Enumerări

Originea unui concept plurivalent precum cel al utopiei este greu de semnalat și de demonstrat având în vedere virtutea istoricistă a demersului, forma sa actuală fiind rezultatul ideației a două milenii de gândire filosofică și politică. Prin urmare, pentru o cercetare cantitativă, utopologul este nevoit să ia în considerare faptul că utopia nu poate fi redusă, de dicto, la o manifestare artistică.

În 1516, Thomas Morus, influențat de un alt gânditor de seamă al Umanismului– Erasmus din Rotterdam,  publică o lucrare în două părți pe care o numește: Libellus aureus nec minus salutaris quam fesivus de optimo reipublicae statu deque nova inslua Utopia – „Cartea de aur a lui Thomas Morus, pe cât de utilă pe atât de plăcută, despre cea mai bună întocmire a statului și despre noua insulă Utopia.”, prototipul ne-locului sau a locului perfect[1],  care va deveni ulterior modelul imitatorilor scrierilor de gen.

În ediția din limba engleză, titlul a fost prescurtat, volumul fiind intitulat Nuquama (din latinescul nusquam – „nicăieri”). Mai târziu, în urma jocului lingvistic provocat de același Erasmus (Economicum Moriae – moriae/moria[2]cel din urmă înseamnă prostie, sminteală și este derivat din numele lui Morus), englezul optează pentru construcția grecească (adverb) și substantivul topos – loc, adică „țara de nicăieri”.[3] Astfel, denumirea s-a încetățenit, devenind un substantiv comun, care a definit în scurt timp un gen literar, deși literatura ne-locului exista în diferite forme încă din antichitate, anticipată de către Platon, iar înainte de el de către Hippodamos din Milet– menționat de Aristotel drept părintele „organizării orășenești”[4], care visa la o cetate de 10 000 de locuitori, bărbați, împărțiți calitativ între meșteșugari, agricultori și războinici.

   În Republica se vor concretiza alte câteva aspecte importante ale viitorului gen literar –  Callipolis (una dintre cele trei cetăți ideale descrise de Platon, alături de Magnesia în Legile și Atena în Critias) va fi guvernată de un rege filosof, (apelul la înțelepciune – care îl va face pe Popper să atribuie totalitarismul secolului XX pe seama interpretării eronate a programului politic propus de Platon[5] – voi reveni), munca va fi divizată după necesitate, bunurile, femeile și copiii vor fi parte a unui comunis, tinerii vor beneficia de educație similară, populația va intra sub control demografic, iar controlul personal se va face prin practica ostracizării – ostrakismos.

Prin urmare, Platon se află la originea cartografiei spațiului ideal, din care descind în Antichitate și în perioada creștinismului timpuriu și alte lucrări similare – De republica lui Cicero – prin descrierea unei Cartagine desăvârșite, dar și prin pastișarea Mitului lui Er în Somnium Scipionis; Istoria Sacră a lui Euhemer – utopie politică ce descrie originile umane ale zeilor; Munci și zile (Hesiod), ce propunea ca desăvârșirea morală și biologică să revină timpurilor primitive – faimoasa Vârstă de aur de pe Insula Fericiților, care a fost descrisă și de Lucian din Samosata în Istoria adevărată. Mai târziu, datorită exclusivismului (și milenarismul) său, se alătură acestei liste deloc exhaustive și lucrarea Sfântului Augustin De civitate Dei contra Paganos Cetatea lui Dumnezeu, al cărui principiu singular și relevant este adeziunea la credință­,  similar, de exemplu, cu atributul principal al dobândirii cetățeniei în polis – însușirea necondiționată a religiei cetății.[6]

Totuși, utopia ajunge la desăvârșire în perioada imediat următoare Renașterii și Clasicismului, apoi a Iluminismului, începând, după cum spuneam, cu Thomas Morus, influențat decisiv de lucrările sus-menționate.

În 1602, Tommaso Campanella scrie Civitas solis, Poetica idea reipublicae philosophicae, Orașul Soarelui, în care un călugăr ospitalier dialoghează cu un marinar genovez despre o colonie din India condusă de un lider-preot, cunoscut drept Metafizicianul – „el este căpetenia tuturor în cele temporale și spirituale; toate treburile publice și procesele sînt supuse, în ultimă instanță, hotărîrii sale.”[7], și al cărui supuși venerează Soarele.

Un alt exemplu faimos este preambulul tratatului medical Anatomia Melancoliei. O societate sănătoasă, netulburată temperamental, spune Robert Bacon, se opune dereglării melancolice. Ordinea lumii este repusă de „indignarea și râsul satiric”[8]

În 1627 apare postum și neterminată Sylva Sylvarum: or a Naturall Histoire. In Ten Centuries, cunoscută și drept Noua Atlantidă,  scrisă de Francis Bacon, ce descrie o societate fericită guvernată de un organism singular numit Casa lui Solomon (apelul la înțelepciune), care dețin puterea juridică, religioasă și științifică. Lucrarea se află la intersecția dintre istoria naturală, istoria literaturii (prin numeroasele referințe la literatura engleză), filosfie și știință și este, potrivit Danei Jalobeanu: „una dintre sursele de inspirație în încercările de fundamentare, reformare sau legitimare a noului discurs științific în a doua parte a secolului al XVII-lea.”[9]

Fred E. Baumann consideră că scrierile cu caracter utopic (Morus, Bacon, Campanella, etc.) prezintă un cumul comun de caracteristici: umorul se pretează unei specificități satirice, propriu umanismului, care va întâmpina literatura începând cu perioada Renașterii; ele evită disonanța excesivă și ascetismul și acceptă, în spiritul ludic, varietatea existenței. Utopia lui Morus tinde să refuze interpretările singulare, fiind reflecția fidelă a spiritului umanistic.[10]

În fine, literatura secolelor XV-XVIII consemnează o mulțime de exemple (Harrington – Oceania, Sidney – Vechea Arcadie, Morelly – Basiliada etc.), care vizează noi orânduiri sociale, economice și politice, mai ales influențate noile descoperiri geografice, dar granița dintre utopie și proiect utopic devine, potrivit lui Sorin Antohi, tot mai greu de trasat.[11] 

 

(o înșiruire de) Definiții

Dacă e să facem o repartizare sistematică a utopiei, din start un demers presărat de capcane epistemologice, putem face o categorisire preliminară, cu caracter evident reducționist. În linii mari, potrivit lui Sorin Antohi, există o utopie narativă și o utopie raționalist utopic.[12] Prima se referă la genul literar, iar a doua este reprezentarea reală a unui ideal utopic redat în societate prin legislație.

Prima, potrivit utupologului, este: „un tip-ideal weberian al genului literar utopic (format din mulțimea ficțiunilor despre societatea ideală, având ca procedeu esențial descrierea, dar incluzând personaje și conflict literar – chiar stereotip”, iar cea dea doua: „matricea proiectelor de legislație ideală (puse în pagină cu ajutorul expunerii ori dialogului.”[13]

Totuși, nu trebuie pierdut din vedere că utopia se desfășoară într-o arie mult mai largă decât segmentul discursului literar pe care l-a adoptat, care este, prin prisma numărului uriaș de opere semnalizate de  către critică drept utopii, cel mai de succes mediu prin care s-a exprimat. Este ceea ce Simina Rațiu numește, în termeni largi, „literatura speranței”, produsul unor proiecții ficționale, articulate din exploatarea speranțelor și fricilor timpului în care au fost scrise[14].

Astfel, sociologul Karl Mannheim este de părere că în timp ce ideologia legitimează puterea și mitul ce guvernează imaginarul comunității, și este întreținută de reprezentanții puterii, utopia susține mitul revoluționar al celor care dorisc să schimbe forma de guvernământ și beneficiarii privilegiilor[15].  Prin urmare, dintr-o perspectivă istoricistă, utopia joacă un rol reiterant, totodată stabilizator și destabilizator, în consolidarea sau în primenirea unei ideologii. Orice proiect totalitar: comunism, fascism etc., se înfățișează inițial ca un proiect utopic, nedeclarat însă ca atare. Făcând uz de distincția lui Mannheim, Sorin Antohi constată că ideologia ar doar un caz particular al utopiei, iar cele două „reprezintă modalități divergente de abordare a realității.”[16]

Non vitatur, înainte de a continua, trebuie să ne referim și la definiția oferită chiar de Morus, care își scrie opera sub veștmântul pamfletului și a alegoriei, pentru a critica societatea și clasa politică engleză, opunând-o unei societăți ideale, discurs pentru care a fost și executat: „Înainte de toate, mi-am dat osteneala să nu fie nimic neadevărat în cartea mea; drept care, dacă un lucru e îndoielnic, am socotit că e mai bine să spun cu bună-credință un neadevăr, decât să născocesc eu însumi minciuni, fiindcă vreau să fiu mai degrabă un om cinstit decât un viclean”[17]

În L”utopie et les utopistes, Raymond Ruyer, într-o definiție oarecum frustă, ce trebuie abordată cum grano salis, susține că utopia este: „descrierea unei lumi imaginare, situată în afara spațiului și timpului nostru sau, în orice caz, în afara spațiului geografic și a timpului istoric. Ea este descrierea unei lumi construite pe principii diferite de cele care funcționează în lumea reală.”[18] Eunțul este destul de sărac, deoarece, plasând discursul utopic între granițele stricte dintre lumea ideală și realitate, autorul neglijează categorisirea literaturilor înrudite (robinsoniada, de exemplu), deoarece nu orice spațiu insular, aflat în strictă opoziție prin recursul la tema alterității poate fi denumită „utopie”.

Totuși, Ruyer revine asupra problemei varietății utopiei și susține că nu există utopie, ci utopii, care susțin un mod utopic, despre care afirmă că: „așa cum, în ciuda imensei varietăți de comedii sau tragedii, există o esență a comicului și a tragicului, în pofida varietății utopiilor, în ciuda diversității unui gen care îi cuprinde pe Platon, Cyrano de Bergerac, Moriss și Haldane, există un mod utopic, care poate fi definit ca acel exercițiu experimental asupra posibilelor laterale.”[19] Prin urmare, sugerează autorul, acest mod utopic este un discurs care manipulează limitele realității și de îmbogățire a acesteia prin procedeele genurilor literare.

Utopia ca gen literar este pentru Alexandru Ciorănescu: „descrierea literară individualizată a unei societăți imaginare, organizată pe baze care implică o critică subiacentă a societății reale”[20] Raymond Trousson aduce o completare câmpului semantic și consideră genul literar a fi „mai vechi decât ideologiile care sunt proiectate în el”[21] fapt ce presupune că utopiile ca expresie literară reprezintă mediumul prin care se vehiculează posibilitatea reorganizării societății în funcție de ideile ce sunt la modă într-o anumită perioadă istorică.

Mai mult, Trousson completează această cercetare și propune acestui avatar următoarea addendă: „utopia, în cadrul unei narațiuni, descrie o comunitate organizată după anumite principii politice, economice, etice, redând complexitatea existenței sociale, care să fie prezentată ca un ideal demn de realizat (utopia) sau ca previziune a unui infern (distopia), care să fie plasată într-un spațiu real, imaginar sau într-un anumit timp, și care să fie descrisă în termenii unei călătorii imaginare verosimile sau nu”[22]

Bogdan Crețu consideră că utopia literară se susține pe o  încărcătura ideatică și drept răsplată aceasta își asumă un rol persuasiv.[23] Având acest caracter persuasiv și acceptând faptul că majoritatea regimurilor, doctrinelor sau mișcărilor politice au avut un caracter programatic și s-au fundamentat pe mentalitatea binelui universal, putem concluziona că utopia, ca mijloc artistic, reprezintă, printre altele, manifestul reorganizărilor sociale, politice și economice. Astfel, literatura devine cel mai bun mediu de manifestare a utopiei.

Northrop Frye, în eseul Varieties of Literary Utopias, consideră că utopia este un mit speculativ, proiectat să conțină sau să furnizeze o viziune bine rotunjită a unei idei sociale și nu o teoretizare a unei sume nespecificate de idei sociale.[24] Utopia este, așadar, construită ritualic, societatea fiind descrisă cu ajutorul unui agloritm narativ de tipul dialogului socratic, (naratorul întreabă – ghidul răspunde), ca pe urmă, prin demersul de înțelegere și asimilare a ritualului, ghidul (și cititorul) să își însușească rațional cutuma.

O altă însușire importantă a utopiei este caracterul spațiului absolutizant. În lucrările anterior menționate, naturii sălbatice i se opune geometria riguroasă, abstractă și rațională. La Burton, de exemplu: „fiecare provincie va avea o metropolă, ce va fi plasată aproape ca un centru într-o circumferință”[25], iar forma lor va fi „regulată, rotundă, pătrată sau dreptunghiulară, cu frumoase străzi largi și drepte, case uniforme construite din cărămidă sau piatră”[26]

La Campanella, Cetatea Soarelui este „despărțită în șapte mari inele concentrice, numite după cele șapte planete, intrându-se dintr-unul într-altul prin patru străzi pavate și prin patru porți care pivesc spre cele patru unghiuri ale lumii.”[27]

Amaurotonul este: „încins de un zid înalt și gros, pe care se ridică, dese, tunurile și întăriturile. Meterezele, pe trei laturi sunt înconjurate  de un șanț adânc și lat, dar fără apă, sădit cu mărăcini și tufișuri; pe latura a patra, râul însuși slujește drept șanț.”[28]

Astfel, utopia nu propune o reîntoarcere la origini, ci o depășire a condiției umane, naturale și sălbatice, prin intermediul unui mediului controlat și antropic, conform cu regulilor rațiunii. Prin urmare, vârsta de aur a utopiei a fost Raționalismul. Prin intermediul raționaliștilor, care au adoptat și rafinat temele utopiei, spațiul utopic s-a extins et nihilo până la ultimele limite ale gândirii.

Începând cu Sir Francis Bacon (a cărui Noua Atlantidă va specula determinismul productivității tehnologice asupra factorului social și va anticipa marxismul[29] – Engles îl consideră părintele materialismului), și mai târziu cu Sébastien Mercier[30], care publică în 1772 un roman cu un succes răsunător – Anul două mii patru sute patruzeci, utopiștii au oferit o alternativă demersurilor strict juridice inițiate de Morus (și Platon) – și anume ceea ce mai târziu a fost denumită literatura de anticipație sau literatura science fiction. Spațiul insular pierde tot mai mult teren în fața statului-mondial ideal – utopia directă – Looking Backward (Edward Bellamy), News from Nowhere (William Morris), A modern Utopia (H.G.Wells); ori în fața societății totalitare sau anarhice – utopia satiricăNoi (Evgheni Zamiatin), Minunata lume nouă (Aldous Huxley), 1984 (George Orwell).[31]

Astfel, între „utopia raționalistă” și „utopia narativă”, frontiera s-a estompat și a sfârșit prin a dispărea. Raționaliștii își doreau controlul absolut al istoriei, fără de care, în viziunea lor, omenirea își risca viitorul.  Istoria, înțeleasă rațional, urma să renunțe la ocolișurile și incertitudinile sale, pentru a deveni domestică și matematică. Ea trebuia să se manifeste în urma unor legi la fel de precise și de exacte ca legile naturii. Potrivit politologului Oliver Ney, fundamental pentru raționaliști sunt trei principii esențiale: nevoia de a sprijini cunoașterea pe observație – cercetare empirică; refuzul de a considera chestiunile morale o condiție prealabilă a cunoașterii; expunerea logică și riguroasă a dovezilor.[32]

De exemplu, Raymon Williams consideră că diferența dintre Utopia și Noua Atlantidă o reprezintă trecerea de la transformare voluntară, individuală și inegală, la o evoluție comună,  tehnologică și, prin urmare, specializată.[33] Astfel, cele două utopii se plasează la poli opuși – Utopia este o societate a consumului neîngrădit, iar Noua Atlantidă devine un centru al producției libere; prima este profund umanistă – o republică egalitară, unde nu mai există nicio acumulare a averilor, sunt anulate proprietatea și comerțul pe bani, Morus exprimându-și indignarea față de muncitorimea oprimată, dar și față de proprietarii de pământ care monopolizează resursele; a doua consideră că revoluția științifică și empirismul devin cele mai importante elemente ale cerceterii și dezvoltări societății. Evoluția societății nu reprezintă o formă extra vires a individului, ci reprezintă o proiecție agresivă, autocratică și imperialistă a unei oligarhii tehnologice. Pentru o mai bună înțelegere a acestei abordări, Bacone susține în Novum Organum (1620) că „numai un demers riguros al spiritului poate permite eliberarea de idoili”[34] și prezintă o clasificare a științelor în trei categorii: istoria, poezia și rațiunea, pe care le asociază memoriei, imaginației și rațiunii.

Prin urmare, utopia depinde inexorabil de manifestarea istorică, iar apariția ei este determinată de dizovlarea structurilor tradiționale și de procesele de îmbogățire, diversificare și destructurare.

Un alt bun exemplu este Schiță a unui tablou istoric al progreselor spiritului uman, publicată în 1795 în care Marchizul de Condorcet clasifica istoria în zece gradații. Nouă aparțineau trecutului, iar a zecea începea odată cu Revoluția Franceză. Acest ultim act se caracteriza prin: 1. Dispariția inegalității între națiuni; 2. Progresul egalității la fiecare popor; 3. Perfecționarea omului; 4. Abolirea războiului și fraternitatea națiunilor; 5. Uzul unei limbi universale; 6. Eradicarea bolilor și prelungirea nedefinită a speranței de viață; 7. Ridicarea intelectuală și morală a omului.[35]

Milenarismul ține tot de utopie, dar adaugă caracteristici escatologice. Milenariștii aspiră să restaurareze lumii puritatea sa originală și doresc o reactualizare a Edenului – armonia începuturilor. Caracteristic pentru acest curent este abolirea proprietății, spiritul comunitar și îndemnul revoluționar. Milenarismul reprezintă o adăugare de forță și o suplimentare a Vârstei de aur, deoarece își propune să distrugă lumea și să anihileze istoria: toate structurile de constrângere urmau să dispară – statul, proprietatea, religia și chiar și familia. Omul alienat, dezrădăcinat și neadaptat va deveni liber, va fi propriul său stăpân.[36] (exempli gratia:Thomas Müntzer și rebeliunea din Münster).

Fiind apanajul unei construcții narative rigide, cu încărcătură ideologic, utopia ca gen literar suferă la compoziție și originalitate, deoarece sacrifică din ingeniozitatea și literalitatea romanului, fiind preocupată exclusiv cu descrierea. Potrivit lui Sorin Antohi: „Acțiunea își găsește cu greu loc în schema constructivă a utopiilor. În absența unui conflict veritabil, nici personajele nu “trăiesc”, nu au consistență, nu evoluează – starea civilă este concurată cu armele statisticii și ale geometriei: eroii sunt în general simple funcții edificate rațional, fără identitate, asemeni celor din alegorii. Între generalitatea serbădă a purei teorii și stereotipa virtualitate exemplară a utopiei, distanțele sunt uneori insesizabile.”[37]

 


Bibliografie selectivă

ANTOHI, Sorin, Metoda și descursul. Note asupra utopiei narative, în vol. Exercițiul distanței. Discursuri, societăți metode., ediția a II-a, neschimbată, Editura Nemira, București, 1998;

ANTOHI, Sorin, Utopica. Studii asupra imaginarului social, Editura Științifică, București, 1991;

ARISTOTEL, Politics, Batoche Books, Kitchener, 1999;

BAUMANN, Fred E., Visions of Utopia: Philosophy and the perfect society, Recorded books, 2008;

BOIA, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, Editura Humanitas, 2000, București;

CAMPANELLA, Tommaso, Cetatea Soarelui, Editura Științifică, București, 1959;

CIORĂNESCU, Alexandru, Viitorul trecutului, Utopie și literatură, Editura Cartea Românească, București, 1996;

CREȚU, Bogdan, Utopia negativă în literatura română,  București, Editura Cartea Românească, 2008;

KELLY, Catriona, (editor), Utopias, Penguin Books, London, 1999;

MANHEIM, Kark, Ideology and Utopia. An introduction to the Sociology of Knowledge, Routledge, London, 1979;

NAY, Oliver, Istoria Ideilor politice, Editura Polirom, Iași, 2008;

SCHENKEL, Guido, Alternate History – Alternate Memory: Counterfactual Literature in the context of German Normalization, M.A., Freiei Universität, Berlin, 2006;

SCHNEIDE-MAYERSON, Matthey, What Almost Was: The Politics of the Contemporary Alternate History Novel;

STAROBINSKI, Jean, Melancolie, nostalgie, ironie, Editura Meridiane, București, 1993;

[1] Fred E. Baumann, Visions of Utopia: Philosophy and the perfect society, Recorded books, 2008, p.22

[2] Ion Acsan în prefața la Utopia, Thomas Morus, Editura Mondero, București, 2003, p.1

[3] ibidem

[4] Aristotel, Politics, Batoche Books, Kitchener, 1999, p.37

[5] Karl. R. Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei, Editura Humanitas, 2017, pp.103-136

[6] Fustel de Coulanges, Cetatea antică, Editura Meridiane, București, 1984, pp. 5-12

[7] Tommaso Campanella, Cetatea Soarelui, Editura Științifică, București, 1959, p.52

[8] Jean Starobinski, Melancolie, nostalgie, ironie, Editura Meridiane, București, 1993, p.35

[9] Dana Jalobeanu în Francis Bacon, Noua Atlantidă, Editura Nemira, 2007,București, p.11

[10] Fred E. Baumann, op.cit, pp.22-23

[11] Sorin Antohi, Utopica, Studii asupra imaginarului social, editura Idea, 2005, cluj, p.15.

[12] Sorin Antohi, Metoda și descursul. Note asupra utopiei narative, în vol. Exercițiul distanței. Discursuri, societăți metode., ediția a II-a, neschimbată, Editura Nemira, București, 1998, pag.50

[13] Ibidem

[14] Simina Rațiu în Morfologia lumilor posibile, coord. Corin Braga, Editura Tracus Arte, București, 2015, p.93.

[15] Kark Manheim, Ideology and Utopia. An introduction to the Sociology of Knowledge, Routledge, London, 1979

[16] Sorin Antohi, Civitas imaginalis, istorie și utopie în cultura română, Editura Polirom, Iași, 1999, pp. 20-21

[17] Tomas Morus, Utopia, Editura Mondero, București, 2003, p.9

 

[18] Raymond Ruyer în Bogdan Crețu, Utopia negativă în literatura română, Editura Cartea Românească, Iași 2008, p. 16.

[19] Idem, p. 16-17

[20] Alexandru Ciorănescu, Lʼavenir du passè. Utopie et littèrature, Paris, 1972 în Sorin Antohi, Utopica. Studii asupra imaginarului social, Editura Științifică, București, 1991

[21] Trousson, Raymond, Voyages aux pays de nulle part, Bruxelles, 1975 apud Sorin Antohi, Utopica. Studii asupra imaginarului social, București, Editura Științifică, 1991

[22] Raymond Trousson în Bogdan Crețu, op. cit. p. 18.

[23]Bogdan Crețu, Utopia negativă în literatura română,  București, Editura Cartea Românească, 2008, pag.14

[24] Northrop Frye în Varieties of Literary Utopias, https://www.jstor.org/stable/20026912

[25] Robert Burton, Anatomy of melancholy, Published by the Ex-classics Project, 2009, https://www.exclassics.com/anatomy/anatomy1.pdf, p.88

[26] Ibidem, p.89

[27] Tommaso Campanella, ibidem, p. 48

[28] Thomas Morus, Utopia, Editura Mondero, București, 2003, p.68

[29] Northrop Frye, https://www.jstor.org/stable/20026912

[30] Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, Editura Humanitas, 2000, București, p.146

[31] Northrop Frye, https://www.jstor.org/stable/20026912

[32] Oliver Nay, Istoria Ideilor politice, Editura Polirom, Iași, 2008, pp. 283-284.

[33] Raymond Williams, Utopia and Science Fiction, https://www.depauw.edu/sfs/backissues/16/williams16art.htm

[34] Oliver Nay, ibidem, p.284

[35] Nicolas Condorcet, Sketch for an Historical Picture of the Advances of the Human Mind, https://www.earlymoderntexts.com/assets/pdfs/condorcet1795_3.pdf

[36] Lucian Boia, ibidem, pp.148-153

[37] Sorin Antohi, ibidem, op.cit, p.21