CASA CENUȘIE

„Dar strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viață,
și puțini sunt cei care o află”.
Matei 7:14

La început a fost întuneric. Apoi casa.
Cenușie ca cerul. Cu ferestre deschise către toate vânturile. Fără rame, fără obloane, fără geamuri. Nici un apartament nu era izolat. Lumina aceea pală pătrundea în toate colțurile, inundase pereții, fiecare crăpătură. Ca și cum ar fi dorit să penetreze însăși esența spațiului.
În mod ciudat nu existau nici uși. Nici una.
La început nu mi-a venit să-mi cred ochilor. O creație a unei minți bolnave. Am ezitat, am meditat puțin la asta. Am evaluat chiar niște explicații absurde. O lungă bucată de vreme n-am părăsit camera – arăta ca o cutie de chibrituri. O celulă izolată, nu fostul meu apartament.
Unde a dispărut totul? mă tot întreb.
Acum tot ce am este un pat, o masă și un scaun. O gaură căscată în zid pe post de fereastră și nici o ușă. Coridoare pe care se plimbă vântul. Camere învecinate cu ocupanții lor solitari. Și o durere zilnică în piept care mă vizitează regulat.
– Cenușiu, vecinul meu mormăie ca o mantră, în fiecare zi.
Un bărbat trecut de 60 de ani, cu o coamă de păr alb și o barbă scurtă de aceeași culoare. Ochi albaștri, adânciți în orbite. O cicatrice de-a curmezișul tâmplei drepte. Nu-mi amintesc cum îl cheamă.
– Cenușiu și tot cenușiu, dar fără apus. Fără întuneric, fără liniște, scuipă el. Închisoare nenorocită!
– Mai curând o stațiune, zice în trecere vecina din cealaltă cameră, amuzată.
O claie de păr blond îi încadrează fața copilăroasă. Doi ochi mari cafenii despărțiți de un nas mic și obraznic. Buzele – o linie subțire roșie, ca desenate cu un marker uscat. Și mereu, ca un șarpe, o eșarfă gri în jurul gâtului – tocită de vreme, ciupită de molii. Ca și cum ar ascunde ceva.
– Puțini oameni, fără gălăgie, fără griji cotidiene, continuă ea, aprinzându-și o țigară. Liniște. Vrei una? mă întreabă.
– Nu, mulțumesc, scutur din cap. Vecinul nostru pare să aibă altă părere, zic. Sunt un partener de dialog groaznic.
– Hmm. Un inel de fum, ca aureola unui sfânt mi-a atins pleoapele.
– Ai fost măritată? Ai copii? mă întreabă. Trei drăcușori și un soț bețiv în completare? Spălat rufe, vase, gătit, făcut curățenie. La nesfârșit. Oamenii îl compătimesc pe Sisif, dar niciodată pe femei. Pricepi?
Spiralele de fum, purtate de vânt, se destramă prin cameră.
– Dar acum s-a sfârșit totul. Sunt în sfârșit liberă. Și gata să termin.
– Să termini ce? mi-am mutat privirea de la cerul gri spre ea. Ce anume? Zi-mi!
– Nu știi? Nu te-ai prins încă? a zâmbit subțire îndreptându-se spre ieșire. Același lucru ca și tine.
– Proasto! s-a răstit vecinul meu coliliu. El nici n-a început. Este?
– Ce vrei să spui? Ce să încep? am strigat, capul vâjâindu-mi de absurditatea situației și a locului ăsta blestemat.
– Același lucru pe care-l facem cu toții, a spus bătrânul și a plecat și el.
Am fost din nou lăsat singur lângă deschiderea care arăta ca o fereastră.
Am privit cerul mult timp – cerul care nu se întuneca niciodată până la negrul penelor de corb, o pânză gri niciodată brăzdată de dungi întunecate, niciodată luminată de strălucirea unei noi dimineți.
Cenușiu – același cenușiu nenorocit.
Era ușor să pierzi noțiunea timpului aici.
Nu puteai să numeri secundele, minutele sau orele.
Sau lunile.
Așa că nu știu de câte ori brațele ceasului se vor fi rotit înainte să aud:
– Am terminat! strigătul bătrânului m-a smuls din gânduri.
Am sărit de pe scaun și m-am grăbit în camera alăturată.
Bătrânul se ținea cu o mână ce cap iar cu cealaltă risipea foi de hârtie cenușii prin cameră.
Ele se răsuceau și apoi cădeau ca frunzele toamna. Pentru o clipă mi s-a părut că foile își schimbă culoarea în galben.
– Terminat! Terminat! făcea piruete ca un copil.
A dat un strigăt și am văzut picături de sânge între degetele lui. Au căzut pe podeaua cenușie ca primele picături de ploaie la începutul unei furtuni. Au căzut pe foile care se îngălbeneau. Cicatricea de pe tâmpla lui arăta ca o rană proaspătă, ca și cum chiar acum fusese făcută.
– La revedere, a zis, zâmbind și a dispărut din fața ochilor mei ca o stafie în zori. Paginile risipite s-au aprins. Limbi de foc lingeau pereții camerei. Un fum cenușiu ca ceața matinală se ridică și-mi cuprinse gâtul.
Simțeam că-mi pierd mințile. Lumea s-a răsucit cu susul în jos în jurul meu.
Și, din nou, totul deveni cenușiu.
Când m-am trezit, capul îmi zvâcnea iar durerea din piept devenise mai ascuțită. Am înghițit. Gâtul mă durea.
Apoi mi-am amintit totul:
Strigătul.
Bătrânul.
Sângele.
Paginile risipite consumate de foc.
Am sărit în picioare și am alergat în camera lui.
Mi se învălmășeau gânduri în cap:
Unde sunt ceilalții?
A fost focul stins?
Cine m-a scos din camera arzândă?
Camera era însă goală. Impecabilă. Îmbibată de eternul cenușiu. Nici o urmă de nimic – parcă ar fi fost pregătită pentru următorul oaspete.
– A terminat, am auzit o voce feminină în spatele meu.
M-a întors brusc.
Stătea în cadrului ușii, sau mai curând în deschiderea rectangulară din zid, legănându-se ca aripa unui cort în vânt. Ținea o foaie de hârtie făcută sul, legată cu aceeași eșarfă. Privirea ei era focusată dar distantă, părea că se uită prin mine.
– Ce vrei să spui cu „terminat”? am întrebat simțind un fior rece pe șina spinării. Știai că asta se va întâmpla, nu?
– Tot ce știu este că suntem cu toții aici ca să terminăm ceva, a replicat ea, venind mai aproape. Umbra ei se lungea mai mult decât lumina cenușie ar fi trebuit să permită. Toată lumea primește o șansă. Unii petrec ani încercând să afle ce le lipsește. Alții, ca vecinul tău, termină repede.
– Să termine ce anume? aproape am strigat, cu răbdare la limită.
A pus pachetul în fața mea ca pe un dar, apoi a făcut un pas în spate și a zis: Să termine scrierea propriei narațiuni. Dar nu toată lumea știe cum să înceapă să o scrie.
– Și eu? Ce înseamnă asta pentru mine? Degetele îmi tremurau ușor când am întins mâna spre foaie.
– Acolo este primul tău rând, a spus ea cu un zâmbet misterios. Gândește-te: de ce anume îți este cel mai frică? Ce ai lăsat neterminat în viața ta?
Am derulat cu grijă hârtia. Conținea un singur rând, scris cu o mână tremurătoare.
Găsește ușa care a fost mereu în fața ta.
– Ce înseamnă asta? am șoptit.
S-a oprit în prag și, pentru prima oară, am observat ceva ce nu văzusem înainte. Acolo unde eșarfa îi ascunsese gâtul se afla o cicatrice – un semn circular adânc săpat în carne. Avea o culoare ciudată, ceva între gri pal și roșu, ca o rană vindecată dar niciodată uitată.
– Acum și eu sunt liberă, a șoptit.
Apoi silueta ei s-a dizolvat în coridorul cenușiu, lăsându-mă cu o singură propoziție și nenumărate întrebări.
Durerea din piept a revenit, ca amintirea a ceva trăit odată.

Traducerea, din limba engleză în limba română, Cătălina Popescu

„Casa cenușie” a fost publicată inițial în revista online „Chytay”.