Livia privea pe geam. Sunetul streșinii îl auzea uneori, alteori însă uita de el. Când și când o pasăre ciripea a primăvară. Zăpada avea pe ea puncte negre, ca punctele de suspensie, sugerând ceva ce încă nu se încheiase sau ceva care avea și alte substraturi, aluzive. Ferestrele aveau zăbrele. O parte dădeau în interiorul îngust și spre alte ferestre. Cealaltă parte dădea spre un gard din ciment, gri, mohorât, cu sârmă ghimpată și, dacă priveai mai sus, vedeai crengi goale care arătau ca sârma ghimpată și, mai sus, vedeai o clădire care putea să fi fost o școală. Un sentiment de imposibilitate de a scăpa și de a evada din acea realitate, lume, viață și reguli puse stăpânire pe Livia. Cerul era alb sau gri, nu albastru, ceea ce nu lăsa loc de pic de speranță. Libertatea oare exista cu adevărat? Se întreba studenta în anul 2. La cursul de management de proiect li se vorbise despre constrângeri. Dar li se vorbise și despre scopuri și obiective, despre riscuri și soluții. Nici prin cealaltă serie de geamuri nu se vedea decât o bucată albă de cer, iar aproape acoperind-o era o aglomerație de crengi goale ca o mâzgăleală pe o coală albă, făcută în timpul unei conversații fără subiect la telefon sau în timpul unei ore plictisitoare.

O întrerupse din reflecțiile filosofice despre sensul vieții și libertate colega ei, Sara. Nu o mai văzuse de la începutul primului an.

— Livia, nu am reușit să plătesc la cafenea folosind cardul. Și nici nu mai aveau Snickers la automat. Așa că am luat pentru tine un Mars. Sper că e ok așa.

Aroma cafelei aduse de Sara învălui totul într-o aromă caldă, plăcută, prietenoasă. Nu era, desigur, aromată precum cafeaua turcească, pe care, gustând-o, descopereai alte și alte straturi de semnificații și, până la urmă, o altă poveste, ca în bucățile din cartea de literatură.

Dintr-o dată, însă, parcă totul se opri. Livia își dădu seama că acea scenă chiar mai avusese loc o dată în viața ei, cu absolut toate detaliile. Sigur că în viață facem o mulțime de lucruri repetitive și ne formăm o rutină la muncă, la școală, acasă. Însă aici era vorba de ceva mai mult și nu de o simplă impresie. În plus, Sara chiar era acum plecată la studii la Cambridge.

Îi urmărea profilurile de pe Facebook și Instagram. Și, dacă până atunci totul ar fi putut fi doar o coincidență – având în vedere că pe profilurile sociale poți fi orice și oriunde – ceea ce urma îi dădu Liviei fiori. Sara o conduse în sala de seminar unde doi porumbei își făceau cuib anul trecut, pe vremea asta, în aparatul de aer condiționat. Toate scenele de acolo se repetară întocmai: privitul porumbeilor cum își făceau cuib, aducând rămurele afară, explicațiile date celorlalți colegi, profesoarei, lecția ținută de profesoară și altele. Parcă era o înregistrare a unei piese de teatru sau film pe care o relua la nesfârșit.

Își dorise, era adevărat, să o poată revedea pe Sara, să poată petrece din nou timp cu ea, să fie din nou împreună la cursuri. Regretase că nu îi dăduse mai multă atenție acelei colege, pe care ar fi dorit să o poată cunoaște mai bine, fiindcă i se păruse că era, de fapt, singura care gândea ca ea și care îi semăna cel mai bine. Restul colegilor i se păreau mult mai diferiți față de felul ei de a fi și mult mai greu de găsit subiecte comune cu ei când încerca să lege o discuție. Poate se gândise prea mult la Sara zilele trecute și ajunsese să trăiască în trecut la propriu. Problema era că ar fi dorit să scape din acele repetiții de episoade, dar nu își dădea seama cum.

Un psihanalist i-a sugerat să înțeleagă mai bine ce anume reprezenta Sara pentru ea. Poate, i-a sugerat el, Sara reprezenta exact ceea ce și-ar fi dorit ea însăși să fie și de aceea nu putea evita să se gândească atât de mult la ea. Dorise Livia cu adevărat să studieze la Cambridge? Dorise ea cu adevărat să își facă un tatuaj ca o brățară la mâna dreaptă? Și, mai ales, dorise ea cu adevărat să studieze limba japoneză în timpul liber și să ajute cu salvarea unor câini abandonați? Sau dorise și ea să facă parte din Asociația Studenților și să ajute la organizare? La început, poate i-ar fi plăcut. Acum nu mai era atât de sigură de toate acestea. Psihanalistul îi atrase atenția că totul putea fi la nivel inconștient și de aceea era nevoie de o analiză mai profundă a motivelor ei.

Un psiholog i-a sugerat că, probabil, nemaifiind atât de apropiată de nicio altă colegă, era posibil să îi fi lipsit compania Sarei și să fi dorit să aibă din nou pe cineva cu care să schimbe câteva vorbe, idei, păreri, impresii despre ce se petrecea în viața din acel campus. Când își va găsi o astfel de colegă, ideile despre Sara și, mai ales, acele episoade repetitive ar fi putut să dispară. Psihanalistul i-a spus că, din momentul în care își va recunoaște ei înseși că Sara era chiar propria sa imagine despre ea însăși, viața Liviei ar fi putut reveni la normal.

Dar, se gândi Livia, dacă totul era la nivel psihologic, oare de ce se petrecea la propriu ca în trecut? De ce trecutul revenea nu doar în mintea ei, ci în realitatea de zi cu zi și de ce nu îi mai putea scăpa deloc?

„Gândurile noastre au o mare putere asupra vieții și acțiunilor noastre”, își aminti Livia dintr-o carte citită la un moment dat. „Gândurile ne determină întregul traseu în viață, precum și persoanele pe care le atragem.”

Cam toate explicațiile primite aveau sens, se gândi Livia, însă nu reușea să scape din acel circuit al repetiției episoadelor în care se aflase alături de Sara. Dacă nu ar fi știut că Sara urma să nu îi mai fie colegă din semestrul al doilea din anul întâi, totul ar fi fost ceva normal. Însă devenea deja tot mai straniu să retrăiască perioada din viața de studentă alături de Sara iară și iară. Cursurile și seminariile se repetau și ele, iar Livia avea impresia că nu putea progresa în acest fel. Poate îi intraseră mai bine în cap unele materii, însă mai avea nevoie și de altele pentru viitoarea ei carieră de inginer. Simțea deja că începuse să bată pasul pe loc. Se întreba unde se aflau acum ceilalți colegi ai ei. Prin ce an ajunseseră? Sau poate chiar terminaseră facultatea și deja lucrau în domeniu. Toate acestea se puteau petrece în timp ce ea rămăsese, la propriu, blocată în trecut.

Își dădu acum seama că nu era de glumă să rămâi blocat în trecut. Nu era vorba doar de gânduri, doar de imaginație, ci și de întreaga ta realitate. Zilnic retrăia scenele deja cunoscute și trăite alături de Sara.

Într-o zi, se gândi să încerce o discuție cu Sara pe rețelele ei sociale. Dorea să discute cu Sara din prezent, nu cu Sara din trecut. Poate în acest fel chiar o va cunoaște mai bine și, cel puțin, va avea câteva discuții care nu mai avuseseră loc până atunci. Discută cu Sara pe WhatsApp și, într-adevăr, află despre ea lucruri noi. Sara trecuse la alt domeniu de studiu: psihologia, pentru că nu avusese impresia că i s-ar fi potrivit meseria de inginer. Într-adevăr, Livia observase cum Sara se pricepea foarte bine să discute cu ea și să îi țină companie, făcând-o să se simtă ascultată și importantă ca persoană. Livia nu reușise până atunci să poarte un dialog cu ea însăși ori să își dea seama ce își dorea cu adevărat și ce i-ar fi făcut plăcere, așa cum reușise Sara cea din trecut, dar și Sara cea din prezent.

„Trecutul și prezentul sunt ambele importante în ceea ce suntem și ceea ce am putea deveni. Ne ajută să ne înțelegem mai bine”, îi spusese Sara în acea conversație din prezent.

Livia își dădu seama că, într-adevăr, nicio altă colegă sau coleg nu reușise să se apropie de ea așa cum reușise Sara și să discute cu ea într-un mod atât de înțelegător.

De a doua zi, totul reintră în normal în viața Liviei. Nu mai avu parte de repetarea scenelor cu Sara. Reușise să trăiască în prezent și să meargă mai departe. Sara îi promisese că avea să îi fie alături oricând avea nevoie de o discuție cu un prieten.