai avem un ingredient, mai de substrat psihologic, şi anume pozitivismul: personajele sale reuşesc, iar problemele se rezolvă. (Să nu mă înţelegeţi greşit! Nu sunt fan Jules Verne. Acum mi-ar fi greu să mai citesc ceva scris de el, dar asta nu anulează acele aspecte concrete. În materie de auto-educaţie scrierile lui rămân un exemplu strălucit.)

Mai notăm, ca o particularizare la cunoaşterea prin experiment imaginativ (care ar fi aici conceptul rădăcină), şi tentaţia previziunii, prezentă în genul SF prin componenta de anticipare, cu provocările ei fireşti privind cunoaşterea viitorului sau transcenderea înspre lumi/universuri alternative. (Şi observăm în subsidiar faptul că în cultura românească conceptul de anticipaţie este adesea echivalat cu cel de science-fiction, deşi în stricto sensu termenul s-ar referi doar la ideile SF vizând anticiparea, viitorul, utopiile, scenariile what-if pe axa pozitivă a timpului.) Şi apropo de ispita pre-cogniţiei, de experimentul utopic, este grăitor faptul că în volumul 2 din ‘Enciclopedia anticipaţiei româneşti’ (Editura Eagle, 2017) domnul Mircea Opriţa a inclus o serie impresionantă de scriitori români aparţinând literaturii clasice (main-stream) care au fost atraşi în mod concret de ideea anticipării: Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Alexandru Macedonski, Eugen Ionesco, Mircea Eliade, Horia Lovinescu, Gib Mihăescu, Ion Minulescu, Geo Bogza, Ioan D. Sârbu, Ion Marin Sadoveanu, Victor Eftimiu, Mircea Cărtărescu, Ioan Petru Culianu, I.L. Caragiale, Vasile Voiculescu. În fond, dincolo de fantezie, experimentarea previziunii se grefează pe o funcţie importantă a psihicului uman: nevoia de planificare.

Lumile imaginate în scrierile SF, oricât ar fi ele de fanteziste, au totuşi legităţile lor, pe care lectorul le simte şi le asimilează. Imersiunea mentală ca într-un joc serios, un joc cu mize şi cu reguli, contribuie la dezvoltarea logicii cititorului şi la aprecierea ideei de coerenţă. Plus că intuirea regulilor jocului constituie un element esenţial de atracţie, conştient sau nu. Iar astfel de lucruri vor conta semnificativ în copilărie şi adolescenţă, perioadele cu dezvoltarea intelectuală cea mai substanţială. (Probabil că un copil „hrănit” cu Philip K. Dick va avea altă fire decât cel „crescut” cu Isaac Asimov, dar acesta e un risc al „alimentaţiei nediversificate” şi face parte din întâmplările lumii noastre, lumea cea reală, în care un tânăr devine artist şi un altul tehnician, şi doar un bătrân chibiţ ca mine îşi imaginează omul deopotrivă tehnician şi artist.) Mai mult, urzeala aceasta logică din creaţia SF are adesea nuanţe etice, implicând imaginativ şi elementul responsabilitate.

Echilibru în toate

Cei care fac parte din generaţiile (de astăzi sau de ieri) care au crescut cu SF pot recunoaşte şi mărturisi firesc valenţele dintre acest gen literar şi aventura cunoaşterii pe care fiecare om şi-o asumă într-un fel sau altul. Mai mult, psihologii şi sociologii probabil că pot denomina aspectele concrete ce contribuie la dezvoltarea intelectuală şi culturală a indivizilor în lumea de astăzi (aşa cum, într-un fel, am încercat şi eu rândurile de mai sus). Însă nu va fi deloc o surpriză să aflăm că o prea adâncită şi prelungită imersare a cititorului în universurile ficţionale poate afecta priza la realitate. Pentru că experienţa SF&F este una cinstită doar câtă vreme rămâne neobsesivă, şi se vădeşte benefică doar dacă este neexclusivă.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!