Are același vis de fiecare dată, mereu la apus, un clovn, cu un zâmbet sfârtecat peste niște buze mult prea roșii, mult prea umede, care știu că nu au decât două șanse, să iubească sau să muște și o privire neagră, mai clocotită decât smoala iadului, ce sapă aruncând bulgări de argilă peste cripte crăpate. Lutul geme cu bocetul mocnit al celor ce respiră neființa și cade greu, cleios și murdar ca sângele coagulat al unei răni vechi. Și când, în sfârșit, găsește ceea ce caută, ridică un craniu, îl apropie de nas și de gură, ca pe o relicvă, îl miroase adânc și i-l întinde șoptindu-i „miroși a pământ, iubito. Ca mine.”.
Simte un fior rece călătorind la pas în corp, din ceafă până în vârful degetelor de la picioare, în timp ce nările îi poartă miasma, nu, nu a morții, ci a unei iubiri neterminate.
Fiecare duce în spate câte o povară. Ea purta greutatea unei lumi întregi. Pietre reci, dure, pe umerii învinețiți de regrete și o singură absență, o singură amintire. Ar fi vrut să le arunce, dar știa că ar rămâne fără trecut. Le-ar fi lăsat jos, ușor, dar s-ar fi sfărâmat ea însăși. Într-un crepuscul pustiu.
Se întâlniseră la asfințit. O singură dată. N-au spus nimic. Doar s-au privit și s-au atins ca doi condamnați pe viață care știu că nu există iertare. El a plecat primul. Brusc. Știa că este păcatul ei. Și nu dorea să accepte că ar putea fi ispășirea lui. Nu a întors capul. Și drumul dintre ei s-a închis ca o pleoapă văduvă de sărutul de noapte bună. Și-a deschis cale nouă și însingurată lângă altcineva.
Fata a rămas. Menirea ei era să îl aștepte.
Tot într-un amurg a aflat de trecerea lui dincolo. A zâmbit pentru prima dată după mult timp și și-a șoptit în barbă „poate acolo vom fi împreună.”. Dar surâsul i s-a transformat într-un rictus amar, căci el fusese incinerat, redus la o mână de cenușă sigilată ermetic într-un vas lăsat pe o etajeră prăfuită, lângă o femeie ce nu l-a visat niciodată.
În fiecare seară, înainte de a adormi, ea aprinde o lumânare și își așteaptă bufonul. Care de atunci nu a mai apărut.
Și totuși, uneori, dimineața găsește sub unghii urme de argilă umedă. Și își amintește ce îi scriau palmele lui, cu mângâieri, pe piele, „dragostea nu o îngropi, o porți până te îngroapă ea.”.
În noaptea aceea candela nu a mai ars până la capăt. S-a stins brusc. Parcă cineva suflase peste ea. Încercă să o reaprindă. Chibritul nu ardea. Fumega. Miros de ars. De carne arsă. De ploaie mucegăită printre corpuri putrezite. Amestecat cu un iz fin, grețos de dulceag a unor trupuri goale ce se caută printre zgomotele metalice, seci, a lopeților ce se izbesc de țărâna grea ca un blestem. Deschise fereastra. Noroiul beznei îi pătrunse în nări și îi inundă corpul ca o foame veche, adâncă, ca o bucățică de piele ce își amintește singura atingere ce a făcut-o să tresară.
Se întoarse. Îi văzu umbra rătăcită pe perete într-un colț de cameră. Făcu un pas. Și încă unul. Se opri. „Paiață ticăloasă, rosti în gând, dacă mă vrei vino tu la mine.”. Îl auzea cum se apropie. Încet. Furișat. Când ajunse în mijlocul camerei, luna, jucăușă, își aruncă un braț de lumină înspre bărbat. Și ea înlemni. Nu era bufonul. Era el.
–Tu? Chiar? De ce?
–Mi-ai ținut de cald. M-ai ținut cald. Dar ai început să-mi uiți mirosul. Și foamea. Și dacă o faci, eu dispar. Și fără tine sunt un neînsuflețit incomplet. Am nevoie de tine. Acum. Până când cenușa mea va geme de dorul tău și vom fi împreună.
–Te aștept încă. Ce vrei mai mult?
–Vreau să fiu pământul din tine. Pământul ăla arabil pe care nu am avut timp, sau destul curaj să îl lucrez. Acum știu că pântecul tău mă remodelează.
Deschise ochii. Într-o venă de la gât pulsul îi bătea ca un nebun la poarta clinicii pe care nu avea voie să o părăsească. Coborî din pat și se împiedică de o urnă apărută de nicăieri. O ridică. Fără să înțeleagă de ce, o scutură. Dinăuntru se auzi o respirație. Zâmbi. Încă nu știa că și abdomenul ei ascundea o răsuflare.
