Nu s-au așteptat la asta. Se gândiseră că-l vor vedea pe Dumnezeu, dar asta depășea capacitatea lor mentală. Brusc, toate teoriile despre universuri paralele își găseau o explicație logică, toate poveștile despre cum un spațiu muribund era înlocuit de unul nou se dovedeau a fi corecte. Căpitanul Hans Olo se întoarse să-și privească echipajul. Erau cu toții uimiți, nu-și puteau crede ochilor. Nimeni nu se așteptase să vadă….

***

Oare descendenții aveau dreptul moral de a decide pentru generațiile viitoare? Oare misiunea justifica faptul că Pământul era doar un mit (un mit vechi și prăfuit pe care-l știai doar pentru că erai dator să-l știi) pentru ei?
De mai bine de trei mii de ani Manta Saria, o navă gigantică, străbătea vidul cosmic într-o misiune care altădată ar fi părut o curată nebunie. Cu secole în urmă, savanții demonstraseră că Universul se termină într-un loc precis și, câteva secole mai târziu se dovedise că acel loc era unul material, ca și cum cineva înconjurase totul cu un zid imens. De atunci exista convingerea că este esențial să aflăm ce anume ar putea fi existat după sfârșit. Cineva numise expediția „Aflarea lui Dumnezeu”. Curând vom vedea dacă numele era o glumă sau o profeție.
Traversaseră multe galaxii. Când una părea propice vieții sau măcar avea o planetă unde oamenii puteau ridica o colonie, erau imediat trimise sonde de cercetare. În ciuda lipsei de succes își permiteau să fie risipitori datorită nanotehnologiei, vehiculele erau construite din doar câteva mii de atomi.
Trei mii de ani în vidul întunecat. Mai bine de douăzeci de generații care știau Pământul doar din manuale. Călătorii se întrebau uneori dacă toate astea au vreun sens, dacă nu cumva se îndreptau spre pieire. Aveau ei oare dreptul să vadă fața lui Dumnezeu? Să dovedească existența sa, dacă el se afla acolo?
Hans Olo era căpitan de de mai bine de 50 de ani și nu trecea simulare-de-zi fără ca aceste întrebări să-l chinuie. Întrebări fără răspuns.
Cea mai importantă escapadă din istoria umanității fusese pregătită în mod minuțios. În faza pregătitoare, cea mai serioasă problemă o ridicase producerea hranei. Ca să țină echipajul în viață, spațiul de depozitare ar fi trebuit să fie de sute de ori mai mare ca nava în sine. A fost nevoie de câțiva ani până au inventat un generator molecular, salvând astfel proiectul. Instalația putea descompune deșeurile în atomi și apoi construi orice din acești atomi, inclusiv hrană. Salvare și blestem în același timp. Blestem pentru că nimic nu putea fi risipit, chiar și morții și fecalele erau transformare în atomi (pentru a fi consumați apoi sub o formă sau alta de hrană). Călătorii nu știau gustul hranei adevărate, pământene, al fructelor zemoase, al fripturii de vită în sânge…. Tot ce produceau avea un singur gust, de carton presat.
Omul murea și era transformat în hrană. Chiar dacă viața petrecută pe navă însemna necunoașterea altui alt fel de hrană, acest gând genera un sentiment nedeterminat și primitiv de dezgust și teamă. Faptul că trupul îi digera fecale procesate era cumva acceptabil, dar faptul că era posibil ca într-o zi să-și mănânce părinții… mama…tatăl….
Combustibilul era mai puțin problematic. Neîndoielnic, viteza luminii nu putea fi depășită. Dar folosind noile materiale inventate, extrem de rezistente și antimateria pe post de combustibil, inginerii reușiseră atingerea unei viteze subluminice, doar puțin mai mică decât cea a fotonilor. În ciuda acestor succese tot i-ar fi trebui navei un milion de ani ca să ajungă la destinație. Pregătirile fuseseră astfel blocate timp de zece ani. Cu fiecare zi tot mai puțini pământeni aveau încredere în proiect. Tot mai multe voci cereau oprirea lui pentru că guvernul planetar cheltuise deja multe miliarde de eurolari, punând o povară uriașă pe cei mai săraci dintre plătitorii de impozite. Oamenilor nu le păsa de expediții cosmice extravagante.
Într-o noapte, plin de resemnare, un foarte tânăr astrofizician s-a dat jos din pat și până dimineața a lucrat la formulele pe care le visase. A scris o teorie a sincronizării curburii spațiu-timp. Mai simplu spus, tânărul reușise să creeze „o hartă a universului”, cu „tunele” prin curburile spațiului-timp, ceea ce, în practică, reduce timpul de atingere al destinației la trei mii de ani, ceea ce era acceptabil.
Când nava a fost aproape gata, cele mai luminate minți au fost convocate. Cinci mii de voluntari au fost selectați – bărbați și femei în număr egal. Cei aleși trebuiau să accepte o singură condiție: să formeze perechi și fiecare pereche să aibă doi copii. Acest ciclu avea să fie repetat pentru multe generații. Generații care nu aveau nici o șansă.
A venit și ziua 0! Pentru cinci mii de bărbați și femei curajoși, timpul a început un nou ciclu. Așa cum cu mult timp în urmă nașterea lui Isus marcase un nou început, acum lansarea Manta Sariei crea altul. Reprezentanții aleși ai umanității aflați într-o misiune voluntară. Sacrificiu care va fi menționat în programa școlară, pentru totdeauna, indiferent de rezultat.

***

De la o vreme Hans se întreba tot mai des cum arată Pământul acum. Era născut printre stele, nu pe acea îndepărtată planetă albastră, dar îi ducea dorul într-un fel ciudat, ca și cum, adânc în genele lui era codată o legătură cu acel leagăn al umanității. E drept că primeau noutăți prin intermediul canalelor de informații, dar transmisiile erau distorsionate de variatele radiații și de curbura spațiului-timp. Și erau, din păcate, vechi. Toate știrile erau vechi de două mii de ani. Cel mai probabil nimeni nu va putea rezolva vreodată problema comunicării la aceste distanțe. Mai bine decât deloc, oricum, Pământul ar putea să nici nu mai existe, dar ei vor afla asta peste două mii de ani.

Nu era singurul care se gândea la asta, cel mai probabil. Întregul echipaj era născut în spațiu și acolo vor și muri, dar toată lumea trebuia să cunoască istoria, geografia și cultura antecesorilor lor. Ca să poată da mai departe aceste informații generațiilor următoare, ca să păstreze amintirea Pământului. Urmașiii lor se vor întoarce acolo într-o bună zi.
Pe măsură ce călătoria se lungea tot mai multe teorii ale conspirației apăreau. Cineva spunea că erau supraviețuitori, că planetă albastră fusese atacată de extratereștrii. Altcineva spunea că nu aveau unde să se mai întoarcă din moment ce planeta intrase în coliziune cu un meteorit gigant. O persoană inventase chiar o teorie bizară cum că Pământul nici nu existase, nava era aici de la începutul timpului. Ți se ridica părul în cap! Posesori ai unor gene atent selecționate, copii ale unor genii și uite câtă nebunie în capetele lor! Din fericire se apropiau de destinație.
O scuturătură bruscă și vibrații puternice, joase, l-au trezit din gânduri. Încetineau. Pentru prima dată viteza lor scădea. Ajunseseră la destinație! Erau la doar o mie de kilometri de „sfârșitul universului”. În doar o oră se vor întâlni cu necunoscutul. Senzorii o luaseră razna piuind ca să alerteze echipajul despre existența unui obstacol cu compoziție neidentificată. Hans a decis să oprească alarmele. Echipajul avea nevoie de liniște și concentrare. Era un moment extraordinar, nu-și puteau permite nici cea mai mică greșeală.
Manta Saria se apropia de destinația sa într-un ritm susținut, lăsând în urmă spațiul scânteind cu cvadrilioane de galaxii și îndreptându-se către întunericul final. Forțele de ordine și servicii de urgență erau pregătite. La fiecare nivel era o nebunie totală, călătorii se îngrămădeau în fața monitoarelor care transmiteau în direct evenimentul și discursul liderului. Pe fețele lor se citeau emoții diverse, de la frică la nerăbdare – puteau fi ultimele momente ale vieții lor sau putea fi șansa unui nou univers.
Toată viața Hans Olo se pregătise pentru acest moment, și-l imaginase de milioane de ori, îl visase nopțile. Când în sfârșit a devenit real nu și-a putut stăpânii emoțiile. Vocea îi tremura, inima bătea să-i spargă pieptul, sudoare îi curgea pe tâmplele încărunțite.
Echipajul nu trebuia să-și vadă conducătorul în halul ăsta. Decise să-și trimită adjunctul să citească discursul în locul său.
Cea mai importantă sarcină era acum să compare ultimele date. Fiind așa de aproape de barieră puteau să o studieze pe îndelete.
Cercetătorii se aferau nervoși în jurul instrumentelor, revizuind sute de date. Încă 10-15 minute și îi va convoca pentru un raport detaliat. Vor avea o discuție.
Nava s-a oprit la un kilometru de final. O nanoprobă miniaturizată a fost lansată. A țâșnit cu o viteză uluitoare pentru a se opri la un metru de materia necunoscută. Într-o clipită a început să transmită datele colectate de senzori, pregătindu-se să se strecoare prin spațiile intermoleculare ale barierei.
Ce a urmat n-a fost o discuție, a fost o reală tornadă. Deciziile privind acțiunile viitoare urmau să fie luate pe baza informațiilor transmise de nanoprobă după ce ea trecea dincolo de barieră. Toți ochii erau ațintiți pe ecran. La început era doar întuneric apoi, treptat, a început să se lumineze. Apoi o lumină strălucitoare. Imprimantele au început să verse iar date tipărite. Unul dintre cercetători s-a apropiat de Hans ținând o foaie de hârtie de parcă ar fi fost un voucher de un milion de eurolari. Buimăcit de emoție a reușit într-un final să strige:
– Există atmosferă dincolo!
Analizele și discuțiile au durat câteva ore. Într-un final au decis că trebuie să traverseze bariera. Riscurile la care se supuneau aventurându-se în necunoscut erau enorme dar atâtea generații își dăduseră deja viața pentru asta încât nu aveau de ales. Deoarece exista atmosferă dincolo au hotărât să înconjoare nava cu o bulă de plasmă de materie întunecată. Îndată ce au atins bariera au început să foreze prin ea. La punctul de străpungere a fost generată o buclă spațiu-timp care să prevină pătrunderea conținutului celuilalt univers, în acesta. Chiar dacă ceva atmosferă ar fi pătruns ea avea să fie prinsă pentru totdeauna în această buclă.
După câteva ore tensionate au trecut în universul necunoscut. Majoritatea camerelor erau încă focusate pe barieră. Dincolo se vedea ceva roz deschis, rugos și….
…….. și deodată a început să se miște rapid, cu o viteză așa de mare încât instrumentele de cercetare protestau față de lipsa referințelor. Îngrozit, echipajul a înțepenit. Nu s-au așteptat la asta. Se gândiseră că-l vor vedea pe Dumnezeu, dar asta depășea capacitatea lor mentală. Brusc toate teoriile despre universuri paralele își găseau o explicație logică, toate poveștile despre cum un spațiu muribund era înlocuit de unul nou se dovedeau a fi corecte. Căpitanul Hans Olo se întoarse să-și privească echipajul. Erau cu toții uimiți, nu-și puteau crede ochilor. Nimeni nu se așteptase să vadă….
Cu cât se îndepărta universul lor, cu atât mai mult semăna cu forma unui… copil. Spațiul lor era doar o celulă în organismul gigantic al unui copil de câțiva ani, care nu suspecta nimic. Oare și universul acestui copil era doar o celulă, una dintre miliardele din corpul altcuiva? Avea el însuși un întreg univers în fiecare dintre celulele sale? Hans simțea că o ia razna. Chiar acum, mușcându-și buzele până la sânge, ucidea miliarde de creaturi, distrugându-le universul?
Văzu negru în fața ochilor.
Leșină.

Traducere, din limba engleză în limba română, Cătălina Popescu.